INTERVIU Felicia Filip, soprană: „Am fost respinsă la Conservator“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Felicia Filip într-o ipostază atipică: având în spate sala goală FOTO:Eduard Enea
Felicia Filip într-o ipostază atipică: având în spate sala goală FOTO:Eduard Enea

Felicia Filip (53 de ani) vorbeşte despre toate stelele norocoase care au făcut-o să strălucească pe cele mai importante scene din toată lumea.


„Peace up, A-town! Yeah, yeah! O! Lil’ Jon! Usher! Let’s go!“ (n.r. – Pace, Atlanta! Da, da! O! Micuţule Jon! Usher! Haida!) se aude pe fundalul polifonic, alături de alte cuvinte mai dificil de reprodus într-o gazetă. E o melodie puternică, aproape brutală, cu un ritm belicos, neîmblânzit şi, oricât de straniu ar părea, este tonul de apel folosit pe telefonul sopranei Felicia Filip. E un contrast straniu aici, căci Felicia Filip parcă respiră eleganţă. Şi are acel je-ne-sais-quoi al celor care au urcat pe vârful munţilor şi, de acolo, privesc toată lumea. Al celor care ştiu să înţeleagă aplauzele şi puterea lor regeneratoare. Poate că acestea sunt însuşirile speciale ale celor ce sunt numite „Divă divină“ sau „Divă de primă forţă“.

„Weekend Adevărul“: Cum era familia dumneavoastră din Slatina?
Felicia Filip:
Familia a fost, mai degrabă, normală. O familie de oameni oneşti, care au ţinut cont de sărbători, de religie şi care şi-au crescut copiii în aceste valori. Ţin minte că în momentul în care am crescut şi ne-am dorit să ne alegem un drum, părinţii nu ne-au sugerat nimic, ne-au lăsat să ne alegem, în pace, şi chiar dacă nu au fost de acord cu ce am făcut, nu am primit reproşuri. Ne-au spus că lumea nu este foarte bună, că s-ar putea să fim surprinşi, iar apoi să suferim. Tatăl meu a fost contabil, iar noi, cei trei fraţi, suntem născuţi la diferenţă de 13 luni unul faţă de celălalt.

Să fie doar o întâmplare?
De trei ori?

Felicia (mijloc) şi familia Filip, de la Slatina

Ce meserie au cei doi fraţi?

Atât fratele meu, cât şi sora au terminat Institutul de Drumuri, Poduri şi Căi Ferate. Dar şi ei au cochetat cu muzica, sora mea având chiar talent. Eu am intrat la grădiniţă la 3 ani şi jumătate, când limita era de 3 ani, ca şi acum. Fratele meu era deja la cămin şi era o persoană foarte suplă, vedeai prin el. În familie, băiatul era mult mai important decât fetele. El trebuia tot timpul ocrotit, apărat. Noi, fetele, eram mai spre neglijabil. El era primul născut, era băiatul, trebuia tratat cu mai multă atenţie, ocrotit.

Cum era copilul Felicia Filip?
De mic copil am avut o mare suferinţă. Fiind dolofană, toată lumea mă ciupea, de drag. Ciupeau la mine peste tot. Şi nu pot să mint pentru că roşesc. Ce vezi că discut cu tine aia e, pentru că tot ceea ce simt aia redau. Niciodată n-am căutat să ascund ceva. Atunci când mă ciupeau, aveam o anume expresie a feţei, care pentru ei era foarte plăcută. Eu sufeream că mă ciupeau, şi ei erau încântaţi.

Aveaţi şi activităţi extraşcolare?
S-a întâmplat să fiu repartizată la cea mai bună învăţătoare a şcolii. Fără să intervină nimeni cu nimic, pentru că părinţii noştri nu ne-au pregătit niciodată terenul. Am nimerit la o doamnă învăţătoare care era dură nevoie mare, dar care scotea generaţii foarte bune. Încă din clasa I, existau tot felul de cercuri la care puteai să participi. Veneau cei de la Casa Pionierului şi te întrebau ce vrei să faci, apoi te puneau să dai o probă. Făceam gimnastică, făceam muzică, făceam volei, dar până la urmă a trebuit să renunţ. Profesoara de vioară, când a auzit că fac volei, a spus: „Vai de mine!“. Se putea întâmpla ceva cu încheieturile, cu ligamentele, şi apoi nu mai puteam să cânt la vioară. A trebuit să renunţ la volei şi să fac numai gimnastică.

