Premiul Nobel, pentru prima dată în America Latină

Gabriela Mistral este a cincea femeie din lume care primeşte celebra distincţie pentru literatură.Premiul i-a fost acordat „pentru poezia ei, care,inspirată de emoţii puternice, i-a transfor­mat numele într-un simbol al celor mai pure aspiraţii ale întregii lumi latino-americane“.

Gabriela Mistral (1889-1957) este pseudo­nimul literar al chilienei Lucila de Maria del Perpetuo Socorro Godoy Alcayaga. Scriitoarea s-a născut la Vicuña, orăşel în care a urmat şcoala primară. Tatăl ei şi-a părăsit familia când ea avea 3 ani. A trăit aproape în sărăcie, iar la 15 ani s-a angajat ca învăţătoare la ţară, pentru a-şi susţine mama.

În 1906, s-a îndrăgostit de un lucrător de la căile ferate. Trei ani mai târziu, acesta s-a sinucis. Moartea lui a influenţat primul volum de versuri al Gabrielei Mistral, „Sonetele morţii“. De altfel, sinuciderile aveau să-i marcheze viaţa şi creaţia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a împrietenit, în Brazilia, cu scriitorul austriac Stefan Zweig şi cu soţia acestuia. Amândoi şi-au pus capăt vieţii în 1942. Un an mai târziu, nepotul ei, Juan Miguel, pe care îl considera fiul ei, şi-a luat şi el viaţa, marcat de tragedia războiului.

Din şcoala rurală în lumea largă

Viaţa Gabrielei Mistral s-a desfăşurat pe două planuri, strâns legate între ele: pedagogia şi diplomaţia, pe de o parte, creaţia literară, pe de altă parte. O instrucţie insuficientă, compensată printr-o muncă de autodidact uluitoare, nu i-a permis la început decât postul de profesor de şcoală secundară.

A devenit apoi, după ce opera ei literară fusese recunoscută, directorul celei mai importante şcoli de fete din Chile. Chemată să participe la reforma învăţământului, devine un nume cunoscut în pedagogie şi este invitată să predea în mai multe ţări din America de Sud şi la universităţi americane.

Gabriela Mistral, la Institutul de Studii Hispanice din Paris  Foto: Afp

Ca mulţi intelectuali din continentul latino-american, a fost implicată în diplomaţie. În 1925 a fost invitată la noul Institutut pentru Cooperare Intelectuală al Ligii Naţiunilor. Între 1926 şi 1932 a trăit în Italia şi în Franţa. După această dată, a fost consulul ţării sale la Neapole, Madrid, Lisabona, Niceea, Petropolis, Los Angeles, Santa Barbara, Veracruz, New York.

Debutul în volum s-a petrecut în 1914, cu „Sonetele morţii“, care i-au adus şi marele premiu la jocurile florale din Santiago de Chile, consacrând-o pe plan literar.

Regret şi ispăşire

Printre cei care au apreciat-o atunci, s-a numărat şi Ruben Dario. Au urmat „Dezolare“ (1922), „Duioşie“ (1924), „Limba lui Marti“ (1934), „Mesaj către Pablo Neruda“ (1936), „Aşchie“ (1938) şi ultimul volum apărut în timpul vieţii sale - „Cramă“ (1954).
O ediţie completă a operei i-a apărut în 1958, la un an după moarte. Temele principale ale poeziei Gabrielei Mistral sunt natura, trădarea, dragostea, maternitatea, regretul şi ispăşirea, călătoria. 

Importanţa şi originalitatea creaţiei ei, constând în asumarea viziunii europene şi a celei amerindiene, precum şi în interesul pentru descrierea obiectivă, au avut o serioasă influenţă asupra poeziei din America de Sud.  După primirea Premiului Nobel pentru Literatură, a primit şi titlul de Doctor Honoris Causa din partea Mills College din California, iar în 1951 i s-a conferit, în sfârşit, şi Premiul Naţional pentru Literatură din Chile.

