Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Alte concerte din trecutul Festivalului o confirmau: Elektra de Strauss, sau Wozzek de Berg n-au trecut de 60% din capacitatea vastei şi mohorâtei săli în care se ţineau congresele partidului comunist de altă dată. Dar mediocritatea artistică muzicală din România celor 101 de săptămâni dintre două ediţii de festival creează o aşteptare extraordinară şi am fost de-a dreptul încântat să văd atâta lume la acest Œdipe.

Să deschizi Festivalul Enescu cu Œdipe în versiune concertantă e o decizie discutabilă. Cu atât mai mult cu cât secolul XXI a propus viziuni regizorale foarte interesante pentru singura operă a lui Enescu. Din acest motiv s-a recurs la un procedeu folosit adesea pentru operele cântate de orchestre filarmonice cu solişti, numit generic semistaged, sau semiconcert, în care artiştii se mai mişcă prin sală, anumite instrumente sau coruri sunt plasate prin loji etc. Sigur, dacă ducem dezbaterea în planul patriotic, în care ajungem să cerem tuturor instituţiilor muzicale din România să contribuie fără reţineri la promovarea muzicii lui Enescu, atunci putem să ne mirăm că nu a fost folosită producţia excelentă de la ONB drept vehicul vizual al acestui Oedipe. Dar, atâta vreme cât nici ONB n-a prezentat opera toată stagiunea trecută şi dacă luăm în calcul şi faptul că ar fi implicat costuri semnificativ mai mari (muzicienii ar fi trebuit să repete la Bucureşti timp de săptămâni în şir), atunci cred că ar trebui să ne calmăm puţin şi să ascultăm muzica, în primul rând. Continuând raţionamentul, să reamintesc că acest concert de deschidere se va repeta la Londra pe 23 Septembrie, în aceeaşi formulă, fără să implice în nici un fel Royal Opera House care deţine o producţie senzaţională a operei lui Enescu.

Subiectul regiei a tot fost comentat, astfel încât Festivalul a comandat o proiecţie video care să acopere integral durata operei. Din păcate, deşi imaginile au fost foarte frumoase, proiecţia imaginată de Carmen Vidu nu a reuşit să îndepărteze impresia unei prezentări PowerPoint abecedariene despre elenistică şi mit, adresată middle managmentului în cadrul unui program de dezvoltare personală imaginat de departamentul HR al unei corporaţii. Mai bine s-ar fi găsit o soluţie pentru un minim joc de scenă al soliştilor, pentru că au fost multe situaţii în care intrările şi ieşirile lor de pe platou ignorau atât de evident indicaţiile din libret, încât personajele care ar fi trebuit să se adreseze unele altora ajungeau să cânte singure în faţa publicului. În general, interacţiunea lor a fost ca şi inexistentă. Repetitivă în a recurge la imagini ale aceloraşi statui antice şi la animaţii deseori naive, proiecţia a sfârşit într-un cadru final al unui Œdipe ce se pierde printre nişte ficuşi, ceea ce e dezamăgitor, pe lângă senzaţia că tot conceptul părea un fel de difuzare de film mut cu muzică live, când, de fapt, cel mai important lucru era muzica.

Continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

Caseta tehnică:

Într-o sâmbătă, 02.09.2017, la Sala Mare a Palatului

Enescu – Œdipe
Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Ion Iosif Prunner), Corul de copii Radio (maestru de cor: Voicu Popescu)
London Philharmonic Orchestra
Dirijor: Vladimir Jurowski
Director multimedia: Carmen Lidia Vidu
Solişti: Œdipe – Paul Gay, Tiresias – Sir Willard White, Creon – Christopher Purves, Păstorul – Graham Clark, Marele Preot – Mikhail Schelomyansky, Phorbas – Insung Sim, Străjerul – Maxim Mikhailov, Teseu – Boris Pinkhasovich, Laios – Marius Vlad Budoiu, Iocasta – Ruxandra Donose, Sfinxul – Ildikó Komlósi, Antigona – Gabriela Iştoc, Meropa – Dame Felicity Palmer