Adrian Cioroianu:„Moscova nu e străină de «13-15 iunie»“

Adrian Cioroianu crede că mai degrabă agenţii sovietici, decât securiştii români, au generat devastările care au determinat minerii să „viziteze“ Capitala. EL  spune că, în 1990, pe când era încă student la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, a participat în mod frecvent la manifestaţiile din Piaţa Universităţii.

Oscilând între postura de istoric şi cea de participant la evenimente, fostul ministru de Externe al României a analizat pentru „Adevărul" fenomenul „Golaniadei" şi Mineriada din 13-15 iunie 1990.

Mai citiţi şi:

Misterele Revoluţiei: "Adevărul", două luni de dezvăluiri

Adrian Cioroianu mărturiseşte că mergea în Piaţă cu speranţa că „golanii" vor fi „agenţii provocatori ai unei treziri naţionale". Românii, însă, au preferat „liniştea", iar după 20 mai, data alegerilor câştigate lejer de Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale (FSN), şi Cioroianu, şi alţi „golani" mai puţin radicali s-au retras din Piaţă.

„Adevărul": Domnule Cioroianu, vă mai amintiţi cum a început fenomenul „Piaţa Universităţii"?

Adrian Cioroianu: Cred că a apărut odată cu acel miting din 22 aprilie al Partidului Ţărănesc. O parte dintre cei care participau n-au mai vrut să părăsească Piaţa.

În 1990 eraţi student la Istorie. Aţi luat parte la manifestaţiile din Piaţă?

Da, mergeam aproape în fiecare seară împreună cu colegii de facultate. Partea cea mai frumoasă a fenomenului a fost înainte de alegerile din 20 mai. Atunci aveam speranţa că „Piaţa Universităţii" ar putea schimba destinul alegerilor. Era limpede că Ion Iliescu se bucura de o mare simpatie în ţară. Noi credeam că oamenii ceilalţi nu s-au trezit. Că vom putea fi agenţii provocatori ai unei treziri naţionale prin această manifestaţie.

Care era atmosfera?

Uneori se adunau mii de oameni. Te simţeai ca pe un stadion plin atunci când se dă gol şi toată lumea se ridică în picioare. Distracţia cea mai mare era când scoteam cheile de la camerele de cămin şi le zăngăneam. Asta însemna că „v-a sunat ceasul".  Evident că era un strigăt pe care îl adresam Frontului Salvării Naţionale şi lui Ion Iliescu. Pe urmă era plăcerea de a vedea la balcon oameni pe care îi vedeai în dezbaterile televizate şi care aveau notorietate. A fost o bucurie când am văzut-o pe Doina Cornea sau când a venit Gheorghe Zamfir. Încet-încet s-a profilat Marian Munteanu, care ajunsese la un capital de simpatie absolut real. Era ca în povestea Şeherezadei

Care erau principalele nemulţumiri ale celor care se adunau în Piaţa Universităţii seară de seară?

Principala nemulţumire era confiscarea puterii de către Ion Iliescu şi FSN. Asta i-a adunat pe oameni în Piaţa Universităţii, sentimentul că Revoluţia s-a terminat altfel decât începuse. Începuse în ideea de a-l da jos pe Ceauşescu, iar la un moment dat a apărut şi ideea că odată cu Ceauşescu trebuie să cadă şi comunismul. Lucrul ăsta părea că se întâmplă prin ianuarie, numai că în februarie - martie a devenit tot mai clar că o altă echipă a fostului Partid Comunist preia practic puterea din mers.

Această „altă echipă" era „Frontul" lui Ion Iliescu.

Da. Pentru noi Ion Iliescu era un om care a confiscat Revoluţia poporului. Asta era principala nemulţumire. Că FSN a devenit partid şi că va moşteni aproape integral puterea politică pe care o avusese Partidul Comunist.

Se ştie că manifestaţiile erau conduse de la balconul Facultăţii de Geologie. Dincolo de personalităţile care vorbeau acolo, cine întreţinea atmosfera?

Erau câţiva animatori foarte buni, dar nu le mai ştiu numele, ei au rămas anonimi. Marian Munteanu a jucat o vreme acest rol, apoi a devenit vedeta întâlnirilor. Era ca un spectacol reuşit, cei de la balcon reuşeau să ţină lumea în priză. Spuneau: „Am primit un mesaj de la Doina Cornea, mai avem un mesaj de la Petrea Ţuţea, un alt mesaj de la Eugen Ionescu". Era foarte important să-ţi transmită ideea de a veni şi mâine. Era ca povestea Şeherezadei: trebuia să se termine într-un moment în care să-ţi doreşti continuarea. Îţi dădeai seama că nu s-a terminat astăzi, că poate reuşita acţiunii depinde de venirea ta mâine.

Eraţi convins atunci că mergând în Piaţa Universităţii veţi reuşi să schimbaţi ceva?

Era mai curând disperarea că nu se schimbă nimic. E clar că eram minoritari în momentul ăla şi că Opoziţia era mai curând o stare de spirit decât o stare constituită din punct de vedere tehnic. Partidele de Opoziţie erau la început, le treceai cu vederea orice greşeală, erau privite cu indulgenţă. Era speranţa de a da un semnal către echipa lui Iliescu că mai există şi altă forţă.

„Adrian, nu te mai du acolo, lasă-i pe derbedei!"

V-au reproşat vreodată părinţii sau alţi cunoscuţi că mergeaţi la manifestaţii?

Părinţii mei - nu, pentru că erau nişte oameni foarte deschişi, dar am avut prieteni de familie şi chiar rude care îmi reproşau şi mă întrebau ce se întâmplă în Piaţă. Îmi ziceau: „Mă, staţi, mă, acasă!", „Adrian, nu te mai du acolo! Ocupă-te de şcoală şi lasă-i pe derbedei!". Asta mă îndârjea şi mai mult pentru că eu ştiam ce era acolo. Ştiam că prietenii mei cu care mergeam erau studenţi foarte buni. În Piaţă nu mergeau chiulangii, să fie clar.

Se întâmpla aşa pentru că marea masă a românilor era manipulată de către presă, subordonată aproape în totalitate FSN.

Aşa este. Majoritatea ziarelor denaturau realitatea. Televiziunea Română s-a comportat absolut discutabil în acea perioadă, fără niciun fel de obiectivitate. De la neglijarea fenomenului „Piaţa Universităţii", până la prezentarea mai multor informaţii denigratoare. Zvonuri că în Piaţă se dau droguri, bani sau alte lucruri. Eu ştiam că asta nu e adevărat, pentru că mergeam zi de zi acolo. Prietenii de familie de la Craiova credeau, însă, în acest zvonuri.

Vă întrebăm, mai în glumă, mai în serios: V-a oferit cineva droguri în Piaţa Universităţii?

Nu numai că nu m-a tentat nimeni cu droguri, dar nici n-am văzut, în Piaţa Universităţii, vreo persoană drogată. Nici măcar aurolacul nu apăruse. Dacă serveai pe cineva cu o bomboană puteau să-ţi apară vorbe că ai oferit droguri. Presa proguvernamentsală de atunci a practicat manipularea pe scară largă.

Cum vă simţeaţi în faţa unor astfel de manipulări?

Cu excepţia presei de opoziţie, discursul public era clar dominat de Ion Iliescu şi de FSN şi asta ne făcea să ne simţim ca pe un fel de insulă de unde aruncam sticle în ocean, pe care tot noi le culegeam. Asta pentru că „Piaţa Universităţii" n-a schimbat radical destinul votului din mai, poate pe unii chiar i-a îndârjit să-l voteze pe Ion Iliescu. Dar a fost o manifestare romantică, frumoasă. Nu o înţelegi dacă nu te transpui în atmosfera din 1990. Atmosferă de haos, de speranţă, de anarhie.

"Nu numai că nu m-a tentat nimeni cu droguri, dar nici n-am văzut, în Piaţa Universităţii, vreo persoană drogată. Nici măcar aurolacul nu apăruse."
Adrian Cioroianu
fost „golan"

„Piaţa Universităţii", o Revoluţie portocalie „avant la lettre"

Când a început să se stingă fenomenul „Piaţa Universităţii"?

După ce FSN şi Ion Iliescu au câştigat detaşat alegerile. Începând din acel moment au cam încetat acele seri în care se adunau mii de oameni, au mai rămas doar greviştii foamei. Cele mai frumoase momente au fost înainte de 20 mai, pentru că părea posibilă o schimbare.

Dincolo de intelectuali, ce fel de oameni mai veneau la manifestaţii?

Erau mulţi oameni de valoare, dar erau şi unii care probabil nu aveau ce face acasă, nu le ardea nici de muncă. Spiritul ăsta uşor anarhic al unei perioade postrevoluţionare nu avea cum să dispară peste noapte. N-aş vrea să las nici imaginea idilică a unei Pieţe în care toţi erau intelectuali, artişti sau savanţi.

Piaţa Universităţii, kilometrul zero al democraţiei româneşti 

Sunt voci care vorbesc despre o prezenţă masivă în Piaţă a ofiţerilor din fosta Securitate.

E foarte posibil. Securitatea nu fusese dezmembrată. Mai mult de atât, eu cred că în jurul Pieţei Universităţii, şi probabil şi în interior, prin anumite antene, se aflau foarte multe servicii secrete. URSS era în picioare, Europa de Est era în fierbere. Nu puteau lipsi serviciile secrete. N-aş spune că ele au determinat mişcarea, dar e firesc să fi fost interesate de ce se întâmplă acolo.

N-au determinat-o, dar în ce măsură credeţi că au influenţat-o?

Aş fi tentat să spun că au influenţat-o, dar mai mult prin intuiţie decât prin dovezi. Eu cred că Piaţa Universităţii a fost prima Revoluţie portocalie din Estul Europei, doar că nu aveam noţiunea atunci. A fost, dacă vreţi o definiţie, o Revoluţie portocalie „avant la lettre".

Dilema lui Raţiu: papionul sau românii

Cum credeţi că ar fi arătat România dacă Ion Raţiu sau Radu Câmpeanu ar fi câştigat alegerile din mai 1990?

E limpede că singurul care putea să câştige era Ion Iliescu. Cel care vorbea cel mai bine era Radu Câmpeanu, dar cel care ar fi făcut cel mai bine României era Ion Raţiu.

De ce l-a votat atât de puţină lume pe Ion Raţiu?

Raţiu era un personaj total defazat în acel moment. El coborâse în timp, venea dintr-o Mare Britanie normală, unde polemicile dinaintea alegerilor erau absolut normale. Ulterior, când am cunoscut foştii senatori ţărănişti, mi-au spus că mulţi din PNŢ i-au spus lui Raţiu să renunţe la papion. A fost sfătuit clar că, dacă vrea să aibă o şansă la români, trebuie să renunţe la papion, dar el a zis că nu renunţă la papion pentru asta. Şi mie mi se părea atunci puţin bizar felul lui de a fi. Toate personajele importante erau încruntate. El era cu papion, mereu zâmbitor, părea aşa, ceva exotic. Acum cred că ar fi fost de departe cel mai bun preşedinte al unei Românii ideale în 1990. Numai că România concretă era firesc să-l voteze pe Ion Iliescu.

„Piaţa Universităţii" a dat mai târziu un preşedinte, pe Emil Constantinescu, în 1996.

E adevărat. A fost şansa lui că a apărut la balcon în timpul manifestaţiilor din 1990. Acolo s-a făcut cunoscut, până atunci nici nu auzisem de el