Florin Iaru: „România nu-i normală la cap”

Florin Iaru: „România nu-i normală la cap”

Scriitorul spune că acest climat de isterie continuă în care ne ducem existenţa este principala cauză pentru care conaţionalii noştri nu se simt confortabil în ţara lor Au fost numeroase

Scriitorul spune că acest climat de isterie continuă în care ne ducem existenţa este principala cauză pentru care conaţionalii noştri nu se simt confortabil în ţara lor

Au fost numeroase şi semnificative vocile intelectualităţii publice româneşti care, de „La masa Adevărului”, au avertizat asupra anomaliilor deja cronice din societate. A venit rândul poetului Florin Iaru să li se alăture, într-un demers jurnalistic menit să descopere măcar o parte din problemele de mentalitate cu care ne confruntăm zi de zi.

Citiţi şi:

• Scriitorul Florin Iaru vorbeşte despre metehnele românilor de azi
• Florin Iaru: Istoria se repetă (degeaba)
• Florin Iaru: Fabrica de carne prosperă
• Florin Iaru: Aventurile lui Zerro

Din colţul invitatului nostru, România se vede doar murdărită de şmecherie ieftină şi impostură, dar în niciun caz pierdută definitiv pentru civilizaţia de tip occidental. Florin Iaru crede că anormalitatea citadină se propagă într-adevăr „de la cap”, însă afirmă că trebuie stârpită „de la coadă”. Efortul individual este, în opinia scriitorului cu care am dialogat, condiţia sine qua non pentru recâştigarea climatului social pe care îl dorim cu toţii.

CARTE DE VIZITĂ

•    Florin Iaru s-a născut la 24 mai 1954, la Bucureşti.
•    A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti (1978).
•    A fost membru al „Cenaclului de luni”, condus de Nicolae Manolescu.
•    A scris, printre altele, „Cântece de trecut strada” (1981), „La cea mai înaltă ficţiune” (1984), „Înnebunesc şi-mi pare rău” (1990) şi „Poeme alese” (2002).
•    A susţinut, în anii 90, demersurile organizaţiilor civice româneşti care doreau o reformă de profunzime a societăţii.

Adevărul: De la „măi animalule“ la „ţigancă împuţită“... Unde ne poziţionăm, în intervalul acesta de timp, ca societate, ca discurs public?

Florin Iaru: O să vă duc foarte departe cu răspunsul şi am să spun că România nu suferă de inconsistenţă politică sau de economie semi-feudală, ci de lipsă de normalitate. Faptul că România nu-i normală la cap, fie că e un cap politic sau un cap cetăţenesc, e exact cauza principală pentru care noi nu putem ieşi din această isterie continuă.

E foarte ciudat: de îndată ce ieşim din ţară şi ne plimbăm puţin prin străinătate, adoptăm imediat stilul locului, ne calmăm, putem circula liniştiţi pe stradă, nu scuipăm pe stradă. Aceiaşi cetăţeni se întorc în România şi, în climatul ăsta de isterie continuă, revin rapid la aceste obiceiuri. Mai mult de atât, străinii care vin în România se isterizează şi ajung şi ei nişte nesimţiţi, care depăşesc pe linia de tramvai, care îmbrâncesc, care mint, care escrochează. Toate bolile civilizaţiei acesteia vin de aici, din faptul că nu avem un climat de normalitate.

E un mediu care molipseşte...

Am fost odată acuzat că, prin îndemnul meu la normalitate, sunt în slujba lui Ion Iliescu, care cerea, în 90, linişte. Dar e o mare diferenţă între liniştea terorii, după ce ai tăiat nişte capete, şi normalitate, când ăla scapă cu viaţă dacă e nevinovat. După părerea mea, normalitatea este cea care ne lipseşte. Am avut un timp, o clipă, o perioadă de normalitate, în 2005, când n-au fost scandaluri, după care au reizbucnit. Acest climat de ură continuă este întreţinut de sus în jos şi, evident, populaţia acţionează în consecinţă.

E suficientă teoria grămezii. Se spune că revoluţia a fost creată de o mică vibraţie de nemulţumire, care a fost preluată de întreaga masă şi care a devenit isterică. Eram cu toţii isterici atunci, în 89, cu un curaj nebun care era al isteriei şi al disperării. Era suficient să îţi dea cineva un bobârnac. E, când ai o astfel de anormalitate - noi suntem deschişi şi la anormalitate şi la totalitarism şi la violenţă - intrăm într-un climat de violenţă. În 24 de ore tăiem capete sau schilodim. Nu vă puteţi explica altfel de ce poporul german, cel mai instruit popor din lume, cu gradul cel mai înalt de educaţie, în câteva luni de zile a devenit poporul cel mai anitsemit şi cu o istorie îngrozitoare.

E o chestiune care ţine de psihologia popoarelor...

Sigur că da.

Şi noi am intrat în logica aceasta. Stăm cu un „bobârnac” deasupra capului?

Nu cu sabia, cu un bobârnac. Dacă bobârnacul e normal, brusc, ne normalizăm.

Depinde şi cine îl dă...

Eu spun întotdeauna că depinde cine îl dă...

Acum are cine să ne dea „bobârnacul”?

