Cristi Puiu. Familii în pragul unei crize de nervi
0
E ora 4 dimineaţa, au trecut deja vreo şase ore de cînd îmi înnebunesc prietenii (prinşi în alte proiecţii şi Q&A-uri la TIFF) cu Sieranevada, acum jumătate de oră m-a oprit şi vigilenta Poliţie clujeană (nu pentru că-mi înnebuneam prietenii…) şi chiar neamendată, tot la filmul lui Cristi Puiu mă gîndesc.
E adevărat, cu excepţia celor vreo 1.000 de spectatori de la TIFF, publicul românesc o să poată vedea Sieranevada de-abia de pe 9 septembrie încolo şi da, e adevărat, e nedrept să-l asaltezi pe spectator cu entuziasme privilegiate. Însă e la fel de adevărat e că receptarea e personală, temporală şi contextuală – iar contextul de acum, nu cel din septembrie, e cel al Festivalului de la Cannes, cu premiile şi cronicile lui, şi al discuţiilor generate de afirmaţiile lui Puiu despre relaţia femeilor cu maternitatea şi cariera.
Nu sînt critic de film şi sînt convinsă că filmului lui Puiu i se pot găsi defecte. Inclusiv o inconsistenţă asumată (la fel cum sînt cele din peliculele lui Radu Jude) – personajul, pînă la urmă, central, Lari (Mimi Brănescu) povesteşte la un moment dat că mama lui n-a fumat niciodată, însă noi ştim, am văzut-o cu cîteva ore (convenţionale) în urmă pe Nuşa (Dana Dogaru) fumînd, o singură dată, o singură ţigară, e adevărat, dar în mod cert nu era prima ţigară din viaţa ei. Şi necritic de film fiind, sînt convinsă că n-o să văd niciodată aceste defecte şi nici n-o să găsesc cele mai imbatabile argumente pentru sentimentul (impresionist, dar nu chiar) că Sieranevada e nu doar cel mai bun film al lui Puiu de pînă acum, dar şi un film extraordinar de bun în sine. La care sala de 1.000 de oameni a reacţionat, la Cluj, cum n-am mai văzut niciodată, nici măcar acum un deceniu, la Moartea domnului Lăzărescu.
*
Culmea paradoxului în acest moment e că regizorul român de film cu cele mai retrograde păreri declarate public despre femei este şi singurul în a cărui cea mai recentă creaţie femeile-personaj nu sînt construite nici stereotipal şi nici patriarhal: Sieranevada e „populat“ de o majoritate feminină al cărei rol nu se reduce nici la cel de mamă, nici la cel de soţie, soră sau mătuşă, nici la cel de păstrătoare a unor ritualuri de trecere (colive, pachete, costume de pomană, slujbe religioase), deşi le cuprinde pe toate şi deşi femeile sînt „introduse“ prin aceste funcţii familiale ale lor (cu o excepţie, deloc glorioasă, despre niciuna nu ştim ce profesie are, spre deosebire de bărbaţi). Cristi Puiu îşi iubeşte personajele, pe toate şi pe fiecare, foste activiste de partid, tineri pătrunşi de conspirativită, femei tinere regaliste, anticomuniste şi bune creştine… răzbunătoare, bărbaţi suspecţi de adulter şi soţii obsedate de sexualitatea soţilor, cu toţii sînt umani, complecşi, reprobabili şi înduioşători (alternativ sau în acelaşi timp). Fiecare personaj, fie şi cele pasagere, e un univers în sine, ale cărui coordonate se construiesc din fragmente, uneori la mare distanţă în timp, şi din complicata coregrafie a interacţiunilor dinăuntrul casei părinteşti – o gramatică de balet cu totul şi cu totul incredibilă în precizia ei pe spaţii mici, aparţinînd în acelaşi timp actorilor şi camerei de filmat.
Căci realitatea e inexorabilă: într-un apartament de bloc românesc, fie el şi de patru camere, în orice moment, între 10 şi 16 (cred) adulţi se mişcă alternativ între o încăpere şi alta, deschizînd şi închizînd uşi, mutînd dintr-o parte într-alta pachete de mîncare, lumînări, veselă, lapte praf, bebeluşi, tinere leşinate, costume bărbăteşti, ciorbe, sarmale, mămăligi şi diferite conflicte, motiv pentru care mă îndoiesc sincer că oricare altă variantă de filmare decît cea a handycam-ului care însoţeşte aleatoriu (dintr-o multitudine de simultaneităţi în mod egal marcate de banalitate cotidiană) un personaj sau o scenă ar fi fost fizic posibilă.
