De la romanul „Luminiţa, mon amour“, la scenariul de film „Ana, mon amour“, proiect câştigător la CNC. Filmul va fi regizat de Călin Peter Netzer

Cezar Paul-Bădescu a publicat romanul „Luminiţa, mon amour" în 2006, la Editura Polirom

Proiectul lungmetrajului "Ana, mon amour", al cărui scenariu este semnat de Călin Netzer împreună cu Cezar Paul-Bădescu, a obţinut 1.590.000 de lei  - cea mai mare finaţare la concursul CNC. Scenariul este realizat după romanul scriitorului Cezar Paul-Bădescu, „Luminiţa, mon amour“, publicat de Polirom în 2006.

Cineastul Călin Peter Netzer a obţinut cea mai mare finanţare, de 1.590.000 de lei, la cea mai recentă ediţie a concursului de proiecte cinematografice organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), pentru titlul "Ana, mon amour". Regizoru Călin Peter Netzer este câştigătorul premiului Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin 2013, cu lungmetrajul "Poziţia copilului".

Romanul lui Cezar Paul-Bădescu, care descrie eşecul unui mariaj,  a fost publicat în 2006 de Editura Polirom.

„Ne aflam in fata unei noi autoficţiuni made in C.P.-B. Biografist si autenticist radical, autorului nostru nu-i place să inventeze (desi atunci când o face, o face al naibii de bine – vezi fantezia «americaneasca» din finalul precedentului volum, cu aventurile penisului taiat al lui John Wayne Bobitt...). El tinde, în mod deliberat, spre un grad zero al fictionalitatii, impotriva oricarei literaturizari fandosite, pariind pe firescul integral si pe franchetea asumăii până la capăt a penibilului“, puncta criticul Paul Cernat.

Roman de dragoste si de familie, roman psihedelic al nevrozelor lumii de azi, roman «religios» s.a.m.d., cartea rastoarna totul intr-o extrem de cruda autoparodie existentiala. Proza operata pe viu, surprinzatoare si captivanta, Luminita, mon amour este si o teribil demitizanta lectie de viata”, sublinia criticul Paul Cernat.

"Incursiune necenzurată într-un autobiografic mereu la limita dintre sublim şi penibil, romanul este una dintre cele mai acide satire ale contemporaneităţii autohtone", preciza şi Dan Silviu Boerescu.

"Primele aproximativ treizeci de pagini ale romanului te prind in joc exact ca o discutie confesiva in fata unei beri. Gaselnita mail-ului cu care incepe cartea mi se pare foarte reusita si anuntul «nu-mi place sa inventez» ne pune de la inceput intr-o ecuatie a non-fictionalului care nu poate decit sa ne atraga, daca nu sintem ipocriti.

Două pagini din roman au fost publicate de autor pe liternet.ro.

Personajul povesteşte cu amănunte o seară, adică "ceva foarte banal, din banalitatea mea cotidiană"

Mi se par unele dintre cele mai bune doua pagini pe care le-am citit in literatura romana de azi. Daca s-ar face o antologie a spleen-ului de inceput de secol XXI, aceste rânduri n-ar trebui sa lipseasca", scria Luminita Marcu.

FRAGMENT

Intro

*****

PARTEA ÎNTÎI

from: cezarpaulbadescu@yahoo.com
to: elle1802@yahoo.com
subject: O seara cu Daniel Abagiu

Draga mea,
M-ai rugat să-ţi povestesc o întîmplare, gîndindu-te poate că la aşa ceva mă pricep cel mai bine. În fine, dacă asta aştepţi de la mine, mă voi conforma, dar trebuie să-ţi spun dinainte că nu va fi nimic frumos şi cu freza impecabilă, făcută la marele fix. Ştii că mie nu-mi place să inventez poveşti din acelea şi, oricum, nu-mi place să inventez. Cel mult îţi voi povesti ceva foarte banal, din banalitatea mea cotidiană. Te voi dezamăgi, desigur.

Mergînd spre casă, după ce-am plecat de la serviciu, m-am gîndit ce să-ţi scriu. Tot drumul am fost sigur că o să-ţi povestesc despre o tipă stranie - nu ţi-am zis niciodată de ea pînă acum - cu care am fost cînd aveam vreo nouăsprezece ani şi care, în timp ce făceam amor, punea tot timpul un disc cu Smokie; mă gîndeam să-ţi povestesc normal, aşa cum fac de obicei, despre relaţia cu tipa asta, o relaţie care a durat vreo două săptămîni, dar care a însemnat foarte mult sex (de ajunseseră să mă doară oasele din zona pubiană de atîtea lovituri ritmice), combinat cu o doză bună de mister. Ar fi fost o povestire palpitantă şi ar fi avut în ea toate ingredientele succesului.