Nu, eu sunt împotriva teoriei că „peştele de la cap se-mpute”. Nu, peştele se-mpute de la coadă, pentru că coada este cea care, mişcându-se, face şi capul să trăiască.

Atunci înseamnă că trebuie să fim mai mulţi cu „bobârnacele” pregătite. Aţi identificat în societate oameni care sunt cât de cât pregătiţi să le aplice corect?

Formatorii de opinie!

Există aşa ceva ?

Există, oamenii calmi, oamenii care vorbesc politicos şi civilizat în orice situaţie. Sunt foarte mulţi care vorbesc aşa.

„Mitocanul nu e om, e un element al naturii”

Puteţi vorbi calm şi civilizat când vă scuipă cineva pe parbriz?

Hai să zicem că vântul răstoarnă un copac peste casa mea. Domne, asta este situaţia, a bătut vântul! Cel care scuipă pe parbriz, din punctul meu de vedere, nu e om, este un element al naturii. Nu mă pot enerva pe elementul naturii... Pot, eventual, să îl dresez pentru ca urmaşii lui să devină oameni. Dar, deocamdată, el nu e om. Încă o dată: mitocanul e un element al naturii! Cei care au această lipsă cronică de respect pentru semenii lor, care au numai această conştiinţă feudală – „eu şi cu familia mea” sau „eu şi cu prietenii mei” - nu sunt oameni. Ăştia încă nu sunt din rasa umană!

Dar sunt foarte mulţi... Mulţi dintre invitaţii „La masa Adevărului” acuzau abrutizarea aceasta teribilă a societăţii româneşti, înclinaţia către agresivitate...

Nu e numai a societăţii româneşti, este mondială şi este dintotdeauna. Vreau să vă spun că istoria lumii nu este o istorie a păcii, ci o istorie a masacrelor, iar în America, dacă vom stinge lumina 24 de ore, jumătate din populaţia Americii va dispărea. Pe loc, în 24 de ore! Aşa s-a întâmplat atunci când a fost pană de curent în New York şi Los Angeles. Problema este că civilizaţia se potriveşte foarte puţin naturii umane şi că civilizaţia nu aparţine niciodată învingătorului. Civilizaţia este singura armă a învinsului.

Civilizaţia se menţine prin măsuri coercitive...

Da! Şi biciul, şi zăhărelul. E un ciclu. Dar sigur că, mai întâi trebuie să interzici. Din nefericire, mai întâi trebuie să interzici şi apoi să premiezi respectarea interdicţiei. Dacă vrei să trăieşti în societate. Dacă nu, poţi să te muţi pe o insulă sau să te pui în fruntea hoardelor, căutând de mâncare.

„Problema este că civilizaţia se potriveşte foarte puţin naturii umane şi că civilizaţia nu aparţine niciodată învingătorului.”

„Sărăcia generează toate anomaliile cu putinţă”

Poate că isteria în care ne ducem viaţa vine şi din faptul că nu există interdicţii...

Ele există, dar nu se aplică. Cei chemaţi să le aplice nu sunt oameni. Dacă eu sunt ţăran foarte sărac, sunt extrem de coruptibil. Cu cât o ţară este mai săracă, cu atât e mai coruptibilă. China are pedeapsa cu moartea, de o cruzime rară, şi cu toate astea se execută pe rupte acolo pentru trafic de droguri. Deci, sărăcia generează toate anomaliile cu putinţă. A fost la noi discuţia despre prostituţie.

Revin şi spun: prostituţia există de când e lumea, a existat şi pe vremea lui Ceauşescu, dar ascunsă. Poliţia pedepsea şi racola. Erau prostituate care erau trimise la luptă împotriva duşmanului extern şi intern, şi prostituate băgate la pârnaie. Pe lângă ele, însă, în România actuală înfloreşte toată această „industrie a cărnii la negru” care începe de la proxenet şi continuă cu protectorul de cartier, cu băiatul care strânge taxele pe cartier, cu şeful de cartier, cu poliţia, cu plasatorii, cu recepţionerii. Acesta este nivelul de jos. După aceea urcăm la bordelurile clandestine. Este o chestiune de anormalitate.

E o altă chestiune în privinţa căreia nu se aplică legea...

Avem o groază de legi bune. Cel mai straşnic cod rutier, de pildă. Aţi văzut că poliţia opreşte vreun jeep? N-am văzut până acum. O prietenă de-a mea a fost spulberată pe trecerea de pietoni de o maşină. Au dus-o şi au „reconstituit-o” puţin la spital şi, după cinci ani, încă mai şchioapătă. A scăpat cu viaţă, a avut zile. Dar ăla care a accidentat-o a reuşit să aranjeze în aşa fel lucrurile încât să arate că ea n-a fost pe trecerea de pietoni.

Nu cumva ajungem la problema diluării autorităţii instituţiilor statului?

Nu, întotdeauna e vina ministrului, a şefului de departament. Toţi miniştrii de Interne care au fost în funcţie sunt vinovaţi pentru că nu au dat de pământ cu mafioţii ăştia. Eu nu mă pricep la politică şi nu mă pricep nici la economie, dar am să vă spun de ce sunt vinovaţi. Nu e nevoie să te pricepi! Dimpotrivă, dacă spui că te pricepi, mai mult ca sigur e ceva necurat. Nu te pricepi, dar pune bunul simţ înainte. Ce aş face eu dacă aş fi ministru de Interne...

