Sursă foto: Getty Images

Plecat din ţară doar cu un dicţionar în buzunar, tânărul Sergiu avea să impresioneze întreaga lume, dirijând cu tot corpul şi făcându-i pe toţi din jurul lui să vibreze.

Dictator, tiran, despot şi chiar megaloman, dar, dincolo de toate, geniu. Aşa era considerat Sergiu Celibidache de unii şi de alţii, în funcţie de cât de apropiaţi îi erau, iar de studenţii săi un pedagog de excepţie sau, mai degrabă, un guru. Deşi putea părea infatuat şi inuman, în fapt erau doar feţe ale severităţii, pe care o avea în primul rând faţă de el însuşi – „înfometare sau perfecţiune“, aşa cum îi declarase unui ziarist american, adăugând „sunt servitorul muzicii, nu o pot trăda; cu cât orchestra este mai bună, cu atât am nevoie de mai multe repetiţii“.  

Geniul născut în Roman, dar recunoscut la Berlin  

Născut la Roman, în vara lui 1912, Sergiu Celibidache a intrat în lumea muzicii la doar 4 ani, când începe să cânte la pian. Mai târziu, drumul vieţii avea să îl poarte la Berlin, acolo unde îşi continuă studiile în muzică, începute în Iaşi şi Bucureşti. Însă, înainte de plecarea din ţară, tânărul nu părea că va avea o asemenea carieră. Cel care ni-l prezintă aşa cum părea înaintea plecării este cronicarul muzical Eugen Trancu-Iaşi, în volumul „Sergiu Celibidache – scrisori către Eugen Trancu-Iaşi“, cel care i-a fost prieten şi confident chiar şi în timpul regimului comunist: „Nu ştiam prea multe despre el. Venise din Iaşi la Bucureşti pentru a studia la Politehnică, însă părea un vântură-lume. L-am invitat la mine, la cină. Când a sosit, s-a aşezat direct la pian, fluturându-şi degetele pe clape. Asculta cu atenţie ceea ce cânta, ochii lui erau mari. (...) Totul suna ca la cea mai bună orchestră, o orchestră cu un genial dirijor, Sergiu Celibidache“. Încă de atunci avea un caracter decisiv şi asumat – „n-ar fi renunţat niciodată la ideile lui“. A plecat din ţară fără bani, „doar cu o cravată verde cu picăţele, împotriva voinţei tatălui său, trântise uşa casei, doar cu dicţionarul german în buzunar“, relata Ioana Procopie Dumitrescu, cea care avea să îi devină soţie. 

Tânărul de doar 24 de ani, care în adolescenţă nu dădea semne că va deveni cunoscut în întreaga lume, i-a uimit la Berlin pe cei mai de seamă profesori de muzică ai lumii, de matematică şi de filosofie, iar la examenul de dirijor a dat impresia, pentru un scurt moment, că este nebun sau geniu. Ioana Procopie Dumitrescu, devenită în 1965 Celibidache, a povestit despre acest moment când i-a lăsat pe cenzori într-o nedumerire profundă, dându-şi examenul fără să dirijeze după partitură. A absolvit cu magna cum laude la matematică, filosofie şi muzicologie, dar înainte de afişarea rezultatelor nu dormise toată noaptea de emoţie şi de griji. În cele din urmă, verdictul a fost clar: „micul ieşean, fără brânză, fără cârnaţi, ajunsese primul în toate. Singurul dintre candidaţi care îi încuiase pe toţi. Nu mai avuseseră un asemenea elev de 80 de ani, au scris călăii universităţii în diplomele sale“. Atunci a ştiut că muzica îi va fi viaţă şi aşa a fost să fie.  

La Berlin, oraşul care l-a botezat Celi, l-a prins şi războiul, o perioadă în care a trăit din buruieni culese de pe lângă şinele tramvaielor sau „din vreun măr cules dintr-un pom rătăcit sau adus de vreo prietenă mai înlesnită“ şi în care locuia într-o văgăună, la familia unui conductor de tramvai, „care-l luase tot războiul sub aripa ei protectoare“. Ani mai târziu, când devenise celebru, maestrul nu i-a uitat pe cei care l-au ajutat să supravieţuiască şi le-a oferit o călătorie la Veneţia, nefiind nicidecum singurul act de recunoştinţă sau de ajutor făcut pentru semenii lui.  

La doar 33 de ani dirija deja Filarmonica din Berlin, iar oraşul îl adora, concertele lui terminându-se cu fraze electrizante – „Rămâi aici!“ – şi cu aplauze parcă din tot corpul. Publicul simţea că dirijorul nu controlează muzica, ci că o trăieşte.   