Dar am renunţat cînd mi-am dat seama că ai putea crede că bat apropouri. Sau ai zice, cum văd că se obişnuieşte, că numai asta ştiu tinerii scriitori de astăzi: sex şi numai sex. (În primul rînd, tinereţea mea s-a cam dus pe apa sîmbetei; nici tînăr nu mai sînt, nici nu ştiu ce scriitor... În al doilea rînd, cînd vorbesc despre sex, nu o fac în mod programatic şi mă refer la el ca la orice alt fapt obişnuit de viaţă. Ipocriziile şi pudibonderiile - precum ştii - mă calcă pe nervi destul de tare.)

Nu-mi dau seama de ce tocmai asta a fost prima poveste care mi-a venit în minte... Cred că am simţit nevoia, inconştient, să-mi încordez muşchii, să-ţi arăt - vezi Doamne! - ce macho man sînt eu şi ce relaţii hot am avut. Nu se face şi nici nu e stilul meu... Ştii că nu-mi plac nici pozele de macho man. Unde mai pui că acum sînt, în privinţa vieţii erotice, un coate-goale, un maţe-fripte, un bagabont, un ăla.

Prin urmare, am să-ţi scriu despre ce am făcut seara, acasă. Nu e nimic spectaculos şi tocmai de-aia îţi povestesc. Este o seară-tip pentru o viaţă de Daniel Abagiu, cum este acum viaţa mea.

Cum am ajuns acasă, am cercetat factura de telefon pe care tocmai o luasem din cutia de scrisori. Mi-am pus geaca în cui, m-am descălţat, m-am spălat pe mîini şi am deschis televizorul. Era opt fără un sfert şi de-abia la opt ar fi fost ceva care m-ar fi interesat - Seinfeld. Cum n-aveam ce face, ca să treacă timpul, am luat o bucată de caşcaval afumat din frigider şi am mîncat-o din mînă, muşcînd din ea pur şi simplu (deşi nu-mi era deloc foame). Apoi a venit Seinfeld, la care m-am uitat, chiar dacă mai văzusem de nu ştiu cîte ori episoadele respective. Într-o pauză publicitară am prins o molie care trecea în zbor, într-o alta mi-am dat jos blugii de pe mine, am golit buzunarele şi m-am decis să-i spăl (ajunseseră prea de tot, buhăiţi şi cu genunchi, de nu-i mai puteam suporta, aşa că nu am mai aşteptat pînă cînd să-i dau la curăţat). În timp ce mă uitam la televizor, mi-am aprins o pipă, pe care am fumat-o în două reprize. După Seinfeld, mi-am pus blugii la înmuiat şi am început să mă gîndesc cu ce o să mă îmbrac mîine - mai am nişte blugi albaştri noi care mă cam enervează, alţii beige care nu se potrivesc cu vremea de afară şi alţii mai vechi pe care am renunţat să-i mai port pentru că sînt rupţi între picioare. Am aşteptat vreo zece minute, timp în care mi-am făcut de lucru la calculator cu nişte poze pe care mi le-a tras, în glumă, un fotograf la o şedinţă foto cu o vedetă de căcat. Am observat cu oroare ce de pistrui am pe frunte şi, de plictiseală, m-am apucat să-i curăţ în Photoshop. Nu m-a ţinut mult, că m-am dus să-mi spăl blugii. I-am limpezit, i-am stors, i-am scuturat şi i-am pus pe sîrmă. Apoi, că tot eram la capitolul treburi casnice, am scos nişte prune care stăteau în frigider de mult timp şi care se stricaseră şi le-am aruncat la gunoi. Am spălat sertarul de fructe, am dus gunoiul şi m-am spălat şi eu pe mîini. Apoi am făcut pipi şi m-am spălat iarăşi pe mîini. Apoi m-am apucat să scriu acest text. După ce-l termin, voi face un duş şi mă voi culca.

Iată cum decurge o seară cu Daniel Abagiu. Drept să-ţi spun, m-am săturat de personajul acesta. Adică de mine. Măcar dacă mi-aş lua-o la labă - tot ar fi mai interesant... Dar iată că nici măcar un Daniel Abagiu veritabil nu pot fi.
C.

(elle1802 appears to be offline and will receive your message after signing in.)

 

The Show Must Go On (nu am înţeles niciodată de ce "trebuie")

M-am sculat de dimineaţă şi am luat o armă, cum frumos zice şi cîntecul. Din fericire, era doar un banal cleştişor de unghii. Nu că-i ridicol? Mă-nnebunesc după asta!

M-am sculat de dimineaţă cu acelaşi sentiment de frustrare pe care-l am de multă vreme. Sînt un frustrat, dragi tovarăşi! (Îmi fac, după cum se vede, autocritica...) A fi un frustrat e ceva de ruşine, nu e deloc un lucru cu care să te mîndreşti. Mai ales pentru un bărbat, care trebuie de obicei să se înfăţişeze în posturi eroice. E o chestie aproape la fel de dezonorantă ca impotenţa. Un frustrat e un neputincios, unul care se lasă călcat în picioare de cei din jurul său, care nu e în stare să se impună şi strînge în el tot felul de remuşcări, resentimente datorate umilinţelor, bilă neagră. Şi nu are tăria să iasă în afară cu toate acestea, să se revolte, să se descarce, ci le ţine în el, le rumegă şi se otrăveşte pe sine însuşi. Acesta sînt eu.