Dar ce legătură are bunul simţ cu politica?

El a construit România. România Mare a fost construită cu bun-simţ. Oamenii de bun-simţ din România, la 1860, s-au gândit că nu se mai poate în stilul ăsta, cu o asemenea corupţie... Au spus: „Şi noi suntem corupţi!“. Ei ştiau că au unele legături... Şi au zis: „Singura soluţie e să aducem pe unul care nu are nicio legătură cu noi.” Mai întâi s-au dus la un regent al Belgiei, acela n-a vrut, a fost norocul nostru. Dacă venea belgianul poate că era altă poveste, l-ar fi corupt repede. Dar, dincolo de corupţia aia, era visul unei Românii necorupte. E foarte cuidat cum un om bolnav poate visa la sănătate. Poate tocmai pentru că este bolnav...

Să revenim la ce spuneaţi. Cum aţi proceda ca ministru de Interne?

Foarte simplu! Mă uit care sunt şefii şi-i dau jos într-o singură zi, îi retrogradez. Şi aduc în locul lor nişte băieţi de 25 de ani, sublocotenenţi şi le dau toată puterea. Ştiţi ce linişte ar face ăia?! Exact ca în bancul în care ţiganul ajunge împărat şi îl rade pe ta-su. Aşa şi ei, vor rade tot ce ţine de corupţie. Metoda e foarte simplă, trebuie doar să ai voinţă.

„Consumul de droguri ar trebui dezincriminat”

O Comisie prezidenţială a prezentat un raport potrivit căruia ar trebui legalizată prostituţia şi dezincriminat consumul de droguri uşoare...

În general, consumul de droguri trebuie dezincriminat, pentru că acela care consumă droguri este, fără să ştie, un om viitor suferind. Nu există droguri uşoare. Există droguri uşoare la început. Să fac puţină istorie. În China, acum 1.000 de ani, în fiecare localitate importantă era un local sub pământ în care se fuma opium. Şi sâmbătă seara spre duminică dimineaţa, tot chinezul intra şi fuma pastiluţa lui de opium. 1% din populaţie nu mai ieşea de acolo, că aşa e creierul făcut, să nu mai iasă de acolo.

Dar 99% ieşeau şi iar munceau la orezul ăla de le săreau capacele. Şi în societatea de azi există însă o presiune socială şi o aglomeraţie dincolo de anumite limite ale suportabilităţii şi toate astea fac ca oamenii să îşi dorească să evadeze. Legalizarea drogurilor aduce un fel de destindere pentru un om normal, pentru un om care are o relaţie de echilibru cu lumea. De ce credeţi că dealerii de droguri oferă gratuit taman elevilor primele pastile, şi nu mi le oferă mie. Pentru că adolescentul nu a încercat nici măcar alcoolul. Deci n-a încercat alte ruperi de realitate. Dacă a pornit de la 15 ani aşa, la 18 ani bagă în venă.

Aţi vorbit cu vreun tânăr despre asta pentru a vedea cum gândeşte?

Am fost invitat la o petrecere de adolescenţi... Mi s-a părut anormal ca toată clasa aia să fie ameţită, iar una dintre fete să fie mai ameţită decât toate celelalte. Nu mi se pare normal. Deci, aici e o chestiune de cantitate: dezincrimarea consumului, dar pedepsirea extrem de dură a furnizorilor. Pe viaţă! Nici nu mai stau la discuţii. Au fost razii, i-au prins. Să nu-mi ziceţi că nu i-au prins! Au toate soluţiile... De ce ne facem noi că suntem mai catolici decât Papa? Statul vinde droguri uşoare. Se vând droguri în Bucureşti, la liber. Ştiţi foarte bine unde se vând. Au acelaşi efect.

Un medic psihiatru, care se ocupă de toxicomani, spunea că poliţia nu reuşeşte să ajungă decât la „mâna a şaptea” a reţelelor de traficanţi...

Aveţi dreptate. Exact aşa a procedat şi Rudolph Giuliani (n.r. fostul primar al New York-ului), care a zis: „La ăia de sus n-o să putem ajunge. Ce-ar fi să le tăiem picioarele?!” Şi a ras străzile de micii dealeri. Şi, încetul cu încetul, colosul s-a prăbuşit pentru că el nu se bazează decât pe ultimul traficant, pe cel care răspândeşte marfa la beneficiar. Dacă n-o furnizează ăia, n-o mai furnizează nimeni.

E o vină de stat, de politică. Nu plăteşti procurorul sau anchetatorul la nivelul de jos, îl plăteşti foarte sus. Sigur, îi pretinzi şi foarte mult, dar îl plăteşti foarte sus, să fie incoruptibil. America a cunoscut cea mai mare plagă, din acest punct de vedere. Înflorirea mafiei este consecinţa unei legi proaste - prohibiţia. În timpul interdicţiei, mafia a devenit a cincea puterea în stat şi nu a mai cedat acest loc până acum.

Referitor la prostituţie, există voci în spaţiul public care spun că poporul român are un filon paternalist şi că nu ar digera chestiunea legalizării acestui fenomen...

