Gheorghe Preda: „Am fost şi rămîn un marginal. Îmi plac filmele sofisticate  narativ şi extrem de rafinate vizual“

În Londra timpul nu curge, ci fuge ca la maraton. Mereu în grabă, mereu cu harta liniilor de transport, lumea alunecă cu repezuciune dintr-o parte în alta a oraşului în vagoane de tren, de metrou, în autobuze roşii.

În toată forfota asta mă întâlnesc cu Gheorge Preda, în faţa staţiei de metrou Stamford Brooke. Filmul său de scurtmetraj Vaca Finlandeză tocmai a fost proiectat la London Portobello Film Festival cu câteva zile înainte. Pînă să ajungă la Londra, Vaca Finlandeză a făcut un tur de forţă al festivalurilor de film de la Cambridge, Edmonton, Calgary, Minneapolis, Cannes Short Film Corner, Valladolid, Montpellier, Brest, Luxor, Tel Aviv, Trieste, şi ale noastre bine cunoscute Anonimul şi TIFF.

Gheorghe poarta pe umăr un aparat foto profi cu ditamai obiectivul şi pare nerăbdator. Intrăm într-o cafenea. Nu are mult timp la dispoziţie, vrea să vadă cât mai mult din oraş, să capteze imagini. Microbul eclectic al Londrei l-a infectat şi pe el. Deloc surprinzător, din moment ce stilistica sa regizorală este o combinaţie rară (în peisajul filmului românesc) de imagini luxuriante cromatic şi textural, detalii selectate atent şi un joc de intercalare a atmosferei specifice unor spaţii uneori diametral opuse. În cazul Vacii Finlandeze, verdele puternic al mediului rural accentuat de căldura imaginii, contrastează echilibrat cu răceala alb-albăstruie a spaţiului galeriei de artă.

Când şi cum a inceput pasiunea ta pentru film?

Eram student la ASE în primul an. Nu inţelegeam ce caut eu la facultatea aceea. Nu comunicam cu cei din jur. Umblam toată ziua hai hui prin Bucureşti în căutarea a ceva de care să mă leg. Afectiv dar şi intelectual.

Şi intr-o zi am descoperit o sală mică de cinema deasupra căreia scria CINEMATECA. Am intrat. Rula Fragii Sălbatici de Bergman. Şi de atunci am tot revenit acolo.

Apoi, la un moment dat mi-am zis: dar oare eu pot face un film? Şi din acel moment am văzut sute de filme, incercînd să inţeleg cum funcţionează această artă atît de complicată.

Care au fost primele filme care te-au marcat şi în ce fel?

Definitiv în etapa aia m-au marcat Blow-up de Antonioni şi Persona de Bergman. Mi se părea atunci că e Artă în stare pură. Culmea e că şi acum cred acelaşi lucru despre filmele astea.
 

Ai început cu studii de economie. Pe urmă ai studiat film, mai întâi UNATC regie de film, un masterat în cinema şi audiovizual la Sorbona şi apoi ai făcut un doctorat la UNATC. Ce te-a determinat să schimbi atât de drastic direcţia? Cum se împaca teoria cu practica?

N-au nici o legătura una cu alta. N-am virtuţi de teoretician. Şi nici răbdare pentru asta. Deşi am pretenţia că sunt informat despre tot ce mişcă în industria filmului pe glob.

Doctoratul l-am facut doar pentru cariera didactică. Care oricum n-a mai evoluat (şi sincer mi-am şi pierdut orice interes ca ea să evolueze) pentru că dacă nu esti în găştile care trebuie în sistemul universitar din România, poti avea doctorate şi para doctorate. Nu ajută la nimic.

Dar a studia la Paris aproape un an a fost o experienţă halucinantă şi de neuitat. Şi cultural şi uman.  
 

Ai lucrat în diverse televiziuni. A avut experienţa asta vreo influenţă asupra abordarii tale regizorale? Filmul şi televiziunea sunt două lumi diferite însa au şi puncte în comun, cum ai găsit intersecţia dintre cele două?

Influenţa e benefică. Am devenit mai atent la ritm. La ritmul vieţii, la ritmul relaţiilor dintre oameni, la ritmul filmelor pe care le fac. Nu mă mai pot uita la un cadru de film dacă nu intervine o tăietură după 10 secunde. Nu pot asculta un om mai mult de 10 secunde, dacă nu spune ceva interesant. Nu pot curta o femeie dacă in primele 10 secunde nu m-a impresionat cu ceva.  
 

Vaca Finlandeză e un scurtmetraj atipic ca abordare vizuală prin estetismul său pregnant, deopotrivă somptuos şi minimalist, o asociere neobişnuită potenţată de un umor fin. Care au fost sursele tale de inspiraţie? De la ce ai pornit?

Filmul a plecat de la un fapt real. Un artist din Honduras a expus un câine într-o galerie de artă şi l-a lăsat acolo să moară de foame provocînd un imens scandal cu această operă de artă extremă. Mi-am imaginat că artistul respectiv a venit în România şi a cumpărat o vacă în acelaşi scop.

Evident că mi-am dorit să fac un film somptuos vizual (Greenaway să trăiasca şi să ne inspire şi mai departe). Îmi plac filmele estetizante şi sofisticate vizual pentru că pentru mine, filmul e in primul rând imagine.

Vaca Finlandeză

Cecilia Vaca Finlandeză are şi pagina de Facebook. Cât de importantă este promovarea online în ziua de azi, în România mai ales?