Cuceritorul suprem şi singura lui dragoste 

Ioana Procopie Dumitrescu l-a întâlnit pentru prima dată la Buenos Aires, acolo unde dirijorul urma să deschidă stagiunea simfonică a Teatrului Colon. Cea care avea să îi devină soţie şi confidentă o viaţă întreaga ni-l înfăţişează pe maestru, în vârstă de 38 de ani la acea vreme şi deja curtat şi adorat de femeile din întreaga lume: „Părul aproape albastru de negru, ochii căprui ca două castane, o privire de te întorcea pe dos, mlădios ca o salcie, cum naiba să te lase indiferent?“. Şi indiferent nu i-a rămas. Tânăra îl vedea ca pe „un Vulcan, un Titan, un Vezuviu în erupţie – poate chiar şi un tiran, pe undeva“ ce coborâse parcă dintr-o altă lume.  

Nici măcar la repetiţiile orchestrei admiratoarele nu îi dădeau pace şi formau în jurul lui un „harem“, în timp ce nu mai conteneau cu tot felul de comentarii care mai de care mai înălţătoare „Ai văzut ce păr buclat are? Ce mâini? Ce surâs?“. Sergiu Celibidache părea să fie idolul suprem, dar măreţia nu i-a furat minţile – maestrul avea ceva de desăvârşit şi nu se lăsa acaparat de pleiada de femei ce îl înconjurau şi încercau să îl impresioneze, ci din contră, era „indiferent şi nepăsător“.  

În acele săptămâni, Ioana şi Sergiu vorbeau puţin, dar privirile li se întâlneau des, iar timp de un an, cea care avea să devină mama singurului fiu al dirijorului a aşteptat cu nerăbdare o nouă întâlnire: „Aşteptarea următorului turneu îmi devenise insuportabilă. Zilele treceau prea încet, nu-mi găseam liniştea, număram minutele“. Sfârşitul acelei stagiuni avea să fie un nou început pentru viitorii soţi Celibidache, iar o conversaţie telefonică despre ce altceva decât muzică, primul pas decisiv în destinul amoros al celor doi – „fără să ştim, începu un drum lung de culori, de basm şi de sonorităţi de pe alte lumi, unde dragostea învingătoare a avut ultimul cuvânt“.  

„Trebuie să te hotărăşti!“ 

Cel care a pus piatra de temelie nu a fost nimeni altul decât dirijorul, care, după o lungă aşteptare, a pus-o imperios pe Ioana să decidă: „Nu ne putem despărţi. Trebuie să te hotărăşti!“. Şi cum putea să îl refuze pe marele Celibidache, mai ales că simţea în adâncul sufletului ei că sunt croiţi unul pentru celălalt şi nimeni nu îi putea despărţi?  

Iar de atunci au colindat împreună lumea în lung şi-n lat, poposind dintr-o ţară în alta, având „succese uluitoare“, în timp ce lojele maestrului erau încărcate de flori, iar „cozile de admiratori şi admiratoare“ le umpleau zilele. Chiar şi dirijorul se minuna la un moment dat „Cu cât îmbătrânesc, cu atât femeile sunt mai nebune!“.  

Glumeţul din spatele costumului  

La repetiţii şi la spectacole, unii îl priveau ca pe un geniu, alţii ca pe un nebun, dar dincolo de costumul impecabil se ascundea un simţ al umorului desăvârşit, iar dirijorul aducea zâmbete pe buze şi stârnea hohote de râs doar cu o singură replică. Altele, mai directe şi tăioase, dar şi amuzante, nu o dată i-au adus necazuri. „Răspunsurile lui erau prompte şi întotdeauna pline de umor“, mai dezvăluie Ioana Celibidache. La o repetiţie în sudul Italiei, văzând cum o violoncelistă îşi ţinea instrumentul pe şoldul drept şi se chinuia să cânte, i-a spus fără reţineri „Domnişoară, te rog, ia matale violoncelul între picioare şi cântă cum trebuie!“. În sală au început hohotele de râs, dar a doua zi, maestrul a fost abordat de un bărbat cu o voce ameninţătoare: „Maestre, sunt tatăl violoncelistei. Nu uitaţi că aici avem mafie!“. Şi pe neaşteptate, dirijorul a fost nevoit să plece de la hotel.  