Primul lucru pe care l-am făcut, înainte chiar de a mă spăla, a fost să-mi tai unghiile. Şi de la mîini şi de la picioare - deşi niciunele nu necesitau această operaţiune. Ba chiar erau destul de mici, aşa că le-am tăiat şi mai în carne decît erau. Probabil că am simţit nevoia să mă descotorosesc de ceva, ceva care creşte din mine şi e materie moartă, nu-mi mai aparţine. Numai că trecutul meu, de care voiam de fapt să scap, nu e deloc materie moartă. E viu şi lucrează cu o hărnicie demnă de o cauză mai bună (cum idiot îmi vine să zic - ce naiba cauză mai bună să aibă?). Sapă-n mine, extrage toate miasmele pămîntului, face galerii de cîrtiţă. Astfel încît acum sînt gol pe dinăuntru, doar un sistem de galerii, un fel de burete cu porii supradimensionaţi.

Mai rău e că nu pot da vina pe nimeni pentru ce s-a întîmplat. De obicei, fiecare îşi rezolvă problemele cu viaţa găsind un ţap ispăşitor. E simplu, sănătos, eficient. Nu provoacă eructaţii, iar reacţiile adverse sînt neglijabile. Este indicat pînă şi în cazul femeilor gravide. Nu am fost eu de vină, ci individul acela diabolic, care nu ştiu ce are cu mine; este o conspiraţie în jurul meu, toţi s-au coalizat să-mi facă rău; de vină este soarta, care mă urmăreşte fără încetare şi-mi aplică periodic lovituri în moalele capului ş.a.m.d. Ei bine, în cazul meu nu a fost nici soarta, nici mama soartei, nici lumea întreagă care a avut un plan să mă distrugă, nici părinţii care mi-au dat viaţă (cărora, pe această cale, le mulţumesc), ci - simplu - eu însumi. I'm simply the best! îmi vine şi mie să cînt inspirat de Tina Turner, care dădea pe dinafară de optimism după ce Ike, bărbatu-său, o frăgezea cu bătaia. Eu sînt cel mai eficient în a-mi face rău. Eu sînt individul care mă urmăreşte tot timpul şi nu ştiu ce are cu mine. Eu sînt cel care are căile deschise larg către cele mai vulnerabile puncte ale mele şi tot eu cel care are grijă să le administreze doza de lovituri. Şi nostim e că de cele mai multe ori nu din rea-voinţă, ci din prostie.

Tot din prostie m-am implicat şi în povestea care avea să-mi determine viaţa şi să mi-o distrugă în cele din urmă. Căci ce altceva decît prostie este bovarismul? Ar fi trebuit să iau şi arsenic şi să sfîrşesc vomitînd ceva negru, ca să-mi duc destinul pînă la capăt. Dar nu am eu stofă de personaj tragic! Şi nici ăla care m-a creat nu are talentul lui Flaubert...

Cînd am cunoscut-o pe Luminiţa, o seară întreagă, în camera mea de cămin din Grozăveşti, am vorbit - despre ce altceva? - despre literatură. Apăruse de curînd Visul lui Mircea Cărtărescu şi am povestit amîndoi cu frenezie despre Mendebilul, despre R.E.M., despre fluturii din Muzeul Antipa sau despre individul acela care-şi transformă maşina în orgă. Şi despre strategiile narative, perspectiva copilului, onirismul etc. - tîmpenii de studenţaşi la Litere, cu care nu vă mai plictisesc. Ea stătea pe patul meu, eu pe cel al colegului meu de cameră şi, despărţiţi de culoarul de jumătate de metru care era între cele două paturi de cămin, puneam la cale marea literatură.

Cînd s-a făcut destul de tîrziu şi fata a trebuit să plece la ea acasă (de fapt, tot la cămin, dar în "6 Martie", care pe vremea aceea era căminul de fete al Universităţii), am văzut-o că se schimbă dintr-odată la faţă şi mai întîi se chirceşte inexplicabil, iar apoi se întinde pe pat, scuturată de spasme. Părea un fel de criză de epilepsie, însă nu era deloc aşa ceva. Nu mai văzusem crize de epilepsie, dar ştiam că oamenii îşi pierd cunoştinţa şi fac spume la gură (în fine, aşa se zice...). Luminiţa era perfect conştientă, ba uneori chiar îmi zîmbea îngăduitor. Problema era că muşchii abdominali i se contractau spasmodic, ceea ce o făcea să semene cu un briceag cu tentative repetate de închidere. Domnule judecător, acest briceag a avut tentative repetate de închidere, este un element recidivist, deci dăunător societăţii. Specialiştii aici de faţă pot să confirme comportamentul lui deviant şi influenţa nefastă asupra celor din jur. (Nu ştiu ce m-a apucat cu idioţenia asta...)
- Ce se întîmplă? am întrebat-o eu pierit.
- Cred că am iarăşi o criză.

