România europeană a dublului standard

Auzim în fiecare zi, la Bucureşti şi pe plaiurile mioritice, că deciziile politice şi cele de stat urmează standardele europene (în sensul de valori).

În acelaşi timp, de la Bruxelles sau din capitalele unor state membre ale Uniunii Europene, diferite voci instituţionale sau politice solicită şi îndeamnă liderii români să se conformeze standardelor europene. Se pare ca e ceva cu aceste „standarde europene" din moment ce interpretarea lor este atât de diferită la Bucureşti şi Bruxelles(a se vedea subiectul separarii si echilibrului puterilor in stat). Ori, cei ce se exprimă despre acest subiect, nu mai ţin cont de nici un standard european şi iau propria voinţă drept valoare europeană.

CRIZA VALORILOR EUROPENE

Uniunea Europeana este un ansamblu instituţional şi procedural supranaţional (inter-statal şi inter-guvernamental) care şi-a propus să realizeze anumite obiective comune, pornite şi argumentate prin valori/standarde comun acceptate. Stabilirea obiectivelor comune s-a făcut, de peste o jumătate de veac, prin negocieri interguvernamentale şi perfecţionarea metodei comunitare. Avansarea acestor negocieri era în relaţie directă cu valorile comun agreate de părţile înscrise în procesul integrării europene, luând forma interesului comun european, câteodată numit „interesul european". Anumite etape de stagnare sau chiar recul în evoluţia construcţiei europene s-au datorat incapacităţii părţilor negociatoare (statele membre) de a se situa pe platforma valorilor comune europene.

Actuala criză în Uniunea Europeană este mai gravă decât o criză economică sau financiară deoarece îşi are sorgintea în abandonarea, de către unii actori ai jocului european, a recursului la valorile comune şi competiţia individuală în asumarea unor valori specifice pe care ar dori să le extindă/impună la nivelul ansamblului instituţional şi politic al Uniunii.

Aşa s-a ajuns la „justificarea" comportamentelor particularist-naţionaliste ori directorial-populiste care au întârziat nepermis de mult luarea unor decizii vitale pentru binele cetăţenilor sau chiar eludarea unor evidenţe ale realităţilor interdependenţelor integraţioniste, rezultate dintr-o istorie a acumulărilor pozitive ale Comunităţilor şi Uniunii. S-au accentuat şi câteodată chiar exaltat valorile „Nordului" şi „Sudului" Uniunii, anunţându-se, astfel, existenţa unor distanţe şi incompatibilităţi valorice, renunţându-se la efortul gestionării diversităţii şi căutării căilor/valorilor comune europene, adică tocmai la ceea ce a constituit esenţa şi tăria construcţiei europene. De aceea, eu susţin că actuala criză a Uniunii Europene este o gravă criză a valorilor europene.

„ZICEM CA EI, DAR FACEM CUM VREM NOI"

Românii au fost poporul cu procentul cel mai ridicat de aspiraţie pro-europeană în cadrul procesului recent de aderare la Uniunea Europeană, dorindu-şi să fie parte a acesteia tocmai prin credinţa apartenenţei la setul valorilor europene. Negocierile de aderare au urmărit armonizarea unor sensuri valorice ale românilor şi celorlalţi membri ai Uniunii. Imediat după finalizarea negocierilor de aderare, liderii din Bucureşti au impus alte interpretări acelor sensuri valorice, inclusiv în domeniile statului de drept şi funcţionării Pieţei Interne. Ei au avut susţinerea unor grupări politice europene şi, câteodată, ale formaţiunilor politice din anumite state membre, după care au găsit aprobare chiar la nivelul instituţiilor comunitare. Altfel spus, sensurile comune ale valorilor/standardelor europene, incluse şi în Tratatul de Aderare, au devenit valori ideologice, cu puternică amprentă partidistă.

Nu întâmplător, exact în aceeaşi perioadă, proiectul Tratatului Constituţional European a fost repudiat chiar în „inima Europei", iar demersul interguvernamentalist ulterior a golit de sensurile valorice şi identitare ceea ce a devenit Tratatul de la Lisabona, în locul acestora fiind preferate formulările procedural-birocratice care întăreau puterea conjuncturală a anumitor orientări politice şi ideologice.

Politizarea şi ideologizarea valorilor comune europene a dat ocazia liderilor politici români, care încă nu deprinseseră nici sinceritatea politicii democratice şi nici pe cea instituţional- europeană, să spună că respectă „standardele europene", dar să facă aşa cum credeau ei de cuviinţă pentru a-şi satisface interesele personale şi de grup/clan ideologico-politic, fără nici o legătură cu valorile comune europene („zicem ca ei şi facem cum vrem noi" - a fost sloganul caracteristic gândirii şi conduitei liderilor politici, de la noi, în etapa post-aderare).

STATUL DE DREPT

Statul român modern a evoluat sub semnul perversiunii puterii politice şi puterii statului. Liderii politici români şi-au dorit aproape întotdeauna să convertească puterea statului în propria lor putere politică/partidistă. De aceea, partidul politic care accedea la putere în stat devenea „partid-stat". Coaliţiile partidiste nu au avut succes la guvernare deoarece diviziunile în relaţie cu puterea statului făceau inoperabilă însăşi guvernarea ca „expresie a puterii". Într-un asemenea context, „statul de drept" devenea statul-partid-clientelar şi nu statul cetăţenilor, iar „Justitia" împărţea (nu administra) dreptatea în concordanţă cu voinţa partidului-stat. Statul de drept şi funcţionarea independentă, profesionistă şi credibilă a justiţiei au fost nu doar criterii de bază ale aderării la Uniunea Europeană, dar şi aspiraţii îndreptăţite ale cetăţenilor români pentru a trai demn şi a putea funcţiona benefic în construcţia europeană.

Unde s-a ajuns, în 2012, se vede mai bine din perceptia cetăţenilor despre statul de drept şi justiţie, despre valorile europene (pe care milioane de români le caută în alte state membre ale Uniunii şi nu la ei acasă!) decât din evaluările politicienilor din Bucureşti, Bruxelles sau alte capitale europene. Statul de drept în România, ca valoare funcţională a integrării europene şi fundament al drepturilor cetăţeneşti, a fost evaluat după standarde duble de politicienii din Bucureşti, dar şi la Bruxelles si in câteva capitale europene. În loc să fie promovat şi susţinut, în ţară şi în Uniune, ca veritabil standard european, care asigură respectarea egală a drepturilor cetăţenilor europeni, statul de drept a constituit prea frecvent teren de confruntare a curentelor politice concurente.

Printr-o asemenea abordare au câştigat câteva persoane şi grupuri politice şi de afaceri, dar au fost pagubiţi cetăţenii români şi toti cetăţenii europeni. D. D. Roşca îndemna, în urmă cu aproape şapte decenii, ca europenii să urmeze „valorile veşnice" şi nu doar cele ideologizate/conjuncturale. Acelaşi îndemn este valabil azi, nu numai în România, ci în întreaga Uniune Europeană. Până nu e prea târziu!