Cum de v-aţi ales gimnastica?
Veneau profesorii de sport şi ne duceau într-o sală. Ne lăsau acolo, se uitau ce facem, şi apoi îi selectau pe cei capabili să facă sport. Am fost selectată, pentru că aveam mobilitate, la gimnastică. Eu sunt în generaţie cu Nadia Comăneci, dar am fost selectată înainte de apariţia Nadiei. Copilul nu pierdea timpul, nu bătea mingea, nu făcea prostii. Un copil are foartă multă energie, care trebuie cumva descărcată. Pe vremea aceea, copilul îşi putea elibera această energie într-un mod foarte plăcut.

Eleva Felicia dintr-a III-a
Ce v-a determinat să alegeţi vioara?
În familie s-a cântat tot timpul. De foarte mică am cântat. În acea perioadă exista difuzorul, care era ales ca fiind programul doi de cultură. Acolo auzeai, întotdeauna, muzică de cea mai bună calitate. Muzicologi, critici de artă, iar creierul uman are calitatea de a memora fără să-ţi dai seama. Acel difuzor mergea cât ţinea programul, era continuu deschis. Am ureche muzicală foarte bună şi reţineam foarte repede orice melodie, pe care, apoi, o cântam. Nu ştiu când am început să cânt, de ce am început să cânt, dar am realizat mai târziu că acel difuzor, cu descărcarea lui culturală, m-a ajutat foarte mult. El a existat de când m-am născut până când am plecat de acasă.

„Felicia are în gât un bulgăre de aur“
Când aţi plecat din Slatina?
La 16 ani, am mers la Piteşti, la Liceul de Muzică, pentru că profesorii de la Şcoala de Muzică din Slatina au hotărât că sunt talentată şi trebuie să urmez acest drum. Am intrat prima, iar în anul doi, când mi-am pus problema ce voi face, am mers la Bucureşti, la un profesor de la Liceul de Muzică. Mi-a spus: „Da, eşti talentată, dar eşti destul de în urmă şi trebuie să recuperezi“. Asta însemna ca în clasa a X-a să vin la Bucureşti. Dar îmi trebuia instrument, vioara şi arcuşul, care costau foarte mult. Însă atunci începuse să se creioneze această parte de muzică vocală. Şcoala avea tot felul de concursuri, de lied, de canto. Deşi eram violonistă, m-am înscris să reprezint clasa mea la canto, şi aşa am atras atenţia. O profesoară mi-a spus: „Uite, eu cunosc pe cineva la Bucureşti, hai să te audă un profesor specializat!“. Şi acel profesor, după ce m-a ascultat, şi-a deschis agenda şi mi-a spus: „Ţine minte, eu scriu aici, «Felicia are în gât un bulgăre de aur.»“. Totuşi, am fost respinsă la Conservator.

Aţi picat la Conservator?
Da, pentu că profesoara cu care eu am lucrat a făcut un ţânţar cu un program de elefant. Fiind o soprană lirică lejeră, am mers cu un program de soprană dramatică. Am picat cu o notă onorabilă, cu 4, pentru că în această etapă s-a picat cu note sub 1. Asta presupune că exista material, dar că eram prost orientată. Din momentul acela, m-am întors la Şcoala de Muzică din oraşul meu natal şi am predat doi ani vioara.