Om, mai întâi de toate 

Charismă, umor şi milostenie. Sergiu Celibidache le-a avut pe toate. Un episod amuzant şi totodată exemplar a avut loc în preajma unui Crăciun, când, plecat prin oraş după cumpărături, dirijorul i-a oferit în dar unei bătrâne o pereche de dinţi. Da, aceeaşi a fost şi mirarea Ioanei Celibidache, cea care a povestit întâmplarea. Se pare că maestrul, aflându-se într-un magazin plin de bunătăţi, a observat cum o bătrână poftea la toate, dar nu putea mesteca mai nimic. Astfel, îi vine ideea să pozeze drept dentist, spunându-i că Dumnezeu îi trimite de Crăciun banii de dentist. 

„Sergiu îmbuna pe oricine. L-ar fi îmbunat chiar şi pe Belzebut! Iar dacă mai şi ştiai să găteşti vreo supă, mai ales cu găluşte, te puteai alege chiar şi cu o casă...“. Mai târziu, când s-au stabilit într-o comună situată la 100 de kilometri de Paris, cei doi soţi au câştigat renumele de miliardari, după ce dirijorul „i-a îmbrăcat pe toţi ţăranii din cap până-n picioare“, „a inventat tot  felul de aşa-zise concursuri şi jocuri, gândite exclusiv pentru ajutorarea copiilor“ care se uitau la ei ca la nişte zei coborâţi de prin alte meleaguri.  

O notă de zen 

De-a lungul vieţii, credinţa a fost un stâlp de temelie pentru Sergiu Celibidache, care era „puţin budist, puţin catolic, puţin ortodox, puţin hinduist, dar adunate la un loc, era aşa cum trebuia să fie“. Fiul lui, Serge Ioan Celibidachi, îl descrie pe maestru drept „o persoană cu o dimensiune spirituală profundă, avea toată această parte budistă, precum şi lecţiile de viaţă, fără să fie pretenţios“, aşa cum aflăm dintr-un interviu ce se regăseşte în volumul „Celibidache – întâlniri cu un om de excepţie“, de Stéphane Müller şi Patrick Lang. Chiar şi dirijorul mărturisea că viaţa şi religia sunt inseparabile pentru el, iar în articolul „Înţelepţii sunt greu de găsit“, publicat în iulie 1962 în ziarul „Frankfurter Allgemeine“, dezvăluia că în timpul concertelor sale încearcă să creeze condiţii optime pentru „experienţă transcendentală“, din perspectivă zen-budistă.  

Cum a vrut regimul să îl transforme într-un „artist al ţării“   

Plecat din ţară înainte de instaurarea regimului comunist, Celibidache este un element important pentru Securitate, care, începând din 1955, îi deschide mai multe dosare, dându-i numele de „Kolb“. De ce? Din cauza carierei sale excepţionale, dar şi a legăturilor pe care dirijorul le avea în „cercurile cele mai înalte capitaliste“, aşa cum se menţiona într-un document „Strict secret“ al Direcţiei I din cadrul Serviciului de Informaţii Extern (SIE). Dar ce urmărea Securitatea? Precum în cazul lui George Enescu, regimul voia să pună presiune pe el pentru a-l determina să revină în România, unde să îl transforme într-un „artist al ţării“. În fapt, securiştii porniseră pe urmele lui Celibidache încă din 1948, de când sunt păstrate două scrisori transcrise ce erau trimise de către dirijor familiei sale din Roman. Ofiţerul care le interceptase semnala că aveau un conţinut „contra securităţii poporului“.   

Familia, prietenii, cariera 

Foarte mulţi membri ai familiei Celibidache sunt luaţi în vizor de Securitate, indiferent dacă trăiau în România sau în străinătate, precum şi vechii lui colegi de şcoală şi prieteni, printre care şi bunul lui confident Eugen Trancu-Iaşi. În dosarele păstrate în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii se regăsesc, pe lângă rapoarte şi note informative, şi scrisori trimise de el apropiaţilor şi răspunsurile acestora. Ambii părinţi ai dirijorului, Demostene şi Maria Celibidache, „neimplicaţi politic“, sunt atent urmăriţi de securişti, care susţin despre mama acestuia că „priveşte cu ochi de moarte regimul nostru de democraţie populară“. De asemenea, nici surorile lui, Magdalena Celibidache, Tatiana Maxim (stabilită din 1944 în Venezuela), Paraschiva Irina Macovei, Maria Verduca, precum şi fratele lui vitreg, Neculaie-Radu Celibidache, nu scapă de „ochii din umbră“.   

Însă, punctul principal al dosarelor rămâne cariera artistică a dirijorului, în dosare fiind semnalate succesele pe care le aveau concertele lui indiferent de oraş sau de ţară. Totodată, este consemnată şi „activitatea politică“ a lui Celibidache, despre care se scrie că în 1946 „a organizat colonia română din Berlin“, ce era compusă din „elemente reacţionare, fugite din ţară după 23 august sau aflate acolo de mai mult timp“.   