Pe naiba "crezi", parcă nu e evident!
- Partea proastă e că nu am pastilele la mine.
- Ce pastile?
- Distonocalm.

Ce chestie! Bunică-mea lua distonocalm şi, din cîte ştiu eu, avea probleme cu tensiunea. Şi ea zicea că şi cu inima, dar doctorii nu confirmau asta. A murit, pe la optzeci şi ceva de ani, de o tumoare la creier...

Ei bine: ce să faci tu, studenţaş la Litere, necopt la minte şi cu tot felul de fumuri culturale în cap, cu o tipă în umilul tău pat din Grozăveşti, care se contractă de parcă ar avea muşchii abdominali supuşi la curent electric, care spune că ea crede că are iarăşi o criză şi care plînge după distonocalmul ei iubit? După ce o seară întreagă aţi discutat, ca nişte copii cuminţi, literatură. Păi deocamdată stai cu mîinile în sîn. Te gîndeşti cum să-i faci rost de distonocalm. Treci repede în revistă unde l-ai putea găsi, te gîndeşti că cea mai apropiată farmacie deschisă noaptea este totuşi destul de departe şi îi propui fetei să dai o fugă pînă la ea acasă şi să i-l aduci. Răspunsul pe care-l primeşti este unul duios: "Nu, mai bine stai cu mine, cred că-mi face mai bine". (Fireşte, iarăşi credea.)

Deja aud golanii din fundul sălii cum fluieră şi strigă "Fute-o, mă, fraiere!". Sala rîde. Au şi ei dreptate, s-or fi plictisit oamenii de atîta lipsă de acţiune... Numai că fraierii nu prea fut. Şi, în al doilea rînd, cum să fuţi ceva care pare mai degrabă motorizat, că zvîcneşte în cadenţa unui motor în doi timpi? "Fraiere, trebuia să o faci pînă acum de nu ştiu cîte ori, nu să aştepţi să ajungă fata la acte disperate, doar-doar oi înţelege şi tu! Ce-ai păzit toată seara?" Am discutat literatură. Ce, ea nu e importantă? "Dă-l dracu' de labagiu! Hai să mergem la alt film, că ăsta-i naşpa rău!"

Pentru cei care au mai rămas în sală, pot să adaug că, deşi povestea tipei pare cusută cu aţă albă, un fel de a-mi face mie cu ochiul, aveam să aflu că din păcate nu era deloc aşa. Criza ei din camera mea de cămin, din acea seară de confluenţe literar-artistice, avea să fie prima dintr-o lungă serie de crize la care urma să fiu martor. Iar aceasta era încă ceva soft pe lîngă ce îmi pregătea viitorul. De altfel, Luminiţa însăşi, amintindu-şi de crizele de la începutul relaţiei noastre, avea să-mi spună că acelea erau mai mult un moft, un fel al ei de a se alinta. Că le putea face faţă, dar, probabil, găsea un fel de voluptate în ele.

Acuma, nu ştiu... Poate că a vrut să atragă atenţia asupra ei, poate că a fost un fel de a-mi zice "iată ce chestie interesantă pot să fac eu". Cert este că mie criza ei mi-a transmis exact acest lucru. Adică, fără să gîndesc explicit aşa, eram într-un fel încîntat că am întîlnit o persoană deosebită, care nu era ca celelalte tipe. Ca orice guguştiuc cultural, aveam desigur o anumită simpatie pentru tulburările nervoase. Purtam şi eu în mine acel reziduu romantic conform căruia nebunie egal geniu şi viceversa. Ospiciul care-i găzduieşte uneori pe artişti, şi unde unii chiar şi sfîrşesc, face ca toată existenţa lor să capete automat o aură mitică. Nebunia nu e din lumea noastră obişnuită, prin urmare e de undeva dintr-una superioară. Sau pune individul în relaţie cu o lume superioară, inaccesibilă nouă. Şi, oricum, artistul dacă nu e boem cu mare drag de alcooluri şi dacă nu e şi puţin nebun, parcă nu e artist cu adevărat. Ce scriitor sau pictor e ăla care este om aşezat la casa lui şi tată de familie respectabil? Ăla e un burghez stătut, un filistin, care nu are ce căuta în lumea artei. Adevăratul cămin şi totodată templu (i-auzi ce frumos: "templu"!!) al artistului este numai balamucul. Prin urmare, nebunia e cool! E alternativă!...