I-aş sfătui pe aceşti domni să predice pe la 1870-1880, să vadă pe unde erau felinarele roşii. Recent s-a deschis un local, pe locul unui vechi bordel. Poate poporul român comunist e paternalist, dar poporul român, nu e! Să nu mai vorbească în numele poporului român, din care fac parte şi condamnaţii pe viaţă pentru crimă multiplă cu perversiuni.

„România nefardată este ca o gagică extraordinară”

Cum arată România nefaradată?

E foarte greu să o descriu. Ar trebui să cunosc perfect 22 de milioane de oameni. Nu pot să vă spun decât ceea ce văd eu: România nefardată este ca o gagică extraordinară. Merg pe stradă şi văd câteodată nişte gagici... Formidabile! În clipa aia mi se pare că, totuşi, sunt îmbrăcate prost, pantofii sunt vai de mama lor, sunt machiate strident, culoarea părului nu-i bună, merg puţin şlampăt... Şi să zicem că aş avea puterea şi farmecul să o iau pe una şi s-o prelucrez. Când termin nu mai are niciun haz... Cam asta e România.

Ce poate oferi România Europei, în viziunea dumneavoastră?

România nu va fi niciodată o ţară turistică în sensul german, francez sau spaniol al cuvântului. Nu putem oferi asta... Singurul lucru pe care l-am văzut că se petrece sunt tinerii europeni care pleacă spre locuri necunoscute. Sunt zeci de milioane de tineri care pleacă peste tot cu un rucsac în spate şi cu un card. Ăia sunt aşteptaţi în România pentru că nu avem nimic pregătit!

Ei fug de organizarea pe hoteluri, cu reţele, cu ghid. Aia este pentru persoanele care au depăşit 40 de ani şi au bani mulţi de cheltuit. Tinerii au puţini bani. Pot merge şi pe un drum de ţară şi pot înnopta în creierul munţilor. Sunt milioane care ar aştepta să vină, numai să-i chemăm. Or noi, cu peştii din copac...

Nu ştim să ne vindem nici istoria...

Am uitat că istoria României e a noastră. Ţine de isteria locului. Am dus nişte scriitori maghiari prin Transilvania să vadă locurile de obârşie ale părinţilor. În fiecare sat mare găseşti un conac care poate fi un reper turistic. Poţi face drumul grofilor din Transilvania. Poţi merge la vulcanii noroioşi. Poţi să organizezi zeci de treceri ale munţilor.

„Societatea civilă de la noi, de regulă, e o escrocherie”

Aţi reperat societatea civilă de la noi?

Nu. Nu ştiu de ce. De regulă, societatea civilă e o escrocherie.

Vă referiţi la ceea ce se întâmplă la noi?

Da, sigur, la noi. Aici nu există societate civilă. Vă jur că nu ştiu de ea.

Dar aţi fost activ în societatea civilă, de la Revoluţie şi până recent...

Am fost, eram mai tânăr... Am fost până în 2004.

Şi acum se poate spune că sunteţi activ - scrieţi, vă expuneţi public opiniile...

Poate aici ar trebui să vină un antropolog care să ne spună esenţa poporului român. Din cauza isteriei suntem înclinaţi. Dacă apare un lider violent, ăla ne va fi călăuzitor. Iar dacă apare unul paşnic, îl vom scuipa. Vă jur că nu înţeleg!

Vorbiţi acum despre perioada de după ’90?

Şi despre cea dinainte. Să vă dau un exemplu: Adrian Păunescu erau urât de confraţi, de poeţi, dar dacă îl chema pe vreunul la Cenaclul Flacăra, era dat pe spate. În schimb, erau o groază de poeţi foarte buni – Leonid Dimov, Şerban Foarţă. Ştiai că-s buni, dar asta nu însemna nimic. E un soi de plăcere în faţa violenţei. Un soi de plăcere a supunerii faţă de cel puternic.

Ţine de latura animalică. Asta înseamnă că suntem un popor foarte tânăr. Bătrâni nu suntem. Suntem copilandri, încă n-am ajuns în adolescenţa civilizaţiei. Din cauza asta, copiii se bat. Se bat, apar grupuri, se refac, se desfac. Liderii cad, apar alţii...

„Suntem un popor foarte tânăr. Suntem copilandri, încă n-am ajuns în adolescenţa civilizaţiei.”

„Intelectualul este persoana cu studii care se implică în viaţa cetăţii”

E comod să fii intelectual în România?

Foarte comod. Cu o singură condiţie: să fii intelectual. A fi intelectual nu înseamnă a avea şcoală, studii. Intelectualul este acea persoană cu studii care se implică în viaţa cetăţii. Acum, trebuie să vă spun că e foarte uşor, pentru că e exact la fel de uşor cu a fi cetăţean al României. La fel de uşor! Cine vă va spune că intelectualul ştie adevărul, minte. Intelectualul se serveşte de propriile lui cunoştinţe pentru a servi adevărul care-i place.

Eu am toată admiraţia pentru domnul Patapievici, dar toată sofistica domniei sale este în slujba adevărului pe care îl iubeşte. Traian Ungureanu este un polemist cu care greu te poţi înfrunta, dar, cu toate acestea, toată inteligenţa lui se consumă pentru a demonstra un lucru. Şi eu, cu puterile mele, încerc să demonstrez un lucru şi să împing de-o parte realitatea care nu-mi convine. E foarte uşor, e foarte comod.

