M-a amuzat că şi ei văd stele (nu ştiu dacă neapărat verzi, care apăreau roşii, în Benzile desenate cu Pif şi Hercule), dar la lovituri zdravene probabil că te simţi deja mai aproape de Cer! Totul se învârteşte în jurul unei valize cu bani (cu chipul lui Mao, imprimat pe multiplele bancnote) şi care, de la nişte mafioţi neîndurători, au toate şansele să folosească la o operaţie estetică, mult mai performantă în Coreea! (fireşte de Sud). Toată lumea are celulare, există un internet-café, cu abonament sau la plata cu ora, Mona Lisa e imaginea de profil pe PC al unuia dintre ei, se fumează peste tot (ca de altfel în mai toate filmele de la Berlinală, marele spirite cinematografice se întâlnesc la tras un fum, mai mult sau mai puţin legal... Interpretabil, Doctore Freud, nu?). O aluzie la fauvism, se pictează mult, inclusiv pe pereţi, un fel de graffiti elaborate, e important zodiacul, cel pe 12 luni, şi nu neapărat pe 12 ani, Bruce Lee e într-o poză ca să ne prevină că urmează o cafteală, e şi o Ann, în aşteptarea celei a noastre, cu aluzii, cum că dacă ai parale studiezi la Londra sau Harvard, cu obsesia lui Bill Gates, şi cu o întrebare care rămâne fără răspuns, bizară, pentru ţara în care ne aflăm (pe ecran): Cine-i mai puternic, Buddha sau Dumnezeu! În cine să credem?

Capitolul 9

Şi a venit Ana, mon amour, la care, la început, publicul (presa internaţională) pescuia ironiile, de genul, uşor peiorativ: Femeile! (care de altfel se vor dovedi adevăratele câştigătoare la Berlinale 67, chiar dacă doar unul din 5 titluri aparţine unei regizoare şi 83% din fonduri se duc la cineaşti, la bărbaţi, după spusele Televiziunii France 24). Scenariul (inspirat de romanul - cu cheie - al lui Cezar Paul Bădescu, reeditat şi expus frumos la conferinţa de presă de la Hayatt şi în pozele oficiale, prelucrat strălucit şi ingenious de Călin Peter Netzer şi de Iulia Lumânare, care are şi rolul Simonei, doctoriţa ginecolog, aproape de nerecunoscut!) începe cu o discuţie filozofică, demnă de doi studenţi la litere, şi din care concluzia derapează spre Hitler, care era un impotent (nici nu ştiţi cât de prezent a fost, însă, în mai toate proiecţile de la Berlinală!). Urmează o primă scenă de isterie (bunicul meu susţinea că nu există aşa ceva, ci doar proastă creştere, specialiştii însă par să ignore această variantă plauzibilă!). Diana Cavallioti, alias Ana, va cânta ceva mai târziu o melodie în ruseşte care s-a ales să rezume producţia noastră în seara Ceremoniei, alături de celelalte 17 contracandidate! Asta ar putea stârni ceva confuzii! Apoi nelipsitul conflict părinţi-copii adulţi, marcă inconfundabilă Netzer, o Ana din Meşterul Manole, hot rău, de după miezul nopţii... Şi senzaţionala scenă dintre Toma (formidabilul debutant în cinema de la Teatrul din Piatra Neamţ: Mircea Postelnicu) şi un preot care se crede psy, dă sfaturi şi are un aer atoateştiutor, deşi e clar că vorbeşte mult, că-i place să se audă şi are acelaşi discurs pentru toţi enoriaşii, fiind interpretat genial (fireşte) de unul dintre cei păstraţi din distribuţia de la Poziţia copilului: Vlad Ivanov!

Visele, ca şi în marele învingător unguresc Despre trup şi suflet, au un rol covârşitor, doar că sunt mai puţin poetice şi desluşite atent şi rece de un psihanalist, Cristescu (oare o aluzie la Hristos sau o coincidenţă din mintea privitorului, care descoperea o legătură între Murakami şi Pădurea Norvegiană, dar pe care autorii o neagă!) pe care şi-l asumă cu convingere şi talent, minunatul Adrian Titieni, care anul trecut dădea aură şi contur Ilegitimului, premiat tot la Berlinale!

Scena de la Moaşte este, din nou, una care va rămâne antologică, şi nu degeaba Ursul de Argint, înmânat de însuşi Paul Verhoeven (Maestrul noului val sexy, de după 90, cu Basic Instinct, prin care a iniţiat un nou stil care a influenţat clar şi Ana, mon amour!, măcar în... pre-conştient - termenul subconstient neplăcându-le celor de specialitate!) a ajuns la Dana Bunescu, un editor de imagine cu enorm har, şi o spun în cunoştinţă de cauză pentru că am avut privilegiul să văd iniţial o versiune încă în lucru! Şi încă ceva, o coproducătoare de talent, cu răbdare şi un profesionalism de invidiat: Oana Iancu! (Şi în (D)Ana şi în (O)Ana avem o Ana de succes! O echipă de vis analizabil!)

Ana, mon amour, premiera în România, pe 3 martie, distribuit de cei care ne aduc pelicule cu totul speciale de pe tot globul: Freeman Entertainment, va crea co-dependenţă!

La recuperare de istorie neînvăţată la şcoală au mai fost două filme remarcabile, în afară de Alegerea Regelui (Norvegiei): Masaryk, un diplomat ceh care în aceeaşi perioadă a vrut să-şi scape ţara de Hitler, şi The Lost City of Z al lui James Gray, cu un explorator care a căutat ultima piesă din puzzle-ul geografic al lumii undeva în Amazonia!