felicia filip
felicia filip

Aţi fost profesoară?
O istorie dură, dar foarte frumoasă pentru mine. M-am întors la prima mea profesoară de vioară, care a avut grijă cum predau. Lucram cu copii de aproximativ 6 ani, era foarte periculos. În momentul în care am intrat la Conservator şi a trebuit să-i părăsesc pe aceşti copii, a fost o dramă. Mă iubeau atât de mult – deşi eram foarte dură cu ei – încât au intrat în conflict cu profesorii la care au fost repartizaţi. De exemplu, una dintre fetiţe s-a dus la prima întâlnire cu viitoarea profesoară, s-a uitat în ochii ei şi i-a spus: „Tu eşti urâtă, nu eşti frumoasă, ca doamna mea, ai ochi urâţi, parcă ai ochii scoşi“. Ăsta a fost salutul ei. Un băieţel din clasa a III-a îmi aducea la fiecare oră un obiect făcut de el, dar nu mi-l dădea la începutul orei, ci la sfârşit. O altă elevă, la finalul orei, pentru că ştia că m-am supărat pe ea, a venit la mine plângând – dar cu lacrimi de crocodil, uite-aşa-i curgeau pe obrăjorii aceia scumpi: „Tovarăşa, vă promit că data viitoare o să ştiu foarte bine lecţiile şi n-o să mai vin nepregătită, ca să vă supăr“. Ţin minte şi acum momente de genul ăsta.

La 21 de ani v-aţi întors la Conservator.
Şi am intrat a doua. Aici m-am întâlnit cu profesoara mea de canto, Georgeta Stoleriu, cu care şi acum sunt în aceeaşi relaţie de profesor-elev. Am călătorit cu dumneaei în suflet în toată lumea. Mi-a fost mereu alături cu atâta dragoste, cu atâta căldură, fără să aştepte o re-compensă, fără niciun fel de pretenţie.


Delegaţia chineză mânca în timpul spectacolului


Care a fost prima recompensă pe care aţi primit-o din muzică?
Prima şi cea mai valoroasă recompensă este cea creată de aplauze. Asta este moneda prin care se plăteşte existenţa noastră. Eu n-am avut niciodată reprezentanţa materială a ceea ce fac. E o replică celebră: „Dacă aş fi plătit aşa cum sunt cei din Occident, şi eu aş cânta aşa“. Cei care au spus asta n-au evoluat. Dacă-ţi pui întrebarea „Ce profit am?“, ori eşti în pierdere, ori nu eşti bine poziţionat în profesia pe care o ai.

Înainte de ’89, cariera dumneavoastră a fost înţepenită sub Cortina de Fier. Nu era frustrant?
Trebuia să obţii o mulţime de vize pe care cei de acum nu le pot înţelege. Eram legaţi aici. Spuneam că sistemul de învăţământ era fără cusur, dar toate sistemele erau foarte bine puse la punct, inclusiv cel represiv, de a-ţi controla fiecare mişcare. Dacă luai în seamă acest control, te sufocai şi mureai. Dacă îl ignorai, îţi era mai bine. Eu am reuşit să ignor până în ’89. M-am luptat cu sistemul luându-l în râs. Mi-am asumat toate riscurile. În ’88, mie mi s-au închis graniţele. Eu câştigasem concursuri internaţionale, venisem cu contracte în geantă de la concursuri şi n-am mai putut să le onorez. Credeam că trenul meu va trece fără să urc în el.

Platoul cu lumânări
Ce riscuri v-aţi asumat?
Vă dau un exemplu: la un moment dat, am fost la un protocol de grad zero să cântăm în faţa unei delegaţii imense de chinezi şi oficiali români. Am mers la cetatea din Braşov, alături de cei mai valoroşi artişti. Aceşti indivizi erau la o masă imensă unde se mânca! Noi stăteam, la o distanţă bine calculată, la o măsuţă pe care aveam un platou pe care era aşezat un sfeşnic cu lumânări aprinse, ca să nu ne vedem, să fim acoperiţi. Când trebuia să cântăm, mergeam în faţa unei mese ovale, la care oficialii mâncau, vorbeau, râdeau.

Mâncau în timpul programul?
În timpul programului. Eu am stat acolo, cuminte, până să-mi vină rândul. M-am apropiat mai mult decât trebuia, m-am sprijinit de masă şi i-am privit pe toţi. Cât eu am cântat, n-a mai mâncat nimeni. Şi nu pentru că am cântat eu extraordinar încât ei au înţepenit şi n-au putut să mănânce, ci pentru că eu le-am spus, prin felul meu de a mă comporta, că trebuie să mă respecte. Le-am mulţumit şi am mers la loc. După care şi-au revenit.

