Mici impresii de la Cannes 2015: cine a încălcat regulile „fără selfie“ şi „fără tocuri“ pe covorul roşu
0
La Cannes agitaţia e în toi. Încă o zi şi market-ul se cam închide. Oricum marile deal-uri s-au cam semnat deja şi destui din market spun că au început să respire cât de cât.
Dintre filmele din competiţie „Carol”, al lui Todd Haynes cu Cate Blanchet şi Rooney Mara e până acum marele favorit. Eu încă cred că juriul fraţilor Coen va acorda probabil premiul cel mare Fiului Lui Saul, Saul Fya, debutul lui Nemes, cu o echipă imrpresionant de tânără şi care a reuşit să prezinte un film despre Holocaust şi Auschwitz cum nu s-a mai prea făcut. Filmul e foarte puternic şi sigur te zguduie.
Dar şi Carol e o poveste cum vrei să vezi la cinema, e filmat impecabil şi te captează cu siguranţă iar ele, Carol şi Therese te cuceresc.
Rooney Mara şi Cate Blanchett în „Carol”, filmul favorit la Cannes 2015
Un alt trend al câtorva filme măcar din competiţia de la Cannes de anul acesta sunt filmele semnate de regizori din diferite spaţii care reuşesc şi optează să lucreze cu nume celebre de la Hollywood. E cazul lui Yorgos Lanthimos şi al său Lobster (sigur un film remarcabil) cu Rachel Weisz, Colin Farrel (şi tipul cu Cellophane song din Chicago şi căruia reuşesc mereu să-i uit numele, şi îmi place de el mai în toate rolurile pe care le joacă) în rolurile principale, filmul lui Joachim von Trier, Louder than bombs, cu Gabriel Byrne, Isabelle Huppert şi cel care îl joacă pe Mark Zuckerberg în Network (da, recunosc am mai multe probleme cu numele unor actori). Capul lui Isabelle Huppert, by the way, tronează pe o clădire de câteva etaje pe un afiş imens cu noul film al lui Verhoeven Elle, în Cannes, chiar lângă Palais des Festivals. LA fel şi filmul lui Nanni Moretti, Mia Madre, cu John Turturro (film care a reuşit să ţină o sală de 3000 oameni, mai ales presă la ora matinală, într-un maraton continuu de hohote de râs şi de plâns alternative, iar după screening la toaleta de dame generaţii foarte diferite de ladies îşi ştergreau lacrimile scurse peste rimel). Remarcabilă reuşită aşa rollercoaster de emoţii.
Un eveniment special a avut loc duminică după amiază când Thierry Fremaux, directorul festivalului a prezentat un omagiu fraţilor Lumiere, 120 de ani de cinematografie Lumiere, în Grand Theatre Lumiere, acolo unde în fiecare seară au loc premierele din competiţie şi unde se urcă pe vestitele Les Marches du festival (cele pe care e mai bine să nu îţi faci selfie-uri şi Selma Hayek habar nu avea de aşa încercare de temperare a ridicolului din partea festivalului şi şi-a făcut un selfie (sau mai multe) chiar la işirea din sala de conferinţe cu şleahta de junrnalişti în spate). Deci nu pe covorul roşu, sau poate şi-a făcut şi acolo şi iar nu am aflat ceva semnificativ de pe covorul roşu. În orice caz, după Salma a zis că nu o să mai facă. Jurnaliştilor le-a explicat că PR-ul ei şi nişte prieteni i-au tot zis să facă şi ea ceva cu social media. Aşadar, duminică, la ora 15.00, fraţii Lumiere au fost în centrul atenţiei printr-o retrospective filmică de o oră, comentată adorabil şi cu multe detalii pe cât de interesante, pe atât de presărate cu umor şi duioşie de Thierry Fremaux asistat pentru traducerea în engleză de nimeni altul ca Bertrand Tavernier, celebrul regizor francez care de la bun început a mărturisit că glumele lui Fremaux despre fotbal nu o să le traducă. Fremaux a ţinut să ne amintească de câteva ori că echipa din Lyon s-a calificat în Champions League (celebrele laboratoare Lumiere provenind din Lyon).
La ceremonia în onoarea fraţilor Lumiere au participat atât fraţii Coen (preşedinţii juriului Palme D’Or de anul ăsta) fraţii Taviani, fraţii Dardenne, celebre cupluri de fraţi regizori care au marcat istoria cinematografiei prin viziunile lor în duo.
O colegă de rând de presă la Cannes, din Sankt Petersburg, mi-a mărturisit că reuşind să ajungă în ultimele minute la proiecţie şi alergând destul de agitată pe scările învelite în covorul roşu de la Grand Palais s-a trezit întâmpinată şi salutată de înşişi fraţii Coen care aşteptau să li se dea lor undă verde să intre în sală. Ba chiar i-au zis să nu se grăbească. “Sala e doar în aşteptare”.
Alte filme din seria specială au fost filme despre Orson Welles, Sidney Lumet, Ingrid Bergman (cea care anul ăsta e imaginea celebrului afiş al festivalului).
Cozile la Cannes sunt lungi şi obositoare. Anul ăsta mulţi oameni din presă s-au cam plâns că nu reuşesc să intre la toate proiecţiile în ordinea cum şi-au propus-o (în funcţie de programul festivalului desigur). Marţi după-amiază am asistat chiar la o nervozitate cu cote înalte. La sala Bunuel, unde de obicei au loc vizionările specile din festival, filme dedicate unor anumiţi regizori, sesiunile de filme clasice şi talks după. În program este şi filmul lui Kent Johns Hitchcock/Truffaut şi aproape nimeni de la presă nu a putut intra.
Un jurnalist s-a enervat atât de tare încât atunci cand l-a zărit pe Thierry Fremaux (vine mereu să prezinte sesiunile acestea speciale) pur şi simplu l-a apostrofat cu nişte huiduieli în ton de bas iar Thierry Fremaux i-a răspuns exact la fel, făcând apoi apel la simţul măsurii şi al bunelor maniere, adăugând: “Până la urmă e doar un film”. De când tot umblu prin Cannes şi îmi zic cam la două trei ore, când tot zăresc oameni tare nervoşi, înghiontindu-se pe la anumite rânduri, că, totuşi, nu sunt decât filme. E drept în spatele lor e o industrie gigantică, se învârt (sau nu) bani în sume mari, însă, da! rămân filme şi nu descoperiri ce schimbă cursul lumii radical. Chiar dacă unele filme poate au pe undeva şi un astfel de impact. Sigur un impact puternic, de un fel sau altul, fie doar pentru simplul şi fantasticul motiv că spune poveşti asa cum trebuie spuse, pentru că te transportă departe şi îţi reflect în acelaşi timp (la) o situaţie de fapt nu chiar roz, filmul lui Miguel Gomes, Cele 1001 de nopti e un film care va face istorie. Şi fiind în acea sală de cinema, urmărind în trei etape cele 6 episoade îţi dai cumva seama că da! îţi vei aduce aminte de momentul ăsta mult timp de acum inainte. Mă simt fericită că am putut fi acolo, la primele vizionări ale filmului ăstuia care reuşeşte multe. Şi mai ales să abordeze un subiect şi o temă foare actuală prin maniere foarte elaborate şi impresionante narative: criza economică (şi nu numai) în Portugalia. Captivant de frumos şi incitant de pus pe gânduri. Cu elemente de basm pşesărate printre. O ecranizare intens alegorică şi metaforică si mult mai bogată de atât.