Demonstraţia se face de la firul ierbii sau dintr-un turn?

Am să vă dau un exemplu dintr-o Grecie Antică foarte frumoasă şi liberală, cea mai evoluată Grecie. Erau doi filosofi: Platon şi Aristotel, cu concepţii cu totul şi cu totul diferite despre muncă, luptă, viaţă şi nemurire. Şi amândoi le slujeau cu armele ştiinţei lor.

Amândoi au „fundamentat” creştinismul...

Nu, nici nu le trecea prin cap. Povestea creştinismului e foarte frumoasă. El nu apare imediat după Înălţare, ci mult mai târziu, când apar mici nuclee creştine. Astfel că în anul 300 sau 400 d. Hr. avem 300 de biserici creştine care se luptau între ele pentru supramaţie. Şi au existat nişte bătălii foarte sângeroase. Întâmplarea a făcut ca o anumită aripă, cea care astăzi este cunoscută sub numele de catolică, să fie câştigătoare. A câştigat, ce-i drept, folosindu-se de armele retorice şi logice pe care le-a preluat din filosofia greacă.

Erau şi multe erezii pe vremea aceea...

Nu, îmi pare foarte rău! Ştiţi de ce sunt considerate erezii? Pentru că au fost ale învinşilor, nu ale învingătorilor. Toate bisericile de atunci interpretau în felul propriu viaţa şi pildele lui Hristos. Toţi credeau sincer în Iisus Hristos şi erau hotărâţi să-l urmeze până la moarte, ceea ce au şi făcut. Nu erau eretici. Ei credeau că Iisus aşa a vorbit.

„La noi, religia e o şmecherie”

Mai preocupă pe cineva, în ziua de astăzi, latura spirituală a existenţei umane?

În Occident nu.

Occidentul pare desacralizat complet. Poate am putea „exporta” ceva, din acest punct de vedere...

Nu cred, doar dacă vin ei aici. Probabil că sunt foarte mulţi oameni religioşi în Occident care se simt jigniţi de civilizaţia laică. Şi care probabil că vor adopta, într-un fel, atitudinea poloneză. Polonia este cea mai religioasă ţară din sud-estul Europei. La noi, religia e o şmecherie. Mai e atitudinea greacă... Aceştia sunt cei doi poli ai creştinătăţii orientale.

De ce spuneţi că la noi religia e o şmecherie?

Pentru că eu nu am auzit vreodată ca Iisus să accepte ca banii să circule în templu. Iertaţi-mă, Biserica este o afacere, e o instutiţie.

Dar Biserica suntem noi, inclusiv dumneavoastră. De ce nu vă implicaţi astfel încât să schimbaţi ceva?

A! Vedeţi ce bine gândiţi! Păi atunci, aşa să fie!

E vina noastră, a tuturor. Trebuie asumată.

Nu există o biserică fărâmiţată. Ea se manifestă oriunde în lume, ea nu este individuală, e colectivă.

Oare nu colectivitatea e de vină?

Lucrurile stau exact invers. Păi, iertaţi-mă, dar cum se întâmplă? Păstorul este trimis de la centru în localitate respectivă. Ar trebui înălţat de comunitate. Or asta nu se întâmplă nicăieri în România.

Comunitatea e pasivă în majoritatea cazurilor. Are păstorii pe care-i merită...

Comunitatea se supune dogmei. Or dogma spune altceva. Încă odată vă spun: dintre cele 300 de biserici creştine, una a învins. Nu e perfectă. Poate că erau altele mai bune. O vă spun o poveste frumoasă a bogumilicilor, care au fost urmăriţi ca eretici. Era o apă foarte mare, oceanul primordial.

Şi pe apă era o barcă, în care erau doi fraţi: Dumnezeu şi fratele lui, diavolul. Şi în timpul acestei plimbări, Dumnezeu adoarme, iar diavolul îl răstoarnă în apă. Lumea este perioada de înecare a lui Dumnezeu. E foarte frumoasă povestea. Şi te duce cu gândul că nedreptăţile din lume poate ar avea o justificare. Eu, care sunt un liberal, ascult toate credinţele şi ce mi se pare că e frumos, e frumos, ce mi se pare că nu e frumos, zic eu că nu e frumos.

Vi se pare că acesta este viitorul?

Viitorul va fi al unei alte religii.

Una laică?

Nu, nu. Va fi o religie extrem de dură, din nefericire. Perioada cea mai liberală a lumii antice a fost cea mai libertină, cea mai coruptă, cea mai relaxată, cea mai îngăduitoare. Şi totul s-a prăbuşit.

Înseamnă că se vor confirma nişte adevăruri biblice...

Până acum nu s-a confirmat niciun adevăr. Alea sunt profeţiile de după. Eu cred că, dacă există, este un singur Dumnezeu şi ce a spus el aia este. Nu cred în interpreţii lui, mai ales că pot să şi grecească. Există Biserica de ziua a 7-a, Martorii lui Iehova. Oamenii sunt la fel de convinşi că îl slujesc pe Dumnezeu, nu e prefăcătorie, ipocrizie, este credinţa profundă că aşa stau lucrurile. Calvin, la fel, ca să nu mai vorbim de Martin Luther.