Şi a mai fost ceva în seara aceea. Postura eroică pe care mi-am întrevăzut-o. Cum să te comporţi tu, bărbatul, lîngă o femeie neajutorată, aflată la ananghie? O salvezi, o ajuţi, o ocroteşti! Mă şi vedeam eroul ei, călare pe un cal alb şi îmbrăcat în armură strălucitoare. Cavalerul care apare de te miri unde şi salvează prinţesa din ghearele balaurului, o ridică apoi pe şa, ea îl răsplăteşte cu un sărut - şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi.

...Sau poate că un ingredient al dragostei este compasiunea - cine ştie? Şi apoi, o fi fost dragoste, n-o fi fost? Desigur, după tot ce s-a întîmplat, sînt tentat să privesc trecutul cu umorile de-acum. Acum aş zice că nici vorbă să fi existat aşa ceva. Dar, dacă aş face abstracţie de ceea ce simt şi gîndesc astăzi, trebuie să admit că acea milă trebuie să se fi amestecat şi cu ceva afecţiune - nu ştiu în ce dozaj. Pe de altă parte, ţin minte că nu mă-nnebuneam după ea ca femeie. Aşa, nu arăta rău, dar cel mai mult mă deranja la ea că era cam hirsută. De exemplu, pe mîini avea un păr mai mare decît al meu - des şi negru.

Mi-amintesc că, la scurt timp după ce a început povestea noastră, am văzut filmul Cabaret, cu Liza Minnelli, iar acolo este la un moment dat un cuplet cu o gorilă, în care se cîntă ceva în genul "Zică lumea ce o vrea, eu ţin la maimuţa mea". Desigur, în film era vorba despre cu totul altceva, maimuţa era proscrisa, evreica. Numai că eu, în timp ce ascultam melodia respectivă, mă gîndeam chiar la maimuţa mea - şi am fost atît de impresionat, încît aproape că mi-au dat lacrimile. Deci compasiunea covîrşea eventualele repulsii. Oricum, atunci, în sala Cinematecii de pe Eforie, am considerat că melodia aceea era un semn, că mi-era de fapt dedicată.

Liza mă priveşte cu subînţeles şi-mi zice: "Da, da, e pentru tine, tu, ăla din rîndul opt, locul şapte; nu te uita la mine ca prostu', ce caşti ochii aşa?" (vi se pare cunoscută scena, nu?). "Ştiu că e pentru mine", mă trezesc şi eu vorbind chiar ca prostu', "dar trebuie să recunoşti că-i normal să mă surprindă chestia asta. Nu ţi se întîmplă deseori să-ţi fie dedicată o melodie dintr-un film - ţie, personal." "Ba se întîmplă mult mai des decît crezi. Dar passons. Pe scurt, asta e pentru tine şi să bagi bine la cap ce se spune în cîntecul ăsta! I-auzi, ia: «I know what you're thinking/ You wonder why I chose her/ Out of all the ladies in the world». Căci: «If you knew her like I do/ It would change your point of view». Şi încă: «If you could see her through my eyes/ I guarantee you fall (like I did)». Fiindcă «Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge» şi «Bate şaua să priceapă iapa». Şi aşa, în treacăt fie spus, să ştii, bă puţă, că nu cînt eu chestia asta, aşa cum crezi tu acum, după atîţia ani. Ce ţi-e şi cu memoria asta!... O cîntă ăla cu «Meine Damen und Herren, Mesdames et Messieurs, Ladies and Gentlemen!»... Şi să-ţi mai spun ceva: chestia asta, cu relaţia dintre personajele de pe ecran cu cele din sală, e fumată rău de tot. A făcut-o, de exemplu, acum multă vreme, şi Woody Allen în Trandafirul roşu din Cairo şi a făcut-o mult mai bine..." (Ce v-am spus? V-am zis eu că trebuie să vă mai amintiţi de undeva de scena asta!...)

Liza mai făcu o piruetă, îşi scoase jobenul, şi-l duse în dreptul inimii şi mă privi duios: "Ei, hai, acum nu te întrista! Ai încercat şi tu să te dai mare. Altă dată nu te mai arunca cu capu-nainte acolo unde nu stăpîneşti bine terenul. Hai, acum du-te la culcare! Fă nani! Şi nu uita: «Life is a Cabaret, old chum, come to the Caabaareeeet!»". (Iese din scenă cu paşi largi de dans, aplaudată şi încurajată frenetic de nişte americani beţi şi foarte excitaţi.) Ce să mai zici cînd eşti dojenit aşa, matern, de însăşi Liza Minnelli? Te duci, într-adevăr, să te culci. Poate mîine o fi o zi mai bună pentru tine.

