Muzică sacră şi profană la Ateneu

Corul Madrigal

Concertul prezentat de corul „Madrigal“ parcurge un interval de un sfert de mileniu din istoria genului coral, de la Gotic la Baroc, înglobând întreaga Renaştere. Există şi un anumit sincronism stilistic: Renaşterea din peninsula italiană şi Goticul de la nord de ea au coexistat mai bine de un secol.

Astfel încât este fascinant de comparat balada „Vine primăvara“ a lui Francesco Landini, de o  seninătate cristalină, cu cea a lui Guillaume de Machaut, „Dintre toate florile“, mult mai complexă sub aspect polifonic. Chiar dacă muzica secolului XIV e desemnată cu termenul generic de „Ars Nova“, spiritul speculativ a înflorit mai curând la nord de Alpi decât la sud.

Secolul XV, reprezentat în program prin doi flamanzi, Heinrich Isaac şi Josquin Desprez a adus o relativă omogenizare stilistică prin simplul motiv că muzicienii flamanzi şi burgunzi au călătorit în întreaga Europă. Promotori ai unei tehnici polifonice complexe, ei reuşeau să exprime stări sufleteşti din ce în ce mai nuanţate, aşa cum se poate observa şi din piesa lui Josquin „Sărută-mă, iubito – un chanson polifonic de mare suflu. Totodată, flamanzii au adoptat şi stilul locurilor pe unde au colindat. Liedul german „Innsbruck, rămâi cu bine“ de Isaac, cu scriitura lui omofonă nepretenţioasă, a traversat secolele încântându-ne până astăzi.

Începutul secolului XVI este reprezentat prin doi compozitori: Claudin de Sermisy, autorul unui celebru chanson elegiac „Mă faci să tânjesc“, şi Costanzo Festa, autor de madrigale, deşi era angajat la capela papală. Piesa „Doamna mea, te iubesc şi tac“ e un madrigal polifonic în care pasa-jele imitative alternează cu altele omofone.

„Blânda lebădă albă“

Cu două decenii mai tânăr decât Festa, Jacques Arcadelt a activat tot la Roma şi a excelat în domeniul profan al madrigalului, fiind principalul reprezentat al fazei clasice a genului. Piesa sa „Blânda lebădă albă“ cucereşte prin cursivitatea şi blândeţea stilului... asemenea lebedei din titlu! În acelaşi timp cu Arcadelt, a activat în capela papală şi Cristobal de Morales. Stilul său a fost marcat de experienţa căpătată la Roma, aşa cum se poate observa din piesa Pie Jesu, care este un fragment dintr-un recviem.

Morales l-a influenţat pe tânărul Giovanni Pierluigi da Palestrina – cel puţin în prima culegere de Misse a acestuia. Missa în memoria papei Marcellus e însă mai târzie şi adoptă un stil în care mişcările vocilor se reduc pentru a permite înţelegerea textului. Este stilul palestrinian clasic, cel care a făcut şcoală. În schimb madrigalul Flori graţioase, publicat spre sfârşitul vieţii, e mult mai liber şi mai variat ca stil: o suită de mici secţiuni contrastante urmează îndeaproape textul, prima repetându-se la sfârşit.

Şi Roland de Lassus a lucrat timp de un an la Roma în slujba papei, dar puţin mai târziu s-a stabilit definitiv la München – ceea ce nu l-a împiedicat să se bucure de o faimă internaţională. A cultivat toate genurile, printre care chansonul francez – reprezentat în programul de astăzi de piesa „Salut, inimă“, scrisă într-un stil armonic elegant.

Compozitorii englezi din acel timp nu au trecut pe la Roma. De altfel muzica religioasă su-ferea de acea dihotomie catolic-protestant care împărţea întreaga ţară. Thomas Tallis şi elevul său William Byrd au fost ambii catolici şi au scris misse şi motete pe text latin. Dintre acestea vom asculta psalmul-motet „O sacrum convivium“ de Tallis, autorul dovedindu-se un adevărat maestru în conducerea planurilor sonore pe trasee melodice de mare anvergură, şi Sanctus din „Missa pe patru voci“ de Byrd – scris într-un stil imitativ de o excepţională consonanţă şi cursivitate. Dacă Byrd a fost elevul lui Tallis, Thomas Morley a fost elevul lui Byrd, dar s-a specializat în stilul profan al madrigalului al cărui reprezentant strălucit a fost. Piesa „Acum e luna lui Mai“ este de un imens farmec.

Splendide imitaţii melismatice

Creaţia religioasă europeană după 1550 este marcată de două personalităţi importante: Tomas Luis de Victoria  şi Hans Leo Hassler. Ambii au studiat în Italia: Victoria s-a perfecţionat cu Pales-trina la Roma, întorcându-se apoi în Spania natală. Poate că tocmai temperamentul spaniol se reflectă în stilul său – mai liber şi mai dramatic decât al maestrului italian, stil ilustrat în motetul „O, mysterium magnum“. Hassler în schimb n-a studiat la Roma ci la Veneţia cu Andrea Gabrieli, desfăşurându-şi ulterior activitatea în diverse oraşe germane. Motetul său „Cantate Domino“ începe în stil armonic, vocile invidualizându-se apoi în splendide imitaţii melismatice.

Sfârşitul de secol XVI a marcat apogeul genului madrigalesc. Întâlnim, desigur şi compozitori de mai mică importanţă ca Pierre Bonnet sau Francis Pilkington, reprezentaţi cu piesele „Francion veni deunăzi“ şi, respectiv, „Dormiţi, blânde nimfe“, ambele într-un stil predominant omofon. Giganţii genului au trăit însă în Italia: Luca Marenzio, Gesualdo da Venosa şi Claudio Monte-verdi. Ei se întrec în a reda sensul textelor vers cu vers. Piesa primului – „Strălucea soarele de amiază“ schimbă brusc atmosfera pe cuvintele „dormea păstorul“ şi „se ascunde şi tace“; la fel şi Gesualdo: pe cuvântul „moarte“ introduce şocuri armonice. În plus, el împarte textul madrigalului în două şi repetă fiecare fragment pe o muzică diferită având caracterul unei dezvoltări sui generis. În timp ce Monteverdi, în madrigalul „Mica pasăre ce cântă“ imită ciripitul prin amplele vocalize în imitaţii, cu care îşi încheie piesa.

Madrigalul, în patrimoniul imaterial al UNESCO

Corul Naţional de Cameră Madrigal, o emblemă a vieţii muzicale româneşti, a fost  înfiinţat în 1963 de dirijorul Marin Constantin. În peste 50 de ani de existenţă artistică,  a devenit un etalon al muzicii corale camerale, cu un repertoriu îndreptat către Renaşterea europeană, creaţia bizantină şi muzica contemporană românească şi universală. Corul Naţional de Cameră Madrigal a susţinut peste 4100 de concerte pe cele mai prestigioase scene din Europa, America şi Asia. În anul 1992, după înregistrarea a peste 40 de discuri şi promovarea artei la cele mai înalte nivele, corul aflat sub bagheta maestrului Marin Constantin a fost inclus pe lista valorilor patrimoniului imaterial al UNESCO.

Anna Ungureanu, dirijor

Crescută în spiritul corului „Madrigal”, mezzosoprana Anna Ungureanu  conduce acum celebrissima corală. Este tânără, motivată, onorată şi titrată, pregătită pentru a purta sceptrul corului-tezaur al patrimoniului cultural mondial. Este datoare să îngrijească timbrul vocilor,  repertoriul enorm şi divers cu care ne-a regalat „Madrigalul”, aşa cum a învăţat de la irepetabilul maestru Marin Constantin. Trebuie să reia Ritualul pentru setea pământului de Miriam Marbe, Fluieraşele şi Tulnicele lui Mihai Moldovan… Să persevereze şi să şi reuşească!
 

Duminică 30 august Ora 22:30 Ateneul Român                 

Seria „Concertele de la miezul nopţii“

Corul Naţional Madrigal  

Dirijor: Anna Ungureanu

„Ars Nova şi Renaştere“ de la baladele lui Guillaume Machaut la madrigalele lui Claudio Monteverdi – program de muzica sacră şi profană

Francesco Landini – Ecco la primavera

 

Guillaume de Machaut– De toutes flours
Pierre Bonnet– Francion vint l’autre jour

Claudin de Sermisy – Languir me fais
Francis Pilkington – Rest, sweet nymphs
William Byrd – Missa a quattro voci: Sanctus
Thomas Tallis – O sacrum convivium
Thomas Morley – Now is the month of Maying
Heinrich Isaac – Innsbruck, ich muss dich lassen
Hans Leo Hassler – Cantate Domino
Cristobal de Morales – Pie Jesu
Tomas Luis de Victoria – O Magnum Mysterium
Jacques Arcadelt – Il bianco e dolce cigno
Roland de Lassus – Bonjour mon cœur     
Josquin Desprez – Baisez moi, ma douce amie
Costanzo Festa – Madonna, io v’amo e taccio
Giovanni Pierluigi da Palestrina – I vaghi fiori
Giovanni Pierluigi da Palestrina – Missa Papae Marcelli – Agnus Dei
Luca Marenzio – Scaldava il sol
Gesualdo da Venosa – Io tacero
Claudio Monteverdi – Quel augellin che canta