Nu uitaţi că Luther a tradus după Biblia grecească, „cea mai apropiată de Adevăr”, în viziunea sa!

Nu pot să mă bag în subiectul ăsta pentru că ţine de intimitatea fiecărui om.

„Biserica trebuie să civilizeze şi să îmblânzească”

Unde vedeţi locul Bisericii acum în societatea românească?

Cam ca în Occident, o instituţie care reglează, alină, supraveghează, sfătuieşte şi civilizează sau îmblânzeşte. Or, nu văd niciuna dintre acestea în prezent. Eu am întâlnit un singur preot care şi-a făcut treaba de preot. Era într-un cartier ţigănesc şi pleca de dimineaţa până seara, intra în fiecare casă şi stătea de vorbă cu ei. I-a creştinat.

Odată a avut o căsătorie, la care erau martori un turc şi un evreu, care au pupat amândoi Biblia. Preotul, când a văzut, i-a chemat şi le-a spus: „Poate discutăm un pic şi despre religie“. Turcul i-a zis aşa: „Părinte, permiteţi-mi să vă spun aşa, Constantin Brâncoveanu al dumneavoastră, când a fost la Istanbul, aşa i-a propus şi sultanul nostru, să treacă la credinţa lui. N-a trecut. Lasă-mă, părinte, în credinţa mea!“

Numai că Brâncoveanu şi-a pierdut capul împreună cu familia sa pentru acel refuz...

Nu şi-a pierdut capul din cauza credinţei, ci din cauza banilor.

Ce spuneţi acum nu trădează cumva o altă latură a noastră, a românilor, de distrugători de simboluri?

Miturile s-au distrus permanent. Şi miturile Greciei Antice s-au distrus, şi cele ale Egiptului. Toate miturile se distrug, apoi se recreează. Dacă lumea e finită, atunci trebuie să ne luăm câte un cearceaf în cap şi să ne ducem liniştiţi spre cimitir. În clipa în care ştii că totul se termină e mai greu să mergi mai departe. Când ştii că nu se termină... cel puţin 1000 de ani ştim că nu se termină.

„Mă amuză trusturile de presă care întreţin prostia”

Ce vă amuză cel mai tare în România?

Absurdul situaţiilor. Mă amuză politicienii care dau drumul la vorbe fără să gândească. Mă amuză starurile de show-uri televizate care dau drumul la vorbe fără să gândească. Mă amuză trusturile de presă care întreţin prostia, crezând că aşa vor câştiga public. Eu, dacă aş vinde o marcă medie de maşină, nu m-aş adresa publicului foarte sărac, ci celui care are puţin mai mulţi bani, care şi-ar permite să cumpere maşina.

Or, ceea ce propun ei este pentru oamenii foarte săraci. Nu zic că oamenii foarte săraci nu trebuie luaţi în considerare. Noi nu trebuie să ne coborâm la nivelul lor, ci să-i urcăm pe ei la nivelul nostru. Exact ca la şcoală. Toată lumea cere o şcoală mai uşoară. Nu! Nu-i obligă nimeni să termine 12 clase. Nici opt clase. Nu mai e o ruşine ca în comunism. Poţi să fii un om întreg şi fără multă şcoală. Sigur, nu poţi fi cineva, dar nu e obligatoriu să-ţi iei diplome.

Cum vă explicaţi că România este ţara în care e nevoie de cele mai multe diplome. E o nebunie. Bill Gates n-are nicio diplomă. Ei nu-şi pun problema diplomelor, ci problema cunoştinţelor, a competenţelor, a îndemânării. Ştiu doctori care habar n-au despre ce vorbesc. În facultate, profesorii citeau cursuri pe care le redactase cineva. Nu puteau... Am avut un profesor care publicase, în 30 de ani, un articol de 26 de pagini. Asta a fost toată contribuţia lui ştiinţifică.

Mulţi spun că în perioada comunismului marele noroc a fost alfabetizarea...

Îmi pare rău, nu sunt de acord. Toată lumea spunea că am avut o extraordinară şcoală. Spuneţi-mi rezultatele ei.

Se văd mai mult prin Canada, din păcate...

Aici vorbiţi de vârfuri. Vârfurile nu ieşeau din şcoala. Ci din strădania specială a părinţilor şi a unor profesori. Deci din ambiţia personală a unor indivizi, unul la 100.000. Din ambiţia părinţilor şi din visul unor profesori să facă ceva. Cei mai mulţi însă nu sunt foarte sus, dar sunt bine situaţi. Noi n-avem o notorietate mondială. În schimb, am avut notorietate înainte. Spre exemplu, Brâncuşi. El a făcut şcoala de arte şi meserii, n-a făcut nimic altceva. Avea o notorietate mondială.

La Brâncuşi era vorba de har, nu de învăţare.

Dacă înainte de război am avut foarte mulţi oameni celebri în toată lumea, după război, cu noua alfabetizare şi tipul de învăţare aşa-zis performant, n-am ajuns foarte bine. Şcoala românească a pregătit nişte învinşi, doldora de cunoştinţe, incapabili să le aplice. Mai e ceva: am vorbit cu un prieten francez, care râdea de olimpicii români, că au venit în ţară şi sunt simpli funcţionari. Capacitatea lor de a visa, de a urmări un scop este lovită. Sunt foarte fragili în faţa vieţii.