 

Hora cu strigături

În căminul de la Grozăveşti, în camera imediat următoare după a mea locuia un cuplu foarte gureş. Pe holurile căminului nu-i prea vedeai, erau nişte oameni şterşi. El era un tip slab de-l sufla vîntul şi destul de scund, dar cu părul prins în coadă - o coadă pe care şi-o scutura din cînd în cînd cu importanţă (era, vezi bine, singurul lucru mai impozant la el); ea - mică, negricioasă, cu ochelari şi părul lung, purtat cu cărare pe mijloc, stil flower power. Era îmbrăcată mereu cu o ie şi fustă largă, el avea un chimir lat, încins peste mijlocelul lui tras ca prin inel. Am impresia că erau simpatizanţi de-ai lui Marian Munteanu şi, deci, legionaroizi. Din camera lor se auzeau uneori cîntece bisericeşti, alteori Janis Joplin - mai ales cu Summertime, pe care o puneau în disperare. În fine, nu muzica era punctul lor forte. Ceea ce-i făcea să fie renumiţi în cămin erau urletele pe care le scoteau - cînd se certau (zilnic) sau (tot zilnic) cînd făceau amor. Cînd se certau, se auzea şi vocea lui, cînd şi-o trăgeau, însă, numai a ei. Fata ţipa ca muşcată de şarpe de la prima împunsătură de ac pînă la ultima (şi cosea tata la ea într-o fericire!). Astfel puteai să-i şi cronometrezi, să vezi cît timp acordă zilnic acestei nobile activităţi. Registrul ei era divers şi, în funcţie de el, ştiai cu precizie ritmul în care se desfăşura acţiunea sau în ce stadiu se aflau lucrurile - dacă sînt la început, dacă el se lasă pe tînjală sau a obosit, dacă îşi face treaba mai cu tragere de inimă sau dacă sînt aproape de finish. Uneori individa orăcăia, alteori avea serii de ţipete foarte ascuţite, alteori scotea nişte sunete guturale greu de închipuit. Şi toate la cea mai mare intensitate. Nu răguşea niciodată.

În seara cu pricina, era destul de cald (ne aflam în jur de 20 mai), aşa că geamurile stăteau deschise. Şi la mine, şi la ei. Ei bine, nici nu apucase Luminiţa să-şi revină bine din zvîcniturile ei, că aerul a început să zvîcnească la rîndul lui de ţipetele tipei din camera vecină. Mai întîi, musafira mea a rămas pur şi simplu cu gura căscată, apoi s-a uitat la mine, întrebîndu-mă din priviri ce se întîmpla.
- Am nişte vecini mari amatori de amor cu strigături, m-am scuzat eu.

Mi se părea că trebuie să mă scuz şi să-i transmit cumva că povestea aia nu are nicio legătură cu mine. Dar cum să-i spui asta fără să devii ridicol? Aşa că nu am mai continuat.
- Vaai, da' cum face! a zis ea peste o vreme.
- Da, şi-ai să vezi că poate şi mai mult.
- Asta-mi aminteşte de tenorul nostru din "6 Martie".
- Ce tenor?
- Un onanist. Înainte să-şi înceapă treaba, cîntă cu voce de tenor cîteva arpegii, doar-doar o apărea vreo tipă la geam să vadă ce se întîmplă. Dacă nu ştii despre ce e vorba, crezi că-i vreun cîntăreţ de la Operă... Care a ieşit să-şi dreagă vocea în aer liber... Dar noi îl ştim şi niciuna nu iese la geam. Individul începe atunci fără asistenţă, şi cîntă în continuare: o-ooo-oo-oooo. După o vreme, vocea îşi pierde din acurateţe şi începe să falseze. Adică... mă înţelegi...

Văzînd nedumerirea mea, a început să-mi povestească despre "onaniştii" (de fapt exhibiţioniştii) aciuaţi pe lîngă căminul din "6 Martie" şi în Parcul Operei. Despre cum poţi să vezi acolo oameni de toate felurile, de la inşi dichisiţi, cu geantă diplomat, care vin să-şi verse amarul în tufele parcului înainte să meargă la serviciu, pînă la beţivi amărîţi care lucrează de zor cu o mînă, în timp ce cu cealaltă ţin sticla din care trag cîte o duşcă. Unii sînt solitari, alţii îşi fac laba în grup, stînd în cerc şi trecîndu-şi cîte o sticlă de la unul la altul (un fel de party a labagiilor). Şi asta indiferent de anotimp sau de vremea de afară. Vin şi pe ploaie, şi pe vînt, cu crengile la pămînt. Dar cel mai mult se pare că le place primăvara, prin mai, cînd natura - nu-i aşa? - s-a trezit de-a binelea la viaţă. Atunci îi vezi pe unii cum se urcă pe barăcile de lîngă fostele grajduri regale, îşi scot puţele afară să zîmbească şi ele ca un copil cu păr bălai soarelui de primăvară, încep să le alinte drăgăstos şi, din cînd în cînd, mai rup cîte o cireaşă din pomii de pe-acolo şi o vîră cu delicateţe în gură.

