La moartea unui soldat român

Undeva, departe de agitaţia Capitalei, o mamă îşi plânge, cu lacrimi amare, fiul plecat prea devreme pe lumea cealaltă. Undeva, pe paturile unui spital militar, alţi patru tineri se luptă

Undeva, departe de agitaţia Capitalei, o mamă îşi plânge, cu lacrimi amare, fiul plecat prea devreme pe lumea cealaltă. Undeva, pe paturile unui spital militar, alţi patru tineri se luptă cu moartea… Al nouălea militar român a căzut pe "frontul antiterorist" din Irak şi Afganistan. Ei şi? O ştire banală. Aşa a întâmpinat România vestea la sfârşitul săptămânii trecute. Un scurt necrolog, o fotografie "sepia" inserate pe un ecran obligatoriu negru şi cam atât.

Analiştii de pe micile ecrane aveau alte probleme: strânge sau nu PSD semnăturile necesare pentru moţiunea de cenzură; aprobă Băsescu urmărirea penală a miniştrilor daţi în vileag de cerberii de la DNA? Moartea soldatului Ioan Grosaru - Ionică, cum îi spunea mama sa - a fost demnă de câteva "news alert", pentru ca apoi să sfârşească în banalitatea faptului divers.

Dacă Ionică ar fi murit prin luna mai, în preajma referendumului pentru demiterea preşedintelui, am fi avut cu totul şi cu totul altă mâncare de peşte: luări de poziţie, declaraţii peste declaraţii, înfierări, dezbateri aprinse pe politica externă a României. Liberalii şi conservatorii ar fi fost foarte vocali. Acum, că nu mai foloseşte politic nimănui, moartea lui Ionică a ajuns undeva prin paginile de interior ale ziarelor.

Desigur, veţi spune, soldaţii plecaţi în Irak o fac pe barba lor! Voluntari. Pentru bani, adică. Ca şi Ionică: "Voia să strângă bani să se aşeze şi el la casa lui, că avea deja 35 de ani", spun apropiaţii eroului decorat post-mortem de preşedinte…

E adevărat că militarii români au în raniţă un risc asumat. Îşi mai aduce însă cineva aminte că prezenţa militară a României în Irak a constituit la un moment dat, nu demult, o temă arzătoare de dezbatere naţională? Îşi mai aduce aminte cineva de declaraţiile premierului Tăriceanu slobozite la ore de maximă audienţă? De cele ale ministrului apărării?

De acţiunea liberalilor de strângere de semnături pentru aducerea soldaţilor români acasă? Şi chiar dacă nu ne-am aduce aminte de toate astea, tot ar fi normal ca un asemenea eveniment să suscite ceva mai multe dezbateri decât o ştire amărâtă, uitată de vineri până luni.

Mai ales în acest moment, în care o grămadă din aliaţii grei ai americanilor şi-au chemat trupele acasă. În care jumătate din scena politică de la Washington insistă pentru un calendar ferm de retragere. În care oficiali americani recunosc cu jumătate de gură că "democratizarea Irakului" n-a fost decât un pretext pentru a pune mâna pe bogatele puţuri de petrol controlate de Saddam Hussein.

Mai interesează pe cineva toate aceste lucruri? Mai există în România inimă? Dar şi minte? După reacţiile la moartea unui soldat român mă cuprinde îndoiala!