„Statul român îi sprijină numai pe cei cu bani”

Cum vi se par adolescenţii?

Mulţumiţi cu foarte puţin. În general, cei pe care-i văd sunt băieţi de bani gata. Nu am ce să aştept decât o minune. La famiile foarte sărace, dar şi la familiile foarte bogate talentul, geniul sunt egal răspândite. Statul român însă face o mare greşeală. Îi sprijină numai pe cei cu bani. E normal ca la ţară să existe mai puţină inteligenţă? Nu cred. Cu toate astea, numai 2% din copiii de la ţară urmează cursuri. Este cifra oficială. Nu e cu putinţă aşa ceva! E aberant! E ca şi cum ai spune că toată prostimea e la ţară. Bine, din punct de vedere al orăşeanului cu bani, da.

Dar din punct de vedere statistic, e o imposibilitate. Talentele, competenţele sunt distribuite în mod egal. De aceea, înainte de război, veneau de la ţară o groază de băieţi deştepţi. Erau şcoli pentru ei, gata pregătite să primească elevi săraci. Erau sprijiniţi de stat, ori de persoane particulare. Primeau burse la Paris.

De ce nu se mai întâmplă asta?

Am făcut o propunere Ministerului Educaţiei să dea 1.000 de burse de merit pe an. În fiecare judeţ, 25 de elevi foarte buni, indiferent că sunt săraci sau bogaţi, să fie plătiţi cu 100 de euro pe lună. Se va schimba ceva în şcoală, se va şti că unul primeşte bani pentru că învaţă.

Astfel provoci competiţia...

Şi nu numai. Urci puţin prestigiul învăţăturii.

„Mârlănia te ajută să descoperi bunul simţ”

Cum arată România dumneavoastră?

România mea e Bucureştiul şi are nişte mici „periferii” cum ar fi Valea Prahovei, marea, un pic de munte spre Târgu-Jiu, un pic de Cluj, de Timişoara. Pe unde mă mai duc şi eu. Şi nu tot Bucureştiul. O bucăţică de Bucureşti, vesel şi uman. În primul rând un Bucureşti fără blocuri foarte dese. Pe urmă e un Bucureşti vesel şi imprevizibil, în care oamenii pot râde în gura mare pe stradă. Merge şi un pic de mârlănie. E ca sarea în bucate, te ajută să descoperi bunul simţ.

Din punct de vedere administrativ, cum arată ţara ideală pentru dumneavoastră?

În România vreau un aparat de stat foarte redus. Intrarea în Parlament se face prin votul popular, dar acesta trebuie invalidat dacă alesul nu are cunoştinţe elementare de geografie, de gramatică, de istorie, de economie şi de matematică. Nu pot să cred că unul care nu ştie economie sau istorie poate să voteze o lege în care să mă mişc eu. Nu e voie s-o voteze. Ce-ar fi dacă, într-un spital, tot personalul ar hotărî cum se face o intervenţie chirurgicală? Sau dacă acela care bate la roata trenului ar hotărî, în locul mecanicului, cum merge trenul? Mai ţineţi minte parlamentarii care căutau textul de lege pe sub scaun? Oamenii ăia au votat legi care ne-au schimbat viaţa!

S-ar putea spune că e o îngrădire a dreptului de a alege şi de a fi ales dacă ai condiţiona intrarea în Parlament de asimilarea unor asemenea cunoştinţe...

Atunci facem altfel. Înainte ca un om să fie ales, el trebuie să dea un examen. În primul rând să cunoască istoria României, geografia ei, organizarea administrativă, economie, gramatică. Gramatica garantează funcţionarea neuronilor şi a logicii. E foarte necesară şi puţină logică. Deci, ca să te înscrii nu ai nevoie de 200.000 de semnături, ci de nişte cunoştinţe. Ar fi condiţia pe care aş pune-o.

Revenind la componenta administrativă a României ideale...

Îmi doresc mai multă putere administrativă. Vreau ca o comunitate să aibă posibilitatea să aleagă modul în care să fie condusă şi modul în care se cheltuiesc banii în cadrul ei.

Eu sunt pentru o economie de tip liberal: o scădere imediată a taxelor şi impozitelor, o simplificare a mecanimelor administrativ-financiare. În al treilea rând: România este una dintre cele mai scumpe ţări din punct de vedere bancar. Nu înţeleg de ce băncile fac cel mai mare profit în România. Pentru mine este un mister. Înţeleg că e o explicaţie economică, dar statul poate interveni printr-o lege, cu care să le dea „la cap”. Când ai depăşit un plafon de profit, ţi-am tras-o de nu te vezi.

S-ar putea retrage de pe piaţa românească...

Să plece! Dacă simt că nu câştigă destul, să se ducă în ţara lor de origine să câştige mai mult. Vor rămâne aici, cu siguranţă! Adică ei să o ducă mai bine, iar eu să o duc mai rău? Nu mi-a ajuns că până în 2001 nu puteam călca pragul unei bănci?

Eram solvabil, dar nu puteam dovedi din punct de vedere legal. Munceam în trei locuri, dar oamenii nu mă plăteau legal pentru că nu puteau să plătească muntele ăla de impozit. Ziceau că dacă mă plătesc pe mine şi mai plătesc şi la stat sunt nevoiţi să tragă obloanele. Aşa că Occidentul să mă lase cu lecţiile astea! Lasă-mă mai întâi să trăiesc, dă-mi sacul cu peşte şi apoi dă-mi undiţa să pescuiesc!