Ce păcat că omul nu are mai multe mîini! Să poată mîngîia şi o floare delicată de primăvară, dar şi propriul odor dintre picioare şi, în acelaşi timp, să pipăie frăgezimea frunzelor abia ieşite din muguri, să culeagă cireşe sau alte bunătăţi oferite cu generozitate de natură, să încerce elasticitatea ramurilor tinere şi să rîcîie de pe ele pieliţa suculentă, să-şi pună mîna streaşină la ochi şi să scruteze în depărtare - şi eventual să-şi şi soarbă în tihnă cafeluţa, cu degetul mic ridicat înspre cerul fără de pată. Oricum, este clar că mai e luna amorului, cea mai romantică dintre toate lunile anului - şi asta chiar şi pentru labagii.

Alături de toată suflarea de pe Pămînt în această lună, iată că depuneam şi eu umilele mele ofrande la altarul zeului dragostei, pe cînd Moş Ene, cu degetele lui de roză, închidea pleoapele zilei. Numai că, după criza Luminiţei şi concertul pisicilor în rut din camera de alături, nu mai aveam niciun chef de acte eroice cu aleasa inimii. Se făcuse tîrziu, aşa că ne-am băgat în pat (îmbrăcaţi, desigur), iar eu am îmbrăţişat-o protector. "Lasă, că va fi bine, îţi spun eu!" - îi ziceam în timp ce o mîngîiam părinteşte pe cap. Ea se aciuase la pieptul meu, iar eu aveam grijă să-mi încordez pectoralii din cînd în cînd, ca din întîmplare, să simtă şi ea că stă lîngă un bărbat adevărat. Capul ei tresărea încurajator cînd zvîcneam din muşchi - încurajator pentru mine, fireşte. Am stat aşa o vreme, în tăcere. Vecinii terminaseră glorios show-ul, de afară se auzeau acum doar vocile celor care treceau pe alee. Stinseserăm lumina, dar ne vedeam destul de bine, pentru că în cameră bătea un felinar de afară. Uneori, pereţii erau luminaţi suplimentar de farurile vreunei maşini care venea în parcarea de lîngă cămin. Motorul era ambalat puternic, iar după ce se stingeau farurile, se auzeau cîteva vorbe în arabă, apoi se deschidea un geam din cămin şi de acolo striga un alt arab la cel de jos; acesta îi zicea şi el ceva celui de sus, acompaniat de un rîs cristalin de pipiţe. Erau, desigur, studenţii arabi, care-şi marcau întotdeauna gălăgios apariţia, şi veşnicul borfet autohton care-i însoţea. În camera mea însă era linişte şi, de la o vreme, tăcerea devenise cam apăsătoare. Ce să mai spui în situaţii din ăstea? În situaţii din ăstea se acţionează. Dar, cum acţiunea nu mă încînta la ora aceea, am preferat să reiau discuţia de unde rămăsese.
- Şi zi-i aşa, cu onaniştii ăştia!...

Cum ea nu zicea nimic, am continuat, după o vreme:
- Acolo ar trebui un bărbat adevărat să-i înveţe minte. Aşa... îşi fac de cap în voie. Şi vă terorizează pe voi, săracele!
- Da, e groaznic! Pe unele le distrează. Să vezi ce mai rîdeau bucătăresele cînd a apărut unul la geamul cantinei şi-şi fîlfîia chestia în faţa noastră. Ştii cum sînt bucătăresele noastre... Mai toate grase, în afară de una, care e uscată. Şi aia uscată e cea mai a dracului. Ălea se înecau de rîs şi le săreau şuncile pe ele. Eu nu ştiam unde să mă mai bag de ruşine... Dar le-a făcut-o şi el! Cînd le-a stropit geamul, nu le-a mai ars de rîs. Că tot ele trebuiau să-l cureţe. Cică: "Ia uite ce a făcut, al naibii labagiu!". De parcă ce altceva se aşteptau să facă?
- Da, sînteţi supuse la un spectacol traumatizant de-a dreptul, îi ţineam eu isonul. E revoltător! Mă gîndesc la săracele fete din anul întîi, care de-abia au terminat liceul şi au venit aici la Bucureşti să înveţe carte. Şi cînd colo, peste ce dau? E o adevărată agresiune! Nu ştiu, îţi vine parcă să...