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Eram împreună cu actualul meu soţ la Braşov, unde trebuia să fie premieră la „Elixirul dragostei“. Întâmplător, astăzi, aici, la Opera Comică pentru Copii, este tot „Elixirul dragostei“, tot în regia lui Cristian Mihăilescu. Premiera din ’89 n-a mai avut loc. La un moment dat, am ieşit din garsoniera în care locuiam şi, la 20 de centimetri de noi, s-a tras. Au fost momente palpitante. Din păcate, tot acolo, au murit persoane pe care noi le cunoşteam. Am mers în piaţă, dar niciodată n-am făcut caz, nu am vorbit despre lucrul acesta. N-am vrut certificat.

Căsătorie anunţată la emisiunea lui Iosiv Sava
V-aţi căsătorit între două repetiţii.
Soţul meu, mă rog, viitorul meu soţ la acel moment, monta „Micul prinţ“, iar eu eram fluturele şi floarea. A fost un moment drăguţ, comic chiar. Ne-am dus la Starea Civilă, cum se întâmplă, să dai nişte date, nişte certificate... Şi noi, cu câteva zile înainte de data ceremoniei, le-am zis: „Nu putem. Că avem repetiţie“. Am tot amânat, până când n-am mai putut, chiar dacă aveam, la fel, repetiţii. Înaintea uneia dintre repetiţii vine şi Ruxandra Săraru să-i ia un interviu soţului meu. Noi vorbisem că evenimentul va fi extrem de restrâns: părinţii şi rude apropiate. Când a aflat Ruxandra Săraru că urma să ne căsătorim, a anunţat la radio: „Şi, în acest moment, Felicia Filip...“. Să vedeţi reacţii de la prieteni: „Păi, chiar aşa? Să te măriţi şi eu să nu ştiu nimic?“. Şi, ca să fie tacâmul complet, cum soţul meu Cristian nu are fraţi, a chemat-o la cununie pe prietena lui, Luminiţa Bartolomeu. Iar în seara respectivă, la emisiunea muzicală, alături de Iosif Sava, Luminiţa a anunţat: „Cred că cel mai important moment muzical al zilei este că Felicia Filip şi Cristian Mihăilescu s-au căsătorit“. Vă daţi seama ce mulţi au fost răniţi. „Tocmai mie să nu-mi spui...“

Felicia Filip şi Cristian Mihăilescu promit în faţa părintelui Galeriu să rămână împreună şi la bine, şi la rău

„Sunt un om iubit de Dumnezeu“

Revoluţia din ’89 a însemnat şi lansarea dumneavoastră pe scene internaţionale. Cum a început totul?

În ’90, eu am plecat la Viena, să reiau legăturile pe care mi le făcusem înainte. Am stat o săptămână, dând audiţii, cântând de câte trei ori pe zi. În ultima zi, când am văzut că nu se leagă absolut nimic, am luat cartea de telefon. Am întâlnit un nume pe care-l ştiam şi, încă o dată, am fost chemată la audiţie. A doua zi, într-un teatru, am început să cânt şi-l văd pe respectivul domn că sare de pe scaun şi fuge. Mai târziu mi-a spus că voia să-l aducă pe directorul teatrului, să mă asculte. Cu acest ultim impresar am semnat contractul cu care m-am întors acasă şi care a însemnat începerea carierei mele internaţionale. Au fost încercări şi întâlniri astrale, momente în care am fost numită „Regina «Traviatei»“, „Diva Divină“ sau „Divă de primă forţă“.

Presa franceză elogia interpretarea Feliciei Filip la Toulouse

felicia filip
felicia filip
felicia filip

„Regina «Traviatei» este româncă“, scriau ziarele. Cum aţi ajuns acolo?
Eu sunt un om iubit de Dumnezeu. Mi-a demonstrat în cel mai dur mod că sunt iubită. Eu veneam de la Frankfurt, unde aveam un spectacol. Făceam naveta între Frankfurt şi Toulouse, unde erau repetiţiile pentru o altă producţie. Eram la Toulouse şi mă pregăteam pentru spectacolul de la Théâtre du Capitole, pe care trebuia să-l susţin a doua zi, pentru că în ziua respectivă era colega mea. Am mers la teatru, am făcut vocalize şi am hotărât cu soţul meu să ne plimbăm. Dar a început ploaia, aşa că am mers acasă să luăm umbrela. Când am deschis uşa, a sunat telefonul: „Doamna Filip, într-o jumătate de oră trebuie să fiţi pe scenă“. Colega mea se îmbolnăvise. Am alergat, făcusem vocalizele, m-au machiat, m-au îmbrăcat şi am intrat în spectacol. A doua zi, o recenzie a spectacolului din presa franceză purta titlul: „Noua regină a «Traviatei» este româncă“.