„Intelectualii au avut de ales între a mânca şi a citi”

Se poate trăi din literatură în România?

Nu se poate trăi din scris. Un autor bine vândut trebuie să scrie şi la ziar, să ţină şi ore la facultate ca să poată trăi. Nu se poate trăi din scris, pentru că România nu este la nivelul de 100.000 de exemplare pentru o carte.

De ce în Ungaria cartea se vinde mai bine?

A existat un uragan, în 1990, al cumpărării de carte şi de presă. Odată cu declanşarea crizei, cititorii de carte – profesorii, studenţii, intelectualii mărunţi, doctorii, inginerii – s-au trezit fără bani. Şi au avut de ales între a mânca şi a citi. Şi au ales să supravieţuiască. O carte pe lună nu poate asigura vânzarea niciunei edituri. De asta au căzut edituri până spre 2003, când are loc primul reviriment, odată cu stoparea scăderii.

Cea mai frumoasă epocă a cărţii este perioada 2004-2008. Când s-a pus impozit de 16%, toate editurile au ieşit la liman. Şi oamenii au început iar să cumpere cărţi pentru că s-au întors la dragostea lor. Atenţie! Te-ai aşezat, ai deschis cartea şi în clipa aceea ai ieşit pe uşă şi nimeni nu mai ştie unde eşti. Şi te întorci după o zi, două sau trei, nu ca la cinematograf după o oră şi jumătate. Te duci şi călătoreşti, iar ce vezi tu nu vede nimeni altcineva. Deşi citim aceeaşi carte, mintea noastră prelucrează cuvintele, iar imaginaţia se duce în altă parte.

„Jurnalismul de tastatură a omorât jurnalismul de investigaţie”

Cum vedeţi presa românească acum?

Presa arată ca broasca aia din poveste care s-a umflat ca să arate ca un bivol. În Vest nu există zece cotidiene. În ce ţară suntem? Nici în Franţa nu sunt. Plăcinta aia de cititori e mică. Nu poţi s-o tai la nesfârşit. Şi atunci este lupta în care cei mai puternici vor izbândi. Multe sunt făcute din burtă.

Ce ar conţine un ziar scos de dumneavoastră?

Oho! În primul rând, ceea ce nu se face deloc la ora actuală: reportaj şi anchetă. Se mai fac pe net. Nu iese nimeni în teritoriu de 3-4 ani. Jurnalismul de tastatură a omorât jurnalismul de investigaţie. Eu ţin minte ce investigaţii erau odată. Te duceai să cauţi un fir de tablă şi dădeai de un cadavru. În 1991 am descoperit un cadavru. Am luat aparatul de fotografiat şi am sărit pe fereastră înaintea poliţiei. A fost poza de pagina întâi. Nu e rău să-l şi scrii, dar e mai bine să-l descoperi. Cel mai mult îi admir acum pe reporterii de război. Aşa e normal.

Care sunt cele trei ingrediente ale presei quality?

Nu există o presă quality în momentul de faţă, există o presă de interes general. Nu e obligatoriu ca prima pagină să fie de politică. Poate să fie şi frivolă. Dar când e ceva frivol trebuie să duduie ţara. Spre exemplu că a venit Angelina Jolie şi am prins-o cu bodyguardul în România. Aia e de prima pagină. Chiar şi pe o revistă de superquality, pentru că aşa ceva nu are nimeni. Iar dacă ai prins o afacere la un minister, cu aia îl toci pe ministru până îl dai jos. Duc dorul campaniilor care doboară miniştri, care repară lucrurile. În felul ăsta cetăţeanul simte că are un sprijin sau un sfătuitor.

Deci presa are un rol reparatoriu, nu formator.

Nu, formator nu. Să fim serioşi! Rol formator are şcoala. Dacă ai ieşit neformat din şcoală, nu te mai formează nimeni, tot manelist rămâi. Aţi văzut filmul „Gomora”? E prima imagine în care Italia e o ţară cu manelişti la putere.

Ne recunoaştem...

E ginta latină. Dar ţineţi minte când jupân Dumitrache şi Ipingescu, deci poliţia şi comerţul, cei doi stâlpi ai României puternice, stau şi citesc din ziar cu religiozitate despre sufragii universale. Ei nu înţeleg nimic, dar simt că acolo este adevărul. Nu e altfel aici. Ziarele quality au pierdut încrederea publicului în favoarea ziarelor frivole din cauza faptului că nu se potrivesc cu subiectul. Ziarele quality nu se potrivesc cu subiectul! În primul rând, vreau să ştiu pe ce lume sunt şi ce afaceri se învârtesc. La „Daily Telegraph” au făcut o campanie de rebranduire, de urcare a tirajului. Aiurea! A fost suficient un articol despre cum cheltuiesc parlamentarii banii. Tirajul lor a crescut fără un penny băgat. E vorba de calitate.

„Duc dorul campaniilor care doboară miniştri, care repară lucrurile. În felul ăsta cetăţeanul simte că are un sprijin sau un sfătuitor.”