Eşecul Securităţii de a-l racola este trecut într-un Referat din 26 decembrie 1959, în care se consemnează faptul că „din studiul efectuat până în prezent (n.r. – început în 1951 de Serviciul II, Biroul Germania) şi din măsurile luate în vederea creării posibilităţilor de recrutare, nu s-a putut face nimic deoarece «Kolb» nu are domiciliu stabil prin profesia sa de dirijor – cutreieră toată lumea, stând câte 4-5 luni în fiecare ţară. Prin rudele din ţară nu s-a putut realiza acest lucru, neavând nici una din ele posibilităţi să-l influenţeze să lucreze cu noi“. De asemenea, se specifică faptul că un alt impediment în vederea recrutării este situaţia financiară bună a lui Celibidache, astfel încât nu se puteau face presiuni asupra lui din acest punct de vedere.   

Celibidache şi Furtwängler, despărţiţi de gura lumii 

Cariera fulminantă a lui Sergiu Celibidache a început la Berlin, acolo unde la doar 33 de ani, în august 1945, câştigă concursul de dirijat organizat de Orchestra Radio din oraş. La sfârşitul aceleiaşi luni este invitat să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin, iar la doar două luni după devine directorul muzical al acesteia. La conducerea orchestrei se aflase Wilhelm Furtwängler, care, la acea vreme, era acuzat de colaborare cu naziştii. Cei doi s-au cunoscut în 1946, iar apoi au păstrat legătura prin scrisori. 

Marea revelaţie 

Sergiu Celibidache mărturiseşte că „singurele dăţi în care am palpat «fenomenul muzical» au fost împreună cu el“. Astfel că Furtwängler i-a oferit o învăţătură unică, atât din punct de vedere muzical, cât şi al carierei şi succesului: „Am învăţat de la el, mai întâi de toate, ce anume să nu fac, am învăţat că a face este cu putinţă şi că era cu neputinţă să îl copiezi. Că succesul nu are nimic local, determinat, dimpotrivă, el este un flux ce apare dacă laşi planta să crească“. Însă, complimentul suprem pe care i-l face este recunoaşterea faptului că datorită lui a avut marea revelaţie a ceea ce poate însemna muzica.  

Totuşi, relaţia dintre cei doi s-a deteriorat în timp, chiar dacă Celibidache îi era un susţinător fidel şi întotdeauna îl apăra atunci când fostul director muzical era acuzat de nazism. „Am făcut tot ce îmi stătea în puteri, m-am pus la dispoziţia lui pentru ca el să poată depăşi acel moment teribil din viaţa sa“. Însă Furtwängler nu l-a iertat – în timp ce el încerca să îşi reabiliteze numele, „învăţăcelul“ începea să devină maestru. La conducerea Orchestrei Filarmonicii din Berlin, a susţinut peste 400 de concerte şi numeroase turnee pe marile scene ale lumii care l-au tot rechemat.  

În fapt, Furtwängler „era obsedat de ideea că tânărul dirijor va face totul pentru a-l ucide şi a-i lua locul“. Şi nu era doar părerea celui nevoit să îşi părăsească orchestra pentru a-şi apăra onoarea, ci a întregului său anturaj care nu vedea în Celibidache decât „un tânăr plin de ambiţie care urmărea înlăturarea lui Furtwängler – fie prin intrigi, fie prin diverse uneltiri sau poveşti...“.  

Intrigi şi acuzaţii 

Totuşi, tânărul dirijor i-a rămas devotat, iar împreună, „în ciuda tuturor îndemnurilor din partea unora, care, până în ultima clipă, îl sfătuiau să nu se încreadă în mine“, au reuşit să îi dezumbrească numele de teribila acuzaţie. Când în cele din urmă s-a terminat cu bine, cei doi s-au îmbrăţişat, dirijorul român mărturisind că „nu am mai fost niciodată îmbrăţişat aşa de cineva“. Astfel că, în 1952, Furtwängler revine la conducerea orchestrei, în timp ce Celibidache rămâne ataşat al ansamblului. După acest moment, pentru o scurtă perioadă, cei doi au lucrat la aceeaşi orchestră, dar tendinţa dirijorului german de a apleca urechea la tot ce se spunea a distrus relaţia dintre cei doi – „au fost nişte intrigi de-a dreptul îngrozitoare: i se spunea că îl vorbeam de rău la americani, ceea ce nu era deloc adevărat“. Cel care a rupt lanţul toxicităţilor a fost Sergiu Celibidache, care, dându-şi seama cât de dăunătoare era credulitatea lui Furtwängler, a părăsit Berlinul.