De obicei, cînd vrei să fii simpatic şi pe aceeaşi lungime de undă cu cel cu care discuţi, te arăţi intrigat de ceea ce povesteşte şi mai plusezi şi tu în aceeaşi direcţie. "Ei, nu mai spune!", "Nu pot să cred aşa ceva!", "Hai că m-ai dat gata cu asta!", "Dar ăştia sînt de-a dreptul nişte criminali! Îi bagă la puşcărie pe amărîţii care fură un sac de porumb să supravieţuiască şi pe-ăştia îi lasă bine-mersi!" etc. etc. Dacă mi-ar fi povestit despre îngrijorarea ei pentru soarta coleopterelor, afectate dramatic de subţierea stratului de ozon, aş fi reacţionat la fel. Acum, în plus, era şi un subiect care-mi dădea ocazia să mă arăt protector faţă de "sexul frumos" (în fine, dacă floarea aia de carne se poate numi frumoasă...), aşa cum se înfoaie cerbul pe lîngă ciutele din turma sa. În asemenea ocazii, ai sentimentul că toate femelele fac parte din turma ta.
- Da, e o agresiune, a continuat ea. Căci uneori sînt şi agresivi. Să vezi ce i s-a întîmplat Cristinei - o colegă de-a mea. O s-o cunoşti pe Cristina. E o fată liniştită. E din Brăila... Cristina a întîrziat o dată la curs şi a zis să nu mai deranjeze, să intre la pauză. Şi s-a băgat într-o sală alăturată, să aştepte. La un moment dat a intrat un tip, aşa, între două vîrste, dar foarte dichisit. I-a zis că nu are unde să fugă şi, dacă strigă, o pocneşte de nu se vede şi, pînă să vină cineva, a-ntins-o!
- Deci asta se-ntîmpla la facultate.
- Da, la noi, la Litere.
- Deci sînt şi acolo!
- Sînt peste tot!... Aşa... Tipul n-a stat mult la discuţie, s-a descheiat la pantaloni şi a-nceput să-şi facă treaba.
- Şi ea ce făcea?
- Păi ce să facă, săraca? A-nceput să se uite pe geam, măcar să nu-l mai vadă. Da' cică-l auzea, că tipul avea un ceas cu brăţară metalică, şi aia zdrăngănea.
- Marca ritmul.
- Da, nu e deloc de glumă...
- Nu glumeam, ziceam şi eu aşa...
- În fine, la un moment dat Cristina a vrut să-şi aprindă o ţigară şi l-a întrebat dacă poate să fumeze. Atunci ăla s-a apropiat de ea pe la spate şi i-a tras cîteva ghionturi între coaste. "Taci din gură!" Îl deranjase că a vorbit, probabil asta îl distrăgea.
- Oare cu ce mînă i-o fi tras? m-am trezit eu zicînd.
- Ascultă, dacă ţi se pare amuzant, nu-ţi mai povestesc.
- Nu mă-nţelege greşit! Mi se pare groaznic că a atins-o. Şi ar fi şi mai şi dacă a făcut-o cu mîna aia... Ştii, aia cu ceas... - am încercat eu s-o dreg.
- Ce mai contează acum?
- Păi contează, cum să nu conteze?... Dar, în fond, ai dreptate. Ce mai contează o chestie în plus, la tot ce i s-a întîmplat?

Aveam un ton serios, care nu lăsa niciun dubiu asupra convingerilor mele. În multe situaţii, să faci pe prostu' e cea mai bună soluţie. Iar eu - poate că aveam şi resurse în sensul acesta - mă pricepeam s-o fac foarte convingător. Mai tîrziu, cînd a-nceput să mă cunoască, Luminiţa avea să-şi dea seama de strategia mea. Acum însă ne aflam la început, şi îngrijorarea din glasul meu i-a spulberat orice suspiciune.
- Bun, şi cum s-a terminat povestea?
- Păi s-a terminat că la un moment dat ea nu a mai auzit zdrăngănitul brăţării şi şi-a luat geanta şi a zbughit-o pe uşă. Nu înainte să-l vadă cu coada ochiului pe tip cum se ştergea liniştit pe mîini cu o batistă elegantă, roşie cu buline negre.
- Roşie cu buline negre...
- Da, ţi-am zis că omul era foarte elegant.

De afară se auzi zgomotul unei sticle sparte, o voce de undeva, de jos, cu "Băăă, vă fut muma-n cur!", şi apoi se lăsă liniştea. Eu am îmbrăţişat-o pe Luminiţa cu aerul că "Acum eşti cu mine, ţie nu are ce să ţi se-ntîmple!". Ea a înţeles care era aerul îmbrăţişării mele şi s-a lipit mai tare de mine. Am adormit amîndoi aşa, iar eu am visat batiste colorate". (Copyright Editura Polirom)

Cezar Paul-Bădescu (n. 1968) a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti în 1994 şi Masteratul de Teoria Literaturii şi Literatură Comparată la aceeaşi instituţie. Din 1994, lucrează şi colaborează în presa scrisă şi audio-vizuală, la Revista 22, Secolul XX, Observator cultural, Adevărul literar şi artistic, Radio Europa Liberă ş.a., iar în prezent este editor la ziarul  „Adevărul.“ A debutat editorial în 1995 în volumul colectivTablou de familie (Editura Leka Brîncuş, Bucureşti), care a obţinut Premiul pentru debut al revisteiTomis. Este coordonatorul antologiei de publicistică intitulate Cazul Eminescu (Editura Paralela 45, Piteşti, 1999). La Editura Polirom i-a mai apărut, în 2004, romanul Tinereţile lui Daniel Abagiu.