Prieteni şi confidenţi

Gabriela Mistral a fost prietenă cu Pablo Neruda, unul dintre primii care au subliniat importanţa poeziei ei, cu Eduardo Santos, preşedintele Columbiei, cu toţi preşedinţii aleşi în Chile între 1922 şi 1957, cu Eduardo Frei Montalva, care avea să devină în 1964 preşedintele statului Chile, şi cu Eleanor Roosevelt.

A purtat în ea fuziunea între basci şi moştenirea indiană: spaniolă în revoltele sale, în spiritul individualist; foarte indiană în lungile şi adâncile ei tăceri, în acea aură de idol de piatră pe care o avea.

Margot Arce de Vasquez
poetă, eseistă

Suntem vinovaţi de multe greşeli şi multe erori, dar crima noastră cea mai cumplită este abandonarea copiilor, neglijarea fântânii vieţii.

Gabriela Mistral
poetă

Lui Ciro Alegria

În valea copilăriei,
prin Anáhuac şi Provenzas,
cu gesturi aspre, cu dulci sclipiri,
mă priviră uneltele,
ca să le pricep schimele
şi să le aud şoaptele.

În grămezi, ca oamenii
când stau de vorbă chinciţi,
pline de humă, sunând nisipuri,
mult somnoroase, dar totuşi treze,
se clatină, cad, se îndreaptă,
multe privind, altele oarbe.

Încâlcite cu sculele,
amestecate cu ierburile,
miros a portocală rănită
sau a adiere de mentă.
June – sclipesc de elanuri;
Rupte-s – când mame-s şi moarte.

Trecând pe la rancho-uri, noaptea,
am dat peste claia lor mare
şi le-a speriat râsul meu
ca un ecou de sprintene ape.
Trântite pe burtă, visează
spinările lor negre, reci,
sau ca femeile-ntinse,
lucesc în luna cea plină.

Lovindu-mă în obrazul
Ascuţit, nişte furci
Şi o greblă mestecând
Toată câmpia cea moartă,
Unele dansează – că-s copile,
Altele visează – că-s bătrâne,
Strâmbe, drepte, sulemenite,
Corul cel mut: uneltele.

Îmi urmez picioarele
Ostenite ca ele
Şi, cu sapa cea mai pură, am să le binecuvântez
Pe ele şi pe cei care
Le ocârmuiesc sufletul.
Încet, încet sapa cea vie
Mă măsoară din cap până-n picioare  (...)

Un scriitor din „generaţia pierdută“

John Dos Passos, poet, eseist, dramaturg, jurnalist, pictor, s-a născut la Chicago în 1896. Era fiul unui avocat de origine portugheză. Absolvent al Colegiului Harvard, debutează în 1913 cu o povestire. În timpul Primului Război Mondial se înrolează ca şofer de ambulanţă şi este trimis în Franţa  şi în Italia.

Primul roman – „Iniţierea unui om“ - îi apare la Londra, în 1920. Cu vederi de stânga, ca şi prietenul lui Hemingway, vizitează în 1928 Uniunea Sovietică şi începe să aibă îndoieli. Este motivul pentru care nu participă la războiul civil din Spania. În 1936 realizează un film despre această conflagraţie, împreună cu Hemingway şi Joris Ivens.

Pictor al vieţii americane

Opera sa majoră este trilogia americană, care cuprinde „Paralela 42“ (1930), „1919“ şi „Marile afaceri“, apărute în 1936.Proza lui este una experimentală. A folosit ştiri din ziare, elemente autobiografice şi din biografiile altora şi un realism literar pentru a detalia peisajul culturii americane a primelor decenii ale secolului XX. A făcut parte din ceea ce se numeşte „generaţia pierdută“, formată din tinerii scriitori trecuţi prin primul război, ca şi Hemingway, Scott Fitzgerald sau E.E. Cummings.

Sartre a fost influenţat de romancierul din SUA

Stilul nelinear al ficţiunii, pe care îl iniţiază, a avut o mare influenţă în epocă, printre exemplele cele mai importante numărându-se „Berlin Alexandreplatz“ de Alfred Döblin şi „Drumul către libertate“ de Jean-Paul Sartre. Acesta din urmă îl considera „cel mai mare scriitor al timpului nostru“. John Dos Passos a murit în 1970.