Promovarea online e vitală. Cecilia, văcuţa mea, are pe contul ei (Cecilia vaca finlandeza) 1556 de prieteni, şi asta înseamnă pentru mine că cel puţin 1556 de oameni au auzit de acest film. E important ca ei să audă de film şi să dorească să-l vadă, pentru că un film de scurt metraj nu prea ai unde să-l vezi în România. Doar într-un festival de profil sau dacă eşti prieten cu regizorul. 

S-a tot vorbit despre Noul Val al filmului românesc. Ce părere ai despre acest termen? Crezi că încă se mai poate aplica sau avem deja scântei proaspete care ne prezintă un alt tip de abordare şi structură/formă filmică?

Au fost câteva filme interesante pentru publicul şi specialiştii din festivaluri de film de prestigiu (mai ales pentru cel de la Cannes care e Mecca filmică a regizorului român). Nu-mi dau seama care e raportul dintre valoarea reală (dacă există vreuna) a acestor producţii şi gradul de snobism al selecţionerilor din respectivele festivaluri. Odată obţinut un premiu important la Cannes, oamenii din  industrie  au devenit interesaţi de fenomen, si de atunci s-a tot vorbit de filmul romanesc.

În timp formula minimalist-mizerabilistă s-a clonat la nesfîrşit pînă la devalorizare. În prezent marile festivaluri s-au cam plictisit de această stilistică şi nu mai selecţionează astfel de filme. Iar publicul român nu intră in sălile de cinema să le vadă, ceea ce pentru „industria” filmului din Romania e catastrofal. Şi apoi sincer, nici nu prea ai ce vedea: mizeria naţiei  mixată cu o detaşare cumva snob superioară şi cu un umor căznit.

România are totuşi o diversificare socială care permite filme foarte diverse ca tematică şi stil. Poţi face filme cu gangsteri la fel de bine cum poţi face filme muzicale. Şi totuşi nimeni nu le face.

Regizorul şi producătorul român sunt interesaţi de filme sărace (la toate capitolele) pentru că un asemena film devine paşaportul pentru Cannes, Venetia, Berlin. „Paşaportul” respectiv e vital, pentru că paradoxal şi cumva suprarealist, festivalurile de film reprezinta unica raţiune pentru care se fac filme in România. 

Unde se plasează producţiile tale în acest context?

Am fost şi rămîn un marginal. Îmi plac filmele sofisticate narativ şi extrem de rafinate vizual. Sunt interesat de spaţii provocatoare (nu degeaba mi-am dat doctoratul în tipuri de spaţii în filmul contemporan) şi de raportări vizibile la alte forme de artă contemporană.

Şi apoi din respect pentru mine şi pentru meseria pe care o fac greu si cu dedicatie, nu pot filma cu telefonul în plan secvenţă 40 de minute o oală cu ciorbă fierbând pe aragaz. Mi s-ar părea că transmit spectatorilor mei un singur semnal despre mine: că posed o gravă lipsa de talent.
 

Care sunt în opinia ta avantajele şi dezavantajele cinematografiei româneşti actuale? Ce anume te nemulţumeşte si ce îţi dă speranţe?

Avantajele sunt că banii vin doar de la stat, deşi finanţările de la Centrul National al Cinematografiei se fac în urma unor concursuri terminate de fiecare dată cu câte un scandal.

Dezavantajele se referă la distribuţie şi la mediatizare. Un film românesc moare după o săptamîna de proiecţie într-o sală, iar publicul află despre el târziu sau deloc, urmare a lipsei banilor pentru promovare

Vaca Finlandeză
 

E greu să faci film în România?

E greu sa obţii finantare de la stat. Sunt 6, 7 familii de producători, ca să folosesc un termen utilizat de oamenii legii când vorbesc despre Mafiile din întreaga lume, care câştigă regulat aceste concursuri. Legea actuală le favorizează pentru că notele finale sunt date după un sistem complicat de notare care punctează in primul rind prezenţa în festivaluri şi premiile luate acolo. Ceea ce e absurd cumva.  Pentru ca daca eşti campion mondial la atletism să zicem, la următorul concurs la care participi nu eşti lăsat să pleci cu o tură avans faţă de ceilalţi competitori. Te aliniezi la start cu toată lumea.

Ca să revin la întrebarea ta, dacă nu eşti promovat de familii e greu sau aproape imposibil să faci film in România.

Ce filme te-au inpresionat în ultima vreme?

Filmele lui Roy Andersson mă impresioneaza oricând.

Care crezi ca este viitorul cinematografiei? Cum îţi imaginezi filmul în o sută de ani?

Probabil vor dispărea sălile de cinema, filmul făcând parte din viaţa cotidiană imediată. Ceva de văzut în holograme, pe telefonul mobil, pe orice device pe care îl ai la îndemină.

Pe lângă film, eşti pasionat şi de fotografie. Cum îl influenţează fotograful Gheorge Preda pe regizor şi vice versa?

Sunt un fotograf pasionat. Călătoresc mult şi des prin lume şi tot ce descopăr încerc să pun într-un cadru pictural.

În film sint obsedat de asemenea de plastica unui cadru şi de geometria severă a proporţiilor. Pe mine geometria mă apără de haos. De haosul meu interior în primul rând.

La ce proiecte lucrezi acum?

Am câştigat la ultimul concurs de finanţare de la CNC două proiecte de scurt metraj şi unul de documentar (despre cinecluburile de pe vremea lui Ceauşescu), care sperăm să fie gata până în primăvara viitoare.