(Motiv pentru care ideea că, de fapt, camera s-ar identifica privirii personajului-absenţă, al cărui spirit cutreieră încă printre cei vii, mi se pare cu totul irelevantă. Iar „obiceiul“ dublei încadrări – a camerei şi a tocului de uşă dinafara căruia se filmează –, Cristi Puiu îl are de mult; bucata cu care Puiu a contribuit la pelicula-omnibus Podurile din Sarajevo e integral filmată astfel.)
*
Familia extinsă se întîlneşte la parastasul de 40 de zile al lui Emil, vecin şi prieten, soţul Nuşei, tatăl lui Lary, al Sandrei (Judith State) şi al lui Relu (Bogdan Dumitrache), socrul Laurei (Cătălina Moga) şi al lui Gabi (Rolando Matsangos), cumnatul Ofeliei (Ana Ciontea), căsătorită cu Toni (Sorin Medeleni), şi unchiul lui Sebi (Marin Grigore) şi Cami (Ilona Brezoianu). Mai curînd decît a lui Emil, cel prin perspectiva (chiar dacă nu ochii) căruia e urmărită această întîlnire de familie este Lary (el e şi protagonistul scenelor dinafara casei). El e observatorul resemnat al absurdului inocent, mereu surprinzător şi inevitabil comic, care se desfăşoară pe îndelete, în ritmuri crescător-descrescătoare (alternarea de ritmuri şi revenirea constantă la teme introduse anterior e ceea ce face să nu simţi cele aproape trei ore de proiecţie), „reglate“ de o perfectă tehnică a amînării. Ceea ce se amînă la infinit (chiar şi în ultimul minut) este chiar mîncatul, iar efectul de natură fizică (şi de natură să stîrnească empatia) al amînării (tuturor li se face tot mai foame, fiecare reacţionează în grade diferite de exasperare) e aproape unul de thriller.
*
„Despre ce e vorba în film?“ Despre frică (frica de viitor, de necunoscut, de viaţă, de negarea felului în care ţi-ai petrecut viaţa pînă acum) şi modul în care o gestionează fiecare (dintre noi, dintre personaje): religie, ritualuri, nostalgie, revoltă, conspirativită, violenţă. Despre felul în care familia a rămas singurul liant cert al ţesăturii sociale, iar efortul de a-ţi păstra logica, raţiunea, nişte certitudini de bun-simţ (Lary este singurul care face acest efort) pare tot mai puţin generator de linişte interioară. Despre a-ţi recunoaşte frica şi despre înţelegerea ei în ceilalţi.
*
Ca spectator forţat să tragă cu ochiul la traducerea în engleză, căci aşa sînt sălile de cinema la noi, cu acustică deprimant de variabilă, aş zice că-l înţeleg pe vecinul meu anglofon de scaun, care a plecat după vreo 90 de minute: traducerea e utilitară şi enorm de mult din umorul şi tandreţea filmului vine din extratextele actorilor. Din gestica, mimica lor, din raporturile corporale dintre ei, din felul în care Ilona Brezoianu se prinde cu două degete, la binecuvîntarea colivei, de haina lui Mimi Brănescu, din umerii lăsaţi ai Cătălinei Moga, din zîmbetul în colţul gurii al lui Mimi Brănescu, din ochii daţi peste cap ai Sandrei şi gura strînsă a disperare cvasicomică a Danei Dogaru, din braţele încrucişate ale Tatianei Iekel în timp ce ţine un monolog despre reuşitele comunismului, din exasperarea de copil răsfăţat al lui Sebi în timp ce e luat peste picior cu teoriile lui conspiraţioniste, din efortul lui Rolando Matsangos de a sugera calmul, raţiunea şi fericirea familială. Sieranevada e un filigran de joc actoricesc total, în condiţii aproape extreme.
*
E foarte greu să scrii despre Sieranevada, deşi se va scrie enorm despre el. Duceţi-vă să-l vedeţi, în septembrie.
Se încarcă comentariile...