A început de la Freddie Mercury...
Au fost spectacole în carieră la finalul cărora să fi fost spectatori, cum se mai întâmplă la teatru, care să vă critice foarte vocal performanţele?
Eu, ca artist, am dat tot ce-am putut. Însă nu suntem maşini. Nu ne poţi întoarce cu cheia. Tocmai greşelile acestea au farmec, sunt pline de o încărcătură aparte. Noi ardem atunci, noi dăruim. Vin în sala de spectacol cei care au nevoie să primească ceva din ce dăruim noi. Dacă în sală există o astfel de persoană care este oripilată, dar ceilalţi aplaudă, este ceva în neregulă cu acel cineva. Sunt eu de vină? Îmi impută mie ceva? Eu ştiu că la ceilalţi a ajuns mesajul meu.

Viaţa mea este şi profesie, şi hobby, şi viaţă personală. Sunt la un loc toate, fără să pot face o distincţie între bucăţica de viaţă personală şi cea profesională.

Prin „Athenaeum“, albumul la care aţi colaborat cu trupa Iris, aţi devenit cunoscută şi în medii mai puţin obişnuite cu meseria dumneavoastră. Cum s-a făcut această apropiere, mai degrabă atipică pentru mediul românesc?
A început de la Freddie Mercury. Pentru că eu am cântat cu Montserrat Caballé, la Opera Regală din Londra, din Covent Garden. Şi m-am gândit, „Ce frumos, poate găsim şi noi un Freddie în România“. Şi, în 1996, chiar s-a întâmplat. Am primit un telefon şi am zis „Da!“. Mike Godoroja a fost cel care a sunat şi mi-a şi zis după: „Nici nu ştiţi ce reacţie am avut eu când aţi fost de acord. Îmi pregătisem un discurs, să vă conving, să vedeţi...“. Ne-am întâlnit cu băieţii de la Iris la Operă. Sunt, vedeţi, lucruri atât de frumoase, care îţi fac atât de mult bine. Să vezi un om dintr-o altă zonă muzicală care intră în intimitatea ta, să-i vezi reacţia splendidă pe care o are. Era ceva sfânt pentru Minculescu. Ei toţi sunt nişte oameni speciali, profesionişti. Au trăit din această profesie non-stop, peste 35 de ani, din succes în succes. Tot proiectul m-a surprins. Cât de frumos a ieşit! Când am cântat prima oară pe scenă, a început el, a descătuşat acea stare, şi în momentul în care am început eu să cânt a fost acelaşi lucru, dar parcă şi mai bine. A fost o senzaţie extraordinară.

V-aţi gândit vreodată ce meserie aţi fi avut dacă nu aţi fi ales-o pe aceasta?
Eu cred că aş fi urmat orice meserie. De când mă ştiu, competiţia este cu mine, nu cu alţii. Niciodată nu m-am gândit „Să fac mai bine ca...“, „Să cânt mai bine ca...“. Am proiecţia mea despre ce înseamnă cel mai bine şi acolo vreau să ajung. Cred că orice aş fi făcut, aş fi încercat să o fac cel mai bine, după principiile mele. Nici la concursuri, unde existau sute de cântăreţi, nu stăteam pe la uşi, cum făceau alţii, să audă cum cânta cel de pe scenă. Eram pregătită, nu mă interesau ceilalţi. Ştiam ce aveam eu de făcut, la ce capacitate puteam. De-asta, eu nu pot spune că am un model.

Mereu-înfloritul trandafir „Felicia“

Sunteţi director artistic aici, la Opera Comică pentru Copii.
În cazul experienţei actuale, de la Opera Comică pentru Copii, la fiecare început de spectacol, fac şi un atelier cu publicul, care devine un spectacol în sine şi care are o putere de regenerare, de regăsire pe care nu am crezut că o pot descifra.