Şi Miguel Gomes a marcat un moment de fotbal la Cannes. La cea de-a doua sesiune de episoade din film (filmul are 6 ore şi a decis să fie prezentat în secţiunea Quinzaine des Realisateurs – în competiţie nu l-au primit pentru că era prea lung, aşadar a decis să fie vizionat în trei etape în altă secţiune). La a doua a urcat pe scenă cu fularul echipei Benfica, care a reuşit să câştige nu ştiu exact ce cupă după 20 ani. Gomes radia de fericire.
Alte mici bârfe de la Cannes sunt şi cele după care diferite doamne nu au fost lăsate la premierele de gală serile pentru că nu purtau tocuri. Iar Rooney Mara a reuşit, sărmana, să se împiedice pe covorul roşu tocmai din cauza tocurilor. Şi superba Emma Stone (foto) a făcut faţă eroic şi tocurilor şi trenei rochiei extremis de strâmtă. Oricum, dacă s-ar fi împiedicat camerele tot pe asistenta de trenă (da, asta făcea o domnişoară pe lângă Emma Stone, îi tot aranja trena) ar fi rămas. Fata asta mesteca guma de i se vedeau amigdalele. Foarte impresionant.
E singurul moment de pe covorul roşu pe care l-am urmărit live din sala de presă şi mestecatul fetei ăsteia poate face uşor istorie. Emma Stone joacă alături de Joaquin Phoenix în noul film al lui Woody Allen, The Irrational Man (un Woody Allen destul de clasic, nu ştiu dacă printre cele mai bune, însă fanii lui vor merge să îl vadă şi vor găsi destule momente de bucurie. Eu una m-am bucurat să o revăd şi pe Parker Posey, care la Cannes a venit blondă plus cu nişte pălării şi banderole de cap superbe. Împreună cu Salma Hayek a participat şi la un colocviu pe tema femeilor în film, temă foarte hot la Cannes şi, în general, în industria de film – cum să fie promovate mai multe femei în industrie, la orice nivel, în orice context.
Să revenim un pic la tocuri. Emily Blunt la conferinţa de presă a filmului din competiţie, Sicario, în regia lui Denis Villeneuve, a declarat că aşa ceva e chiar deziluzionant, pentru un festival să impună femeilor să poarte tocuri.
„Toată lumea ar trebui să poarte numai pantofi fără toc, sincer vorbind”, a mai adăugat ea.
Apoi Denis Villeneuve a menţionat că în seara premierei filmului său, atât el cât şi Benicio del Torro şi Josh Brolin, ambii jucând în film, vor urca pe covorul roşu pe tocuri.
Între timp, Thierry Fremaux a anunţat pe Twitter că nu e adevărat că doamnele nu ar avea voie să intre la premierele de gală fără tocuri şi că personalul de la securitate (cel care controlează dacă ţinuta e corespunzătoare – şi serile în Grand Palais chiar nu intri fără rochie de seară, smoking etc, iar bărbaţii care cred că pantofii maro fără şireturi sunt ok, ar putea fi surprinşi) va fi reinformat précis.
A avut loc şi premiera scurtmetrajului regizat şi coprodus de Andrei Creţulescu, Ramona, alături de celelalte 4 filme din cea de-a doua serie de scurtmetraje din secţiunea Semaine de la Critique. Emoţii, aplauze, filme bune! Ramona s-a prezentat onorabil! Mă întâlnesc cu Andrei Creţulescu repede şi sper să revin cu câteva poveşti cu Ramona de la Cannes.
Joi are loc premiera lui Corneliu Porumboiu, Comoara, în secţiunea Un Certain Regard. Saiilant detail e că joi dimineaţa în acelaşi timp are loc şi vizionarea şi pentru presă a ultimului film al lui Gaspar Noe, Love, cu care a declarat ca va excita atât bărbaţii cât şi femeile din sală. Nu îmi fac grijă pentru Comoara lui Corneliu Porumboiu, filmul şi regizorul, echipa sunt aşteptaţi cu nerăbdare la Cannes.
Se încarcă comentariile...