Capitolul 10

În aşteptarea deznodământului, am procedat ca atunci când am dat la facultate. Am mers la cinema. N-am mai găsit bilete la Întâlnire de gradul III (dar am luat BluRay-ul scos acum un deceniu la a 30-aniversare de la lansarea lui Spielberg cu Truffaut, premiera a fost în fatidicul 1977) şi nici la A Happy Family, un georgian despre care aflasem, cu entuziasm, că are un DOP român, Tudor Panduru, dar pentru experţi(!) există vimeo! Totul e să nu disperi şi se găsesc soluţii!

În schimb, am prins un 3D (data trecută a fost un Hitchcock vintage, Dial M for Murder) din 1954, semnat de americanul Herbert L. Strock: Gog, cu naivităţile de rigoare, cu gândul că în spaţiu nu vor ajunge oameni, ci doar primate, o maimuţică mai celebră decât câinele lui Pavlov, încă nu eram în 57, cu patrupedul Laika, sau cel mult femei că sunt mai subţirele!!!

Apoi un documentar despre muzica electronică, DJ-ii, un fel de critici de cinema care decid topurile, anii 70, europeni, discoteci şi o muzică repetitivă, dar gusturile nu se discută: Când mă gândesc noaptea la Germania.

Pentru prima data s-a acordat şi un premiu, cu juriu în toată regula, unui documentar care a stârnit multă emoţie: Ghost Hunting, de Raed Andoni, despre Palestina, torturi, reconstituirea unui centru de interogatorii israelian şi victime! O oroare care încă dăinuieşte în mileniul III, stil Experimentul Piteşti!

Şi ultimul Animale/Tiere, un austriac, iniţial având vreo 28 de variante, care nu ţine cont de logică sau cronologie, dar fascinează şi dă de înţeles că ăsta e motivul pentru care n-au sorţi de izbândă relaţiile amoroase, că se amestecă prea mult realul cu imaginarul! Asemeni unui cocteil căruia nu-i poţi distinge tipurile de alcool, ci te mulţumeşti cu savoarea finală!

Ceremonia, pe scurt

Ca de 10 ediţii de când reuşesc să ajung la Festival (anul acesta datorită, ca şi în 2016, celor de la Rompetrol, care au ca simbol crăiţa, care seamănă cu Soarele de la Berlinală pe care l-a purtat la gât, pe covorul roşu, unul dintre juraţi, islandezul artist Olafur Eliasson), prezentatoarea e aceeaşi: Anke Engelke (o actriţă şi voice-over, culmea în 2001 şi 2005, în animaţia: Ursuleţul Polar, are 51 de ani şi e născută la Montreal), îmbrăcată într-un fel de blăniţă de ursuleţ, fără nicio bijuterie şi cam de vară în rest! Remarca ei tăioasă că, după 10 zile de atâtea vizionări ne arătăm exact vârsta, e cât se poate de exactă! Am fost foarte frumos impresionată să o descopăr, într-o dimineaţă, stând cuminte la coada de la bilete ca toţi muritorii de rând ai presei!

Primul premiu, anume decis pentru montaj, deşi putea să fie pentru imagine, scenografie sau muzică, a mers la foarte draga şi mirata noastră, Dana Bunescu pentru: Ana, mon amour, care a spus un mulţumesc atât de sincer încât a mai căpătat un ropot de aplauze.

Pentru debut, Carla Simon cu Vara lui 1993 (multă Spanie, Americă de Sud şi Estul Europei în palmares şi preponderant femei-regizor!)

Scenariul, Sebastian Lelio şi Gonzalo Maza, pentru Una mujer fantastica, şi a ajuns pe scenă şi actriţa Daniela Vega, care ar fi meritat un Urs de Argint dacă nu i-l sufla o coreeancă mult mai frumoasă în realitate decât pe ecran: Kim Minhee din Pe plajă singură noaptea!

Actor, austriacul tată din Bright Nights, care mesteca de zor gumă, dar măcar a scos-o şi a lipit-o pe ursuleţ cât a recitat ceva!

Aki Kaurismaki, care e clar că aştepta aurul, s-a mulţumit cu argintul şi a făcut circ, cărându-i în sală pe cei care veniseră să i-i înmâneze, foarte rafinata jurată tunisiană, producătoarea Dora Bouchoucha Fourati, îmbrăcată în negru şi cu un burnuz de un galben solar, plus directorul Berlinalei, cu proaspeţii săi ochelari personalizaţi (iată o idee pe care ar putea-o prelua şi Tudor Giurgiu), Dieter Kosslick şi pe care finlandezul contrariat l-a pasat de îndată actorilor, din The Other Side Of Hope!

Premiul Alfred Bauer, pentru un film care deschide noi perspective (şi pe care îl lua acum câţiva ani Florin Şerban, pentru Eu când vreau să fluier, fluier), i-a revenit venerabilei şi unicei Agnieszka Holland, pentru Spoor. Ea a urcat cu asistenta sa pe scenă, cea care n-o lasă să se lenevească şi care îi ridică moralul, când se deprimă!

Lui Felicite i-a revenit Marele premiu al juriului, şi Alain Gomis (care a luat şi ceva fluierături de nemulţumire) a pomenit de afacerea Theo din Franţa şi şi-a manifestat solidaritatea.

Iar cel din urmă a redevenit cel dintâi: On Body and Soul/ Testrol es Ielekrol, o poveste despre o iubire aparent imposibilă, şi poate de aceea mai originală! Autoare Ildiko Enyedi!

Ei bine, Berlin, mon amour (sloganul L’Oreal!), în 2018, Berlinala 68 va fi între 15-25 februarie, nu mai prinde Sfântul Valentin, ci Dragobetele nostru, deci, pe cai, cineaşti! Se redeschide sezonul de vânătoare de Urşi!