Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Pare un miracol în contextul ultranaţional al stagiunilor româneşti,  dar explicaţia este că, odată încheiată colaborarea cu orchestra din Lausanne, Zacharias are acum o carieră de invitat şi, spre norocul nostru, nu a refuzat să revină în România. A propus un program subtil, coralele lui Brahms, Nänie şi Schicksalslied (Cântecul destinului, adică), nu sunt deloc notorii pe la noi, însă redescoperirea lor s-a făcut târziu şi în alte ţări.

Nänie e o lucrare superbă, o odă plină de tandreţe şi de regrete dedicată de Brahms prietenului său Anselm Feuerbach, pictor neoclasic german, cu contururi statuare şi imaginaţie fotografică, un omagiu pe versuri de Schiller, sporite în semnificaţii de muzică. Un sfert de oră de puritate, în care singurul reper din memorie de care mă puteam agăţa era doar Mozart, Ave verum corpus. Orchestra filarmonicii a răspuns bine, secţiunea de suflători din instrumente de lemn preluând delicateţea indicaţiilor dirijorului, iar corul a fost emoţiona(n)t şi temperat, chiar dacă era imposibil să înţelegi cuvintele pe care le intonau, o slăbiciune care s-a simţit şi în a doua lucrare. Pentru că atmosfera consolatoare, cu valoarea unei pomeniri, din Nänie găseşte o continuare în promisiunea paradisului din Schicksalslied, un fel de coda la Ein Deutsches Requiem, însă pe versuri de Hölderlin. Prima parte a serii s-a încheiat cu Zacharias concertând în dublul rol de pianist şi dirijor în Introducere şi Allegro appassionato de Schumann, o compoziţie scurtă şi bine alăturată coralelor de Brahms. Atât de scurtă, încât latura artistică de pianist a lui Zacharias a părut bifată, pentru că nu este o compoziţie de virtuozitate. Aici balansul dintre orchestră şi pian e important, din fericire cornul a sunat bine şi momentul a căpătat valoarea sa revelatoare. Însă dificultatea de a dirija şi a cânta la pian are un cost, în primul rând în dauna expresivităţii.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.