Cum se desfăşoară acest workshop?
Întâlnire cu copiii, discuţii, întrebări. Întotdeauna le explic de ce au venit, ce vor vedea, ce trebuie să se întâmple în sală, reacţia pe care publicul trebuie să o aibă. Sunt, de exemplu, copiii cei mici, de 3-4 ani. Ei sunt mai energici şi, în acelaşi timp, mai însetaţi de a cunoaşte. Aici este pericolul cel mai mare. Pentru că, de regulă, se spune că cei mici nu ştiu nimic, dar sunt atât de importanţi, atât de valoroşi. Şi vin pe lume cu un bagaj de informaţie care te surprinde. Ei sunt periculos de deştepţi, de pregătiţi şi dispuşi să primească tot, să aleagă ce le trebuie, să-ţi pună întrebări care te pot bloca. Pur şi simplu nu le poţi răspunde întotdeauna. Românii se nasc cu nişte daruri atât de multe şi atât de valoroase, care nu sunt luate în seamă. Ei le au pe toate, într-o fază de floare-boboc, iar în momentul în care ştii să mângâi acolo unde trebuie, te surprinde cum se desface, cum vine la tine copilul, să te întrebe, să te cunoască. Publicul format din copii este cel mai important, pentru că nu are niciun fel de barieră. Ce gândeşte aia spune, cum simte aşa reacţionează, pe el nu-l poţi păcăli.

felicia filip
Destinul îmi rezervă tot timpul aceste bucurii: întâlnirea cu copiii mici. Îi iubesc atât de mult şi avem să ne comunicăm o mulţime de lucruri. Mă încarcă.

Cele mai frumoase flori
Găsiţi în copii cel mai frumos public?
Este cel mai bogat, cel mai plin de culoare, de savoare, de taină a vieţii. Instituţia noastră este unică în sensul acesta. Avem un program pretenţios. Repertoriul nostru este format din marea muzică clasică. De la preclasici, Bach, Pergolesi, Monteverdi, până la Mozart, Donizetti, Rossini, chiar muzică modernă, balet. Ce vezi pe afişul unei scene internaţionale, de mare rang, găseşti aici, la noi. Abordăm un repertoriu pretenţios, pe care-l adaptăm la nivelul de înţelegere al acestor copii, păstrând marile momente din lucrarea respectivă. Ceea ce facem diferit este să comprimăm timpul. Spectacolul rămâne la o singură oră, pentru că un copil nu are capacitatea de a sta concentrat o perioadă foarte mare de timp. De fapt, nici publicul matur nu are această capacitate, de aceea se împarte spectacolul în acte de 40-50 de minute. De la un moment dat, este out.

Ce presupune proiectul pe care-l aveţi cu soţul dumneavoastră, cu privire la meloterapie?
Ne întâlnim cu oameni interesaţi în Biserică şi, după ce se termină slujbele, prezentăm şi explicăm, încă de la muzica preclasică, şi religioasă, şi laică, ajungem până la muzica modernă, până la Maurice Ravel, de exemplu. Le spunem, spre exemplu, că muzica clasică este binefăcătoare chiar începând de la viaţa intrauterină, că există muzică pentru hipotensivi sau pentru hipertensivi. Noi avem acasă un trandafir care se cheamă Felicia şi care mi-a fost dăruit din cel mai mare parc de trandafiri din lume, din Germania. Îi vorbesc, îl iubesc, iar el tot timpul e înflorit.

Aţi văzut „Lebăda neagră“, cu Natalie Portman? Te poţi confunda în aşa chip cu personajul?
Da, dar e periculos. Se întâmplă de foarte multe ori, dar trebuie să ai grijă să existe un moment de obiectivitate în această interpretare.

Nu sunt incomode rochiile pe care le purtaţi în spectacole?
Aici există talentul creatorului. Ele sunt grele, dar sunt în aşa fel calculate încât să corespundă punctului tău de sprijin, să aibă particularităţile fiecărui purtător. În plus, este şi o ştiinţă de a purta un costum, iar asta se studiază – atitudinea, limbajul corpului.

felicia filip
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite