Eugen Ovidiu Chirovici: „În Masonerie, criteriul bogăţiei e nesemnificativ”

Eugen Ovidiu Chirovici: „În Masonerie, criteriul bogăţiei e nesemnificativ”

Economistul şi scriitorul Eugen Ovidiu Chirovici, Marele Maestru al Marii Loji Naţionale din România, spune că din cauza prejudecăţilor şi a suspiciunilor e un dezavantaj profesional să-ţi

Economistul şi scriitorul Eugen Ovidiu Chirovici, Marele Maestru al Marii Loji Naţionale din România, spune că din cauza prejudecăţilor şi a suspiciunilor e un dezavantaj profesional să-ţi devoalezi apartenenţa la Masonerie.

„Ia un om bun şi fă-l şi mai bun!“ - aceasta este cea mai scurtă definiţie a Masoneriei. Pare simplu, dar nu este. Mărturie în acest sens depune însuşi Marele Maestru al Marii Loji Naţionale din România, Eugen Ovidiu Chirovici, alături de care am încercat să lămurim anumite zvonuri, răspândite cu hărnicie, în legătură cu Masoneria. Dacă am reuşit sau nu cititorii vor decide, însă un lucru este cert: masonii români sunt o parte importantă a societăţii civile şi vor să pună umărul la îmbunătăţirea climatului general.

Invitatul „La masa Adevărului” din această săptămână se declară, ca mulţi alţi conaţionali de-ai noştri, nemulţumit de ceea ce se întâmplă cu românii. În viziunea sa, avem nevoie de un leadership corect şi de educaţie în rândul tinerilor pentru a ne clădi o identitate solidă în Europa şi în lume.

Citiţi şi:

• Masoneria din România este lovită de criză
• VIDEO/ O sută de masoni din toată ţara s-au întâlnit în oraşul lui Brâncuşi
• VIDEO Dan Brown intră în culisele masoneriei americane

CARTE DE VIZITĂ

•    Eugen Ovidiu Chirovici s-a născut la 11 mai 1964, la Făgăraş.
•    Este de profesie economist, în prezent fiind consilier în cadrul Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.
•    Şi-a aprofundat studiile în Marea Britanie şi SUA.
•    Este un jurnalist şi un scriitor cunoscut, tirajul ultimului său roman, „Labyrinth.com.” (editura RAO, 2009), epuizându-se în câteva săptămâni de la apariţie.
•    Este Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România din anul 2003.
•    I-a fost decernată distincţia „Kent Medallion” de către Alteta Sa Regală Ducele de Kent.
•    Are relaţii de prietenie cu nume sonore ale Masoneriei mondiale.

Adevărul: Care este rolul Masoneriei româneşti în cadrul societăţii civile?

Eugen Ovidiu Chirovici: Este un pilon esenţial al societăţii civile pentru că este legitimată istoric. A fost primul embrion al societăţii civile. Vă dau doar două exemple, plecând de la anul 1717 atunci când se formează primele loji la Londra. Unu: în Europa puteai fi ars pe rug pentru convingerile tale, or, la Londra, mulsulmanii, creştinii şi evreii stăteau de vorbă, indiferent de condiţia lor socială sau materială, şi indiferent de convingerile lor politice sau religioase.

Doi: a fost prima structură care şi-a ales conducătorii. Pe vremea aceea erai numit, în special datorită unor linii de sânge. Aristocraţia era încă la putere. Lojele îşi alegeau conducătorii. Şi e situaţia celebră a lui Frederic cel Mare al Prusiei, care a îngenunchiat şi a despus jurământul în faţa unui locotenent. Noi nu numai că facem parte din societatea civilă, dar îndrăznim să spunem, fără ostentaţie, ci cu modestie, că am contribuit în mod esenţial la naşterea a ceea ce astăzi numim, în lumea liberă, societate civilă.

Atunci cum rămâne cu caracterul secret?

Aparţinem societăţii civile deşi nu suntem o structură publică, ci una privată. La ce mod? Şi o universitate îşi selectează, după un criteriu foarte clar, studenţii. Şi ziarul „Adevărul“ nu primeşte pe oricine în redacţie, care să vină şi să se aşeze să scrie un articol ce a doua zi va fi tipărit. Peste tot, cultura organizaţională a consacrat nişte criterii de selecţie, care sunt relativ transparente. De exemplu, un mit este că primim numai oameni bogaţi. Fals! Avem o radiografie care spune că cei mai mulţi membri ai masoneriei nu sunt bogaţi – şi nu e vorba numai de România –, iar criteriul material este complet nesemnificativ. Asta pentru că a fi membru implică nişte cheltuieli chiar minore.

Faptul că masonii fac afaceri împreună şi că se susţin reciproc pentru a se dezvolta financiar este un alt mit?

Ştiţi care e problema? Dacă eu, făcând apel la scriitorul din mine, mi-aş pune în cap să produc o carte în care să explic că nu există Moş Crăciun, nu ştiu dacă aş face un lucru bun sau dacă oamenii m-ar cumpăra ca să vadă de ce nu există Moş Crăciun. Oamenii vor să creadă că există Moş Crăciun. Aşa şi cu teoria conspiraţiei: indiferent ce argumente aduci, presupunând că „Adevărul“ ar avea 1.000 de pagini şi le-aţi acoperi cu aceste argumente, tot nu am putea demonta acest lucru până la capăt...

„Nu discutăm politică şi religie”

Miturile nu prea pot fi demontate...

Nu miturile, ci nişte convingeri care ţin – ne întrebăm şi noi de multe ori, pe plan mondial – de o lume eminamente laică, care inventează un substitut de Dumnezeu. Lumea trebuie să fie condusă de cineva, şi atunci nu mai există acea tendinţă simplă a omului mediaval, de a crede că lumea e condusă, fireşte, de Dumnezeu. Dacă făceai un test la Sorbona în secolul al XIV-lea şi întrebai: „Cine conduce lumea?”, toţi răspundeau că e condusă după un plan divin. La ora actuală inventezi un substitut de Dumnezeu, nişte forţe atotputernice care fac şi dreg.

Desfac de la crize economice, la războaie şi aşa mai departe. O victimă sigură a acestor teorii, printre alte organizaţii, cum ar fi sionismul, sunt întotdeauna masonii. De ce? Pentru că aparent e uşa închisă şi întotdeauna presupui că în spatele unei uşi înschise se întâmplă lucruri rele, nu bune. Tocmai de aceea s-a încercat în ultimii 20-30 de ani – mă refer la Franţa, la Anglia, la Germania, la SUA – o deschidere mai mare către public decât în anii anteriori.

Totuşi, publicul n-a înţeles prea bine cum stau lucrurile cu Masoneria. Cel puţin aici, la noi...

Sigur că, în acest climat destul de tulbure în care am evoluat şi noi în România, niciun palier de dezvoltare nu a fost uşor, limpede şi clar. Toţi trăim de fapt în chinurile facerii şi suntem în faţa unor opţiuni în fiecare zi. Ceea ce nu se întâmplă în ţările cu o democraţie consolidată, care sunt mai aşezate, unde economicul îşi are traseul lui, clar pentru toată lumea, politicul aşijderea, societatea civilă de asemenea, iar fenomenul masonic a fost pe deplin asimilat.

Dar şi acolo, periodic, mai apar tot soiul de trăsnăi, chiar mai multe decât în România, aş putea spune. România, din punctul acestea de vedere, are o situaţie privilegiată. Sunt două zone cu o situaţie privilegiată: România şi America de Sud, unde mulţi eroi fondatori ai naţiunilor moderne care au aparţinut Masoneriei. Nu toţi, fireşte.

Foarte cunoscută publicului nostru este activitatea în acest sens lui Nicolae Bălcescu...

Şi aici se face confunzie între ce înseamnă un mason şi ce înseamă Masonerie. Simon Bolivar nu executa un mandat al unei oculte. Nici Benito Juarez. Garibaldi nu a eliberat şi a recreat Italia modernă, executând o misiune a Masoneriei. Nici Nicolae Bălcescu. Evident că unele din ideile de libertate, egalitate, fraternitate, care au însufleţit lojile masonice, s-au regăsit ulterior în acţiunile politice individuale ale unor membri ai ordinului.

Au fost chiar episoade neplăcute. Tocmai de aceea nu discutăm politică. Dau mereu acest exemplu: Saint Just şi Danton aparţineau aceleiaşi loji numite „Nouă surori” din Paris, unde lucra şi Benjamin Franklin, o lojă foarte puternică. Politica turbată a Franţei revoluţionare l-a pus pe Saint Just în postura de a-l trimite la eşafod pe Danton. De aceea nu discutăm politică şi religie, pentru că sunt lucruri care dezbină oamenii. Iarăşi: nu ne propunem ca membrii noştri să gândească la fel.

Vai de societatea în care oamenii vor ajunge să gândească la fel! Noi, din nefericire, am trăit într-o asemenea societate în care cineva ştia ce e mai bine pentru toată lumea, exista un fel de Big Brother, iar opţiunea mea în a-mi trasa viitorul era dramatic restrânsă de, eu ştiu, Biroul Central sau Politic.

„Ia un om bun şi fă-l şi mai bun!”

Ce este Masoneria, pe înţelesul omului obişnuit?

Masoneria este o organizaţie înfiinţată în 1717, la Londra, când se formează prima Mare Lojă, numită din această cauză Marea Lojă Mamă. Fireşte că semnele Masoneriei le găsim la breslele de constructori din Evul Mediu. Consacră un set de principii spirituale şi morale care ajută la perfecţionarea individuală. După părerea mea, cea mai bună sinteză a ceea ce înseamnă Masoneria este următoarea: „Take a good man and make him better!“, adică „Ia un om bun şi fă-l şi mai bun!“. Ceea ce pare simplu, dar nu este.

Prin urmare, Masoneria este o organizaţie a elitelor?

Nu a unei elite financiare, cum se sugerează deseori şi nici a unei elite profesionale. Gândiţi-vă că într-o ţară ca România avem o elită financiară, o elită politică, o elită academică, o elită ştiinţifică. Nu neapărat că şi-ar propune cineva să adune toate aceste elite la un loc şi să le pună într-un soi de melanj... Imposibil. Nu, e o elită morală, dacă s-a dorit a fi vreodată ceva... Şi vă dau un exemplu: un medic nu va opera mai bine dacă e mason sau nu. Este evident că e aşa. Dar se presupune că va avea în societate o conduită morală superioară. Asta e educaţia pe care o primeşte.

E o garanţie în plus că nu va condiţiona actul medical de primirea unor sume de bani sau a altor foloase?

În sensul acesta de elită, a unei elite spirituale. Vă dau un alt exemplu: Kipling, care a fost laureatul Premiului Nobel pentru literatură, a fost mason. El nu a scris o operă de o asemenea anvergură pentru că era mason şi nu a luat premiul pentru că era mason. Dovadă că atâţia care au luat Premiul Nobel nu erau masoni. Dar pot să presupun că, din punct de vedere al prestaţiei sale sociale şi morale, educaţia din lojă l-a ajutat pe Kipling să aibă acest tip de traseu.

Sau cum se spune: „Trăieşte în umbra compasului şi viaţa ta va fi ferită de primejdii!“. Adică respectă un set de principii şi vei fi ferit de furtuni. Asta este până la urmă Masoneria: o poartă a unui om bun care doreşte, prin autoperfecţionare, să devină şi mai bun. Nu te ajută nici profesional, e limpede că nu poate. Dumneavoastră n-o să puteţi scrie un articol mai bun dacă sunteţi mason.

E adevărat, dar poţi fi promovat în anumite poziţii. Cel puţin aşa se spune...

Păi asta ar fi atitudine morală?! A descalifica un om care merită un loc, pentru unul care nu-l merită e o atitudine profund imorală! Sunt situaţii în care un membru al Masoneriei aplică pentru un job, în Anglia, în Franţa sau în România. Cel care decide sau cei care decid pot aparţine Masoneriei, dar mereu subliniez că nu are nicio importanţă apartenenţa la ordin într-o chestiune profesională. De ce subliniez acest lucru? Pentru ca aceia care vin să nu creadă că este vorba de o ascensiune socială.

„E un handicap profesional să aparţii Masoneriei”

În România, după 1989, s-au produs tot felul de „ascensiuni” dubioase ale unor persoane care fuseseră acceptate în Masonerie.

Nu au acţionat criterii masonice. Cred că au acţionat criterii politice. Dacă un istoric s-a trezit pe la Agricultură, asta nu este pentru că era mason. Întâmplător nici nu era. S-a trezit acolo pentru că aparţinea unui anumit partid. Şi aici cred că politica a invadat domeniul tehnocrat la un nivel neverosimil. Politica a invadat teritorii pe care, într-o ţară normală, n-ar fi trebuit să le invadeze. Nu văd de ce „şeful de la gaz” din Tupilaţii din Deal ar trebui să fie membru al unui partid şi să fie schimbat atunci când partidul pleacă de la putere.

Cam acestea au fost criteriile şi cele legate de bani, fără să fim ipocriţi. Oamenii bogaţi au avut un traseu privilegiat, nu numai în România, ci în general. Dar nu ştiu dacă pe cineva, şi vă spun cu mâna pe inimă, apartenenţa la ordin în sine l-a ajutat. Dimpotrivă! Eşti aproape... Eu ştiu pe pielea mea. Mai degrabă e un handicap profesional să aparţii Masoneriei.

În România?

În România, într-un climat ostil. Există suspiciuni... Dacă eu voi fi numit într-o funcţie, se va spune că „oculta mondială” m-a propulsat. Nu se va uita nimeni că am trei facultăţi, că am publicat cărţi, că am publicat în New York Times. Lucruri care mă legitimează până la urmă pentru nu-ştiu-ce job. Or să spună că a fost un dictat al Masoneriei. Dacă îmi pică fisa şi o să fac o afacere bănoasă, la fel. Deocamdată nu se merge cu paranoia până într-acolo încât să se spună că „oculta mondială” îmi scrie romanele, care întâmplător se vând foarte bine.

Este limpede, totuşi, că nu faceţi eforturi deosebite, la nivel de organizaţie, pentru a lupta împotriva celor care vă acuză.

Dacă vom discuta mult despre aceste mituri, nu le vom demonta, ci vom intra în logica lor. Rolul nostru nu este de a le demonta, ci acela de a spune adevărul. Nu ne-am propus să demontăm vasta literatură antimasonică. Este atât de hilară încât e ca şi antisemitismul - eşti sau nu eşti. Dacă eşti antisemit argumentele ţi le vei găsi mereu. Să zicem că zece oameni sunt numiţi în diverse funcţii, iar unul dintre ei este evreu. Îl vei vedea pe acela şi acel exemplu îl vei da. Se numeşte iraţionalism morbid, în care un om are o idee fixă, paranoică, şi atunci selectează din realitate doar acele faţete care sunt în sprijinul argumentaţiei lui.

Se mai numeşte delir interpretativ: dacă mâine îmi moare pisica, o să spun că e de vină... şi aici vine fiecare cu damblaua lui – evreii, politicienii, serviciile secrete. Fiecare îşi centrează delirul interpretativ pe o anumită zonă. Noi semănăm cu serviciile secrete din punctul acesta de vedere - se supune că la sediul CIA sau pe malul Tamisei, la MI6, se ştie tot, şi dacă există omuleţi verzi sau nu, seara se discută cu extratereştrii şi se transmit ordine secrete. Li se atribuie nişte forţe paranormale (sau anormale) care sunt simple legende sau mituri urbane, care au înlocuit alte mituri rurale.

Ce ne puteţi spune despre „Protocoalele înţelepţilor Sionului”?

Aici e un capitol foarte interesant. „Protocoalele înţelepţilor Sionului” se nasc din broşura unui marchiz francez, apărută pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, marchiz care s-a ruinat la jocul de cărţi şi s-a împrumutat la cămătari. Şi a inventat un soi de conspiraţie evreiască, în care el era sărăcit din cauza acestor evrei. Ohrana ţaristă, la începutul secolului XX, pe fondul unei descompuneri a regimului, a inventat un inamic. A luat această broşură, a dezvoltat-o şi a inventat „Protocoalele înţelepţilor Sionului” care, alături de „Mein Kampf”, a fost una dintre primele cărţi tipărite în România după 1990 şi în toate ţările foste comuniste.

Dovadă cât poate să reziste o asemenea teorie conspiraţionistă. Exact aşa se petrec lucrurile cu o anumită broşurică a lui Leo Taxil, care a recunoscut că e falsă, şi care vorbea de nu-ştiu-ce ritualuri satanice. Povestea cu Sfântul Graal începe de fapt prin anii ’80 şi se publică în multe cărţi, plecând de la ideile unui escroc nebun. Dan Brown preia acest subiect - care exista - inventând o poveste pe care a scris „Codul lui Da Vinci”.

Vaticanul a greşit, pentru că având o poziţie foarte dură i-a făcut o mare reclamă. Aici a fost eroarea fundamentală. Codul lui DaVinci apăruse deja de un an, având un traseu relativ discret. Ce am realiza dacă noi, masonii, ne-am propune să scriem 70.000 de cărţi încercând să demontăm aceste mecanisme, care de la un punct sunt iraţionale?! Oamenii au o gândire magică, iar acesta este un subiect asupra căruia oamenii de ştiinţă încă reflectează. Avem şi o doză de iraţionalitate. Fiinţa umană nu e raţiune pură.

Lumea se întreabă dacă Mugur Isărescu are cel mai înalt grad din România în Masonerie, dacă fostul premier Adrian Năstase se numără şi el printre masonii de rang înalt...

Eu în locul lor m-aş întreba dacă depăşim criza economică, dacă o s-o ducem mai bine, dacă o să avem un sistem de educaţie fără de care ne dezintegrăm ca naţiune, dacă o să avem o clasă politică matură şi responsabilă, dacă o să fim mai puţini hoţi şi mai oneşti cu noi înşine, în primul rând, şi apoi cu cei din jur. Cam acestea sunt multele întrebări pe care un om normal cred că ar trebui să şi le pună în această ţară, şi nu dacă Mugur Isărescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu sau Tăriceanu nu-ştiu-ce fac.

Pentru că la fiecare dintre ei te interesează prestaţia administrativă şi profesională, acolo unde sunt. Eu cred, ca economist, că Mugur Isărescu, cunoscându-l de mulţi ani şi lucrând timp de doi ani împreună, este unul dintre cei mai buni economişti ai ţării. Şi a dovedit-o din plin. Cred, de asemenea, că Adrian Năstase a fost un prim-ministru bun, administrativ vorbind.

Sunt lucruri care ar trebui să ne intereseze mai mult decât dacă un om este catolic sau ortodox, dacă are sânge evreiesc sau nu, dacă este sau nu aparţinător al unui atelier masonic. Când o să ajungem să fim normali la cap şi să avem reflexe normale, poate că o să ajungem să mergem înainte ca naţiune. Dacă o să ne împotmolim în diversiuni şi în prostii lipsite de sens, tot noi ne vom mira că trăim într-o societate năucă.

„Statul este perceput ca duşman al naţiunii”

Care sunt cele trei dimensiuni pe care ar trebui acţionat, în viziunea dumneavoastră, pentru a scoate România din criză?
Pe un leadership corect politic şi economic, precum şi pe educaţie. Dacă noi, acum 20 de ani, puneam la punct un sistem de educaţie finlandez, ţara era în altă direcţie. Noi am ajuns o ţară în care profesorii sunt fericiţi că pleacă nebătuţi de la ore, în jumătate dintre şcolile din România. Ce oameni să creăm noi pentru economia performantă pe care ne-o dorim?!

De unde o să-şi găsească ziarul „Adevărul“ oameni care ştiu toate literele, de unde o să-şi găsească un birou de avocatură jurişti de calitate, când sistemul de educaţie e prăbuşit?! Un leadership corect înseamnă o ţară care, fiind în construcţie, are nevoie de lideri oneşti şi inteligenţi. Onestitatea fără inteligenţă nu ajută. Inteligenţa coruptă e la fel de periculoasă. A treia componentă: ne uităm mereu la persoanele vizibile, şi e firesc să fie aşa. Mă refer la politicieni, la oamenii de afaceri de o anumită anvergură. Dar foarte rar ne uităm în oglindă. Foarte rar!

Aici e vorba şi de criza morală prin care trece Europa.

Cred şi într-o rezolvare a acestei crize morale de care se vorbeşte foarte puţin, din păcate, prin însumarea problemelor individuale. Eu cred că binele comun este suma unui bine individual. Nu cred că e o soluţie mesianică pentru fiecare. Suma acestor soluţii şi suma a trei cariere de succes înseamnă de fapt o naţiune care reuşeşte, nu invers. Invers am trăit în comunism, în care trei băieţi anchilozaţi din Comitetul Central inventaseră o reţetă care i se aplica şi lui Georgescu, şi lui Ionescu, şi lui Popescu. De aceea marxismul, în esenţa lui, a fost o aberaţie. Pentru că a crezut că ştie ce e bine pentru mine. Iar naţiunea a devenit captivul statului.

Or, statul este slujitorul naţiunii. La noi s-a perpetuat, după 1990, o fisură foarte-foarte gravă între stat şi naţiune, astfel că statul a ajuns să fie perceput ca un duşman al naţiunii sau ca pe un rău necesar. Cred că regimul comunist a fost mai păcătos în România decât în alte ţări. A lăsat urme foarte adânci, foarte profunde în mentalităţi, în oameni. Avem o scurgere de competenţă, oameni care pleacă. Din 36 de colegi de liceu, câţi am fost într-o clasă foarte bună de matematică-fizică, 30 sunt stabiliţi în străinătate. Să vă spun că unul e profesor la Princeton?

Şi că este, probabil, printre primii cinci în lume în meseria lui, dar că n-a auzit nimeni de el în România, pentru că nu-i Cheeky Girls? Altul e într-o poziţie foarte bună la Daimler. Asta dintr-o singură clasă, dintr-o singură promoţie. Vă daţi seama ce-a pierdut România în ultimii 20 de ani?!

Ce-i trist este că exodul nu s-a oprit...

Pleacă în continuare, nici măcar din motivaţie economică, ci pur şi simplu scârbiţi de bătaia de joc. Sigur că atunci când ştii că trebuie să munceşti o viaţă şi nu ai şanse să-ţi iei nici o garsonieră la preţ redus, iei decizia de a emigra. Ştiu cazuri care au plecat din cauza unei atmosfere păcătoase şi a unei bătăi de joc la adresa lor pe care au simţit-o acut.

„Un leadership corect înseamnă o ţară care, fiind în construcţie, are nevoie de lideri oneşti şi inteligenţi. Onestitatea fără inteligenţă nu ajută. Inteligenţa coruptă e la fel de periculoasă.”

„A existat o teamă de ruşi uşor paranoică”

Economic vorbind, unde credeţi că am greşit fundamental în ultimii 20 de ani?

Cred că s-a greşit mereu. Acum, probabil că ciuca bătăilor, momentan, este premierul interimar. Cum era Radu Vasile la vremea lui. S-a greşit foarte mult în aceşti 20 de ani, pentru că n-am avut un proiect de economie. Ce vrem să facem? Unde vrem să ajungem? Care sunt punctele slabe? A existat o tentativă în 1995, la iniţiativa fostului preşedinte Ion Iliescu – aşa-zisa strategie de la Snagov. Dincolo de politică, de convingeri, au fost adunaţi nişte oameni sub bagheta academicianului Postolache.

El a întocmit „strategia de la Snagov“, pe care n-au citit-o nici cei care au făcut-o. A rezultat un cărţoi gros, uşor corporatist, latino-american, care nu prea avea legătură cu Uniunea Europeană. Noi, dacă în 1990 ştiam că avem două obiective clare, intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, ne modelam comportamentul după criteriile de accedere.

Până în 1994 se discuta şi de varianta intrării României în CSI...

Nu, poate sunt eu naiv sau nu ştiam destule, dar niciodată n-am crezut într-o astfel de variantă şi mi se par poveşti de adormit copiii. România nu intra în CSI. Hai să fim serioşi! Noi am fost prima ţară care a semnat acordul de asociere la Comunitatea Economică Europeană. Am terminat negocierile în 1992, în timpul Guvernului Stolojan, şi a fost semnat formal de Guvernul Văcăroiu, la începutul lui 1993, documentul de asociere la Comunitatea Economică Europeană.

Erau voci care susţineau o asemenea opţiune...

Ştiţi că uneori strigi cu voce tare ce-ţi doreşti. Eu cred că a existat o teamă uşor paranoică. E destul de greu de înţeles în România, pentru că nu mai aveam trupe sovietice în ţară din 1957. Declaraţia de independenţă a lui Gheorghiu-Dej era în aprilie 1964. Sigur, făceam parte din Tratatul de la Varşovia şi eram în lagărul comunist, dar noi şi Iugoslavia eram copiii şturlubatici ai poveştii. Deci de unde până unde? Înţeleg să le fi fost teamă la unguri. De ce nu le-a fost teamă ungurilor, pe care i-a prins schimbarea cu trupe ruseşti în ţară?! Nouă de ce ne era frică? Apropo de unguri: ungurii periodic „ne invadează”. Şi pe vremea lui Ceauşescu, când dispărea untul din magazine, ungurii „ne cucereau” şi lumea uita că a dispărut untul. Acum „ne invadează” ruşii. Culmea e că suntem membri NATO. Cine să ne agreseze? Noi nu suntem Georgia.

„Pe vremea lui Ceauşescu, când dispărea untul din magazine, ungurii «ne cucereau» şi lumea uita că a dispărut untul. Acum «ne invadează» ruşii.”

„Suntem în criză de 30 de ani”

Am reuşit în 20 de ani să ne construim o identitate?

Hai să nu fim excesiv de masochişti! Dacă ne uităm în redacţie, în jur, vedem ceea ce în 1994-1995 părea ştiinţifico-fantastic.

Dar aceasta e o chestiune care pleacă din mediul privat. Noi vorbim de inexistenţa unui proiect naţional.

Toate se pun cap la cap. Hai să nu mai comparăm Parlamentul ăsta, oricât de şturlubatic şi exotic ar fi, cu murăturile mâncate pe sub masă în CPUN-ul din 1990. Uităm deseori de unde am plecat.

Mulţi spun că în CPUN-ul din 1990 erau oameni de mai bună calitate.

Avem astăzi oameni de mult mai bună calitate. Regimul comunist nu lăsase în urmă mulţi oameni de bună calitate. Lăsase o pervertire totală a societăţii, o întoarcere pe dos a tuturor valorilor. Nu uitaţi de Bobu, care era agramat, de preşedintele ţării, care era agramat. Ce scară a valorilor?! La nivelul masei, al oamenilor, al clasei de mijloc, al umbrei de burghezie care se mai formase existau, din punct de vedere al educaţiei, mai mult bun-simţ, mai multă responsabilitate, mai multă coeziune naţională. Ne unea negarea reciprocă. Dar să nu uităm de unde am plecat!

De când credeţi că suntem cu adevărat în criză?

S-au amestecat anii 80, care au fost extrem de duri în România, de prăbuşire economică severă, cu 20 de ani de tranziţie. Noi suntem într-un fel de criză perpetuă de 30 de ani, cu episoade mai bune şi mai rele... Să vă dau un exemplu concret, de ce nu ne-a mers bine economic: iniţiativa antreprenorială fusese rasă de Ceauşescu, până şi celebrii mandatari. Foarte puţini oameni aveau experienţă antreprenorială reală. Şi atunci s-au apucat de lucruri mărunte, de comerţ mic, de un chioşc. Nu exista o acumulare de capital. Era greu să te duci la bancă în 1990 să iei un milion de dolari credit - pe baza căror garanţii? – şi să-ţi faci o fabrică de cuie. Să ai 5.000 de dolari şi să te duci în Turcia să imporţi prostii, puteai să faci.

Cei care au luat bani de la bănci, în multe cazuri, i-au băgat aiurea. Ne mirăm că noi nu avem producţie proprie, că nu facem nici creioane, gumă de şters, darămite computere! De unde bani, de unde capital? A dat cineva bani unui antreprenor pe baza unui plan de afaceri onest? Şi nu mă refer la un nivel foarte înalt. În timp ce stăm de vorbă, iei creditul în euro cu dobândă între 16 şi 17%. Ce rată a profitului pot avea? Vând droguri?! În Germania, dacă am 10% profit sunt foarte bun. La noi, ca să dau înapoi banii la bancă şi să mai am şi eu cu ce trăi, măresc preţurile. Includ dobânda şi iau pielea de pe client, care nu mai are demult. Şi uite aşa ne-am trezit că suntem un popor de comercianţi, în condiţiile în care importăm şi creioane.

Acestea sunt probleme structurale.

Perpetuarea acelei stări de lucruri după 90, ne-a adus în situaţia în care cumpărăm aproape orice şi nu mai vindem aproape nimic. Sau nu vindem destul de multă inteligenţă încorporată în produsele noastre. Astea sunt tare structurale care nu sunt cauzate de criza economică mondială şi pe care nu le va rezolva trecerea acesteia.

„Masoneria a contribuit la reluarea unor legături istorice ale României”

Aţi afirmat că Masoneria a ajutat ţara în momente-cheie. Acum e un moment-cheie pentru România?

Masoneria nu şi-a propus vreo acţiune de natură politică sau religioasă, n-a făcut Revoluţia de la 1848. Nişte figuri proeminente ale Masoneriei au jucat un rol-cheie. Masoneria nu s-a implicat instituţional.

A avut o contribuţie, de pildă, la aderarea României la Uniunea Europeană?

Nu în mod explicit. Haideţi să vă spun, de fapt, unde a fost rolul important al Masoneriei, din 1990 încoace. Ceauşescu lăsase România extrem de izolată pe plan internaţional. Vă aduceţi aminte că singurele vizite mai erau prin Africa, care erau şi reciproce. Începând cu 1978, România intră într-un colimator, atât al Moscovei cât şi al Washington-ului. Al Moscovei intrase deja, dar la Washington fusese ultima vizită. Jimmy Carter, care era atunci preşedinte, îi propusese lui Ceauşescu un plan de upgradare a reformei, în care să fie sprijinită România inclusiv financiar.

Ceauşescu l-a refuzat. Istoria rămâne să stabilească de ce. S-a temut de nişte schimbări interne. De asemenea, Moscova a propus Tratatului de la Varşovia să se renunţe la doctrina ripostei nucleare, deci nu dăm noi primii cu bomba, dar ripostăm. Ceauşescu a făcut tărăboi şi acolo. El încă se credea „campionul păcii”. Şi, prin urmare, am intrat într-un soi de colimator şi ne-am trezit în 1989 mult mai izolaţi decât Cehoslovacia, decât Polonia, decât Ungaria.

Şi mult mai puţin legitimi. Sigur, Revoluţia ne-a legitimat oarecum, dar deja se ştia că mămăliga nu explodează, că rabdă românii abuzurile unui regim netrebnic. Ei bine, Masoneria, care-şi are, fireşte, baza fundamentală în Occident, a contribuit atunci atât pe spaţiul nord-american, cât şi pe spaţiul Europei de Vest la reluarea unor legături istorice şi tradiţionale ale României. Cu aliaţii ei tradiţionali. Şi acestea s-au făcut prin oameni de cultură, care prin alonja lor proprie, prin relaţiile unor masoni care au reînnodat relaţiile cu cei din străinătate, prin serviciile secrete, prin oamenii de afaceri, care începeau să câştige.

Cu alte cuvinte, prin meanismul de lobby...

Exact. Toate laolaltă au contribuit, uşor-uşor, la reînnodarea relaţiilor noastre tradiţionale cu spaţiul occidental.

Acum este un moment-cheie pentru România, unde Masoneria ar putea să aibă un rol important ?

Nu văd de ce. Dincolo de faptul că se ceartă nişte... Întâmplător, zilele trecute eram la frizerie unde mă tund de vreo 15 ani şi, de obicei, oamenii aceia discută politică. De data asta, televizorul era pe un anumit post de ştiri, unde naţiunea fierbea, şi ei discutau despre Mutu, dacă se distrase într-un club şi dacă ar mai trebui să joace la naţională. Nici pe oamenii ăia nu-i mai interesează „chibiţeala“. Iarăşi revin, e o ruptură între stat şi naţiune fantastică la ora actuală. Nu mai interesează pe nimeni.

„Nu cred în guvernele de tehnocraţi”

Politica de la noi e sub influenţa hazardului?

Politica am definit-o eu, odată, ca fiind singura arenă din lume pe care eroii şi canaliile o împart în mod democratic. În

politic e mai interesant să ştii dacă acum, la nu-ştiu-ce restaurant, s-au întâlnit nişte băieţi care, indeferent ce spun la televizor, stabilesc un anumit lucru. Dacă nu ştii lucrul acela, greşeşti. În economie nu e aşa. În economie, indiferent ce băieţi s-au întâlnit la restaurant, gravitaţia e tot 9,8. Îşi are mersul ei. Deci, dacă nu avem economie bună, nu avem nimic. Nu cred în guvernele de tehnocraţi. Nu cred pentru că am avut eu însumi o experienţă destul de tristă ca tehnocrat. Guvernarea e o chestiune politică.

Totuşi, aţi fost menţinut în două guverne...

Da, dar la un nivel de secretar de stat, care nu era foarte semnificativ, în pofida unei titulaturi pompoase de IMM-uri. Aveam 90 de salariaţi şi bani cât cheltuia Ministerul Transporturilor în trei ore. Deci nu asta era problema, că eram eu menţinut sau nemenţinut. Vreau să spun că, fără un spijin politic, un tehnocrat nu are ce face. Dacă politicienii se adună la biroul oricărui partid de guvernământ şi stabilesc, din raţiuni electorale, un anumit lucru, îl vor impune tehnocratului. Şi nu mă refer numai la România. Mă refer la Germania, la Franţa, pentru că, exact cum antrepronorul este un „animal de pradă“, care vrea să adune bani şi ştie cum, omul politic este un „animal de pradă“ care adună voturi. Asta e existenţa lui.

Cât ne costă, pe termen lung, ignorarea întreprinderilor mici şi mijlocii?

Pe tema IMM-urilor s-a făcut mare tam-tam într-o vreme, pentru că era tot un spaţiu de vânătoare politică. IMM-urile nu pot exista în sine, că nu suntem în Evul Mediu, să avem bresle, decât dacă pilonii fundamentali, care reprezintă marile companii, merg bine. Dau un exemplu: Dacia dă „de mâncare“ la 2.000-3.000-5.000 de IMM-uri. Unul face vopsea, unul face arbore cotit etc. De la o companie mare, care produce roţi zimţate, unul are o mică firmă şi aduce de mâncare la angajaţi, face catering. Deci în absenţa corporaţiilor, IMM-urile mor de la sine. Adică sunt ca ciupercile care apar pe lângă stejari. Dacă nu ar fi umbra mare de acolo, nu rezistă. Deci, cred în cultura corporatistă până la urmă.

Suntem într-o criză profundă de management la nivelul statului?

Eu cred că suntem într-o criză economică dramatică, într-o criză politică la fel de dramatică, dar care pe mine mă interesează foarte puţin şi cred că se exagerează enorm. Dar mai suntem într-o criză morală foarte profundă.

„Noua economie înseamnă inteligenţă şi educaţie”

Care este ABC-ul post-criză pentru viitorii milionari?

Trei tineri se gândesc în România să-şi deschidă un restaurant, care înseamnă proprietate, înseamnă spaţiu specific. Alţi trei tineri din Statele Unite, jucându-se cu telefoanele mobile, ajung la concluzia că pot să facă un site în care să plasezi cine-ştie-ce trăsnăi acolo. Şi din asta iese un YouTube. E diferenţa de abordare. La noi, ideea de afacere şi posesie e asimilată, încă, cu proprietatea solidă. La ei e asimilată de mult cu inteligenţa şi cunoaşterea. Ştiţi cum se spune, că nu poţi să faci bani din nimic. O grămadă de puşti au demonstrat că au făcut bani din nimic.

Aparent din nimic, şi „nimic” înseamnă proprietate tradiţională: teren, zgârie nori, cădiri. Asta e practic economia. Economia, cum o numeşte Alvin Toffler, de exemplu, „economia coşului de fum“. Noua economie înseamnă o economie care pune mult mai mult accentul pe inteligenţă, pe cunoaştere, pe intuiţie, pe înţelegerea faptului că nu mai ai cum să produci. Vă dau un exemplu: până după Al Doilea Război Mondial, copilul era îmbrăcat ca un adult în miniatură. Adică după ce depăşea stadiul de bebeluş, şi toţi erau îmbrăcaţi în fetiţe, era îmbrăcat ca tatăl său, dar în miniatură. Tot în costum, numai că mai mic.

Faptul că a fost asimilat universul copilăriei în sine s-a dezvoltat o industrie uluitoare, de la jucării, la haine, la tot ce vrei. Noţiune de „teenage” (adolescent) a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, persoană care se îmbracă altfel, care ascultă altă muzică. Ei bine, cei care au intuit aceste schimbări au fost campionii. O altă mutaţie fundamentală în economia modernă, şi care lipseşte în România, e că geografia nu mai este fatalistă. Dacă eu sunt peruan sau român şi joc la bursa din New York, rup o bucăţică din avuţia cui, a Americii? Nu. E o avuţie, un capital care aproape că şi-a pierdut naţionalitatea. Dar eu pot să rup o bucăţică din el. Cu o singură condiţie, educaţia, mai ales, şi inteligenţa.

Trăim cea mai democratică perioadă de avuţie din istorie, în sensul că, dacă în anii ’40 te năşteai în Peru era una şi dacă te năşteai într-o familie de universitari din Statele Unite era altceva. Diferenţa asta începe să se şteargă. Dar la nivel individual, nu de stat.

Ce produce învăţământul românesc în momentul de faţă?

Nu vreau să fiu răutăcios, dar sunt convins că sistemul de educaţie, la ora actuală, în România, este mai slab decât era în 1990.

Ce aţi face, în primul rând, la nivel educaţional?

Toate reformele astea haotice care s-au făcut nu au adus nimic bun. Eu cred că puteam să nu mişcăm un deget şi să lăsam sistemul exact aşa cum era în 1990. Care era problema? Am reuşit să-i zăpăcim de tot şi pe părinţi, şi pe copii şi n-am făcut nimic bun. Cred că am reuşit inclusiv „performanţa” de a demonetiza înfiorător şi gradele universitare, şi pe cele doctorale. Profesorul e ca un medic, până la urmă. Un inginer care greşeşte strică o maşină, dar pui piesa la loc, un medic te omoară, iar un profesor distruge o potenţială carieră.

Cum va arăta România, în viziunea dumneavoastră, peste 20 de ani?

Dacă dinozaurii nu vor fi clonaţi ca în Jurassic Park, dacă meteoritul ăla despre care vorbesc unii nu va lovi Terra, dacă noi, masonii, nu vom hotărî, într-o peşteră, undeva în Himalaya, să distrugem omenirea, cred că va arăta mult, mult mai bine decât ne imaginăm acum.
   
Vom recupera decalajul faţă de Vestul Europei?

Nu. În ’90, dacă vedeţi nişte filmări de epocă, vă speriaţi. Aşa ni se va părea peste 20 de ani că arătam acum. Eu am prieteni care vin, din state bogate, şi care percep schimbările mult mai pozitiv decât le percepem noi din interior. Trebuie să rezolvăm, însă, o serie de probleme structurale pentru aceasta, precum îmbătrânirea populaţiei. Acestea nu sunt glume! Îmbătrânirea populaţiei e o dramă care apasă pe fondurile de pensii. Adică e o probemă. Mai trebuie să facem ceva ca tinerii capabili să rămână în ţară, să nu plece. Şi acesta e un lucru foarte important despre care se vorbeşte foarte puţin.

„Biserica ar trebui să se ţină departe de vânzoleala degradantă a politicii”

Care este rolul Bisericii Ortodoxe Române în redesenarea societăţii româneşti?

Este unul foarte important. Dacă ne uităm pe nomenclatorul de credibilitate publică, vedem că există două instituţii care au fost şi au rămas în top: Biserica şi Armata. Şi e normal, pentru că în vremuri de restrişte, aceştia sunt pilonii societăţii. Noi percepem vremurile actuale ca fiind de restrişte. E o societate chinuită... Şi atunci, Armata, care te apără, măcar simbolic, şi Biserica, instituţie care te apără spiritual, sunt zone de refugiu obişnuite în situaţii de tipul acesta.

Unde ar trebuie să se poziţioneze Biserica?

Foarte departe de vânzoleala degradantă a lumii politice. Foarte departe! Exact cum facem şi noi! Căutăm să nu ne amestecăm în prostioare de tipul acesta, care sunt efemere, sau care au mize personale. O aplecare puţin mai atentă spre nevoile nu numai spirituale, dar şi materiale, ale unui popor necăjit şi care aşteaptă ajutor, ar fi de dorit. Sigur, nici noi, în Masonerie, niciodată nu facem PR din actele noastre de caritate şi care nici nu reprezintă, cum spun unii, o componentă esenţiala a Masoneriei. Dar sunt zeci de azile, spitale, persoane concrete, burse pe care le susţinem. Şi Biserica desfăşoară o largă activitate de acest gen, dar nu cred că este percepută această activitate încă destul de corect de către publicul larg.

„Şi la noi au pătruns oameni care nu prea aveau ce căuta pe acolo”

Vorbeaţi despre o nevoie de educaţie morală ...

De educaţie, în general, şi de o practică a moralei. Morala nu numai se învaţă, se practică.

În acelaşi context, spuneaţi că în cadrul Marii Loji încercaţi o îmbunătăţire morală a membrilor ...

Nu eu încerc, aici trebuie să se înţeleagă foarte clar. Marele Maerstru nu e stăpân. Sună foarte bine în engleză - „I serve as a Grand Master“ – dar se spune că Marele Maestru e primul servitor al Ordinului.

Adică administrează...

O Mare Lojă este o federaţie de loji, strânse laolaltă doar de constituţie şi de regulament, dar, în rest, viaţa unui mason se desfăşoară într-o lojă, loja lui. În perimetrul lui. Tu nu eşti un guru, nu eşti un mesia, nu eşti un ayatollah al Ordinului. Eşti echivalentul, dacă vreţi, al primului ministru. Asta nu înseamnă că eşti stăpânul bunurilor sau înţeleptul naţiunii.

La ce stadiu aţi plasa, în momentul de faţă, Marea Lojă pe care o conduceţi?

Eu cred că Marea Lojă se află, la rândul ei, în chinurile facerii. Se socoteşte, în general, că procesul de maturizare a unei structuri de genul acesta durează circa 50 de ani. Noi am parcurs 20. N-avem trufia să afirmăm că, într-o societate relativ imatură pe anumite paliere, noi ne-am maturizat înaintea ei. Nu, şi noi suntem conştienţi de acest lucru şi facem eforturi să schimbăm lucrurile în bine. Suntem încă tributari acestor chinuri ale facerii.

Diferenţa faţă de multe paliere ale societăţii româneşti este că dumneavoastră sunteţi conştienţi de asta...

Exact. Dar şi la noi au pătruns oameni, de-a lungul timpului, care nu prea aveau ce căuta pe acolo. Suntem convinşi că unii au venit căutând o căpătuială personală, pe care nu au găsit-o. Unii au căutat o trambulină socială pe care, de asemenea, nu au găsit-o. Şi noi suntem în proces de clarificare a acestor opţiuni, care probabil se vor încheia în următorii 10-20 de ani. Doar că noi, spre deosebire de societate, avem alt simţ al timpului. Guvernantul, spre exemplu, se interesează ce mănâncă omul mâine. E o problemă de viaţă şi de moarte.

Întreţinerea vine la sfârşitul lunii. Nu discutăm filosofie acum. Mai ales în situaţii de criză. Noi ne permite „luxul“ de a avea un anumit tip „de reţetă”. La noi e un alt „soft” instalat pe acest „hard”, care are alt timp de mişcare. Nu uitaţi că Biserica, până la urmă, e o instituţie de 2.000 de ani. De aceea este matură. Şi chiar dacă gesturile ei uneori sunt mai greu de înţeles pentru observatori, au în spate o alchimie extrem de complexă şi de complicată, pentru că vorbim de o structură de 2.000 de ani. Aşa suntem şi noi, avem 300 de ani în spate şi am toate motivele să presupun că vom exista şi peste 300 de ani. Şi atunci nu ne ancorăm într-un efemer de tipul „luptă politică anul ăsta sau la anul”. Un singur lucru de interesează şi ne-a interesat întotdeauna: Masoneria a fost împotriva tiraniei, sub orice formă a apărut ea.

„Ne trebuie o identitate solidă”

Care credeţi că este miza României acum?

Noi suntem România, nu suntem sora mai mică a Franţei, a nimănui, nici a Americii. Deci miza noastră e o identitate solidă. Uniunea Europeană nu înseamnă clone, „oiţe Dolly” care populează spaţiul european. Înseamnă însumarea, de fapt, a valorilor printr-o sinergie europeană a valorilor naţionale ale fiecăruia. Englezul nu va deveni ca francezul şi francezul ca grecul. Or, dacă nu venim cu o identitate solidă şi, atenţie!, aceasta este o capcană a viitorului, ne vom trezi 20 de milioane de oameni dintre care unii seamănă cu italienii, unii cu americanii etc.

Ar trebui să evoluăm în zona mentalităţii...

Întrebarea e când vom deveni o naţiune plauzibilă pentru a fi un partener onest şi corect în acest cor european şi internaţional.

Să nu cântăm fals în acest cor...

Cor în care să avem cetăţeni fericiţi. Deocamdată avem numai trişti.

„Ideea că românul nu citeşte e o prejudacată”

Aveţi deja peste 10 volume publicate...

Da, am debutat în 1991 şi am avut plăcuta surpriză să vând peste 100.000 de cărţi atunci, din două volume. Şi după care, întrând în gazetărie, din nefericire - nu m-a obligat nimeni dar mă mâncau degetele - probabil am făcut o pauză. Sunt foarte bucuros că de cinci ani încoace am găsit răgazul să mai scriu.

Se poate trăi din scris în România?

Pe vremea lui Ceauşescu întâlneai cinci oameni uşor ameţiţi la Casa Scriitorilor care povesteau ce opere ar scrie ei dacă i-ar lăsa Ceauşescu, de parcă ştia Ceauşescu ce fac ei seara acasă. După care s-a invocat cenzura economică şi nu-mai-ştiu-ce. Nu-i adevărat! Sigur, dacă scrii tâmpenii nu te cumpără nimeni. Nici nu te publică şi, dacă te publică, e păcat de hârtia aia pe care a consumat-o. Dovadă că, fără operaţiuni de marketing în România, până la urmă am un tiraj de 6.000 -7.000 - 10.000 de exemplare, la un moment dat.

În condiţiile în care 10.000 de exemplare e un tiraj foarte bun...

Foarte bun! Media e 4.000, şi nu în România.

De ce credeţi că industria cărţii în România stă destul de modest în comparaţie cu ţările vecine?

Ideea că românul nu citeşte e o prejudacată. Întotdeauna, lectura de un anumit nivel este apanajul unei zone mai mici a publicului. Eu, întotdeauna, măcar din punctul ăsta de vedere am avut noroc. Am debutat în 1989, mi le-au publicat, fără pile, fără damigene, fără telefoane, fără să fiu turnător, fără „mătuşi”. Iar după aceea, la edituri, la fel. Editurile din asta trăiesc, până la urmă, adică şi ei vor să vândă cărţi.

Totuşi, editurile se plâng că sunt la un nivel foarte scăzut în raport cu cele din Occident şi chiar din Europa de Est...

Dacă vorbim de Franţa, Germania, sau Spania, care sunt populaţii enorme, sigur că vând mai multe cărţi. Şi situaţia economică e mai bună. Dacă vorbim de Statele Unite... Nu mai vorbim de Statele Unite, pentru că acolo e o piaţă uriaşă şi oamenii relativ înstăriţi sunt mulţi! Deşi unii citesc, iar alţii nu citesc. SUA mai au şi o uriaşă maşină de marketing. De exemplu, Stephen King, unul dintre cei mai de succes autori din SUA a făcut un experiment şi a publicat două cărţi sub alt nume. El vindea în jur de 2-3 milioane de exemplare. Sigur, în genul lui, horror. Sub alt nume a vândut doar 20.000 din ele. Deci marketingul contează enorm. În Europa mai puţin, în Europa contează foarte mult legitimarea valorii prin premii. Până la urmă, premiul e o marcă de calitate.

„Patria scriitorului este limba”

Poate fi sau nu Herta Muller „revendicată”de literatura română?

O avem relativ. De fapt, n-o avem. Acolo e un mic truc, în care suntem cam penibili, cred eu. Ea a fost şi este o scriitoare de limbă germană. De exemplu, Nikos Kazantzakis a trăit în Franţa şi a scris în limba franceză. „Zorba” e scris în limba franceză şi e tradus în greacă. Nici nu le trece prin cap francezilor „să renunţe” la el. Deci patria scriitorului este limba. Dacă eu aş trăi la Bucureşti, la Viena, sau în Grecia şi aş scrie în limba germană, patria mea ar fi Germania, exact cum patria lui Mario Vargas Llosa este spaniola, chiar dacă este peruan de origine. Patria Hertei Muller, de la început, a fost limba germană.

Cu experienţa acumulată în România...

Contează „softul”, nu „hardul” din care şi-a extras substanţa romanelor. E o discuţie oricum stupidă. Părerea mea e că a fost un lucru foarte bun pentru că ea provine totuşi din România.

Se spune că nu avem un „rating” bun de ţară şi că de aceea nu am luat niciodată premiul Nobel pentru literatură.

Într-adevăr, orice premiu e subiectiv, prin natura lui. Turcii au două premii Nobel, dar acum dacă cerem cuiva să enumere zece scriitori turci, nu ştie. Sârbii la fel. Deci, un premiu Nobel nu justifică o literatură. Acum nu trebuie să vă spun că nemţii au vreo 15, francezii la fel, americanii la fel. Revenind, însă, ce-l împiedică pe „Hans” din Germania să se ducă să cumpere cartea X a unui autor român? Îl citesc pe Llosa, care e peruan, îl citesc pe Sabato, care e argentinian, au citit o grămadă de texte de-a lungul timpului. Astea sunt obsesiile noastre, complexele noastre de inferioritate, pe care le atribuim altora într-un mod aiuristic.

În cât timp credeţi că vom avea şanse la un Nobel pentru literatură?

Nu problema niciunui scriitor. Sincer, nu mă interesează, problema nu mi-o pun. Eu cred că, dacă aş face un pariu, primul Nobel pe care-l va lua România nu va fi pentru literatură.

„Ce-l împiedică pe «Hans» din Germania să se ducă să cumpere cartea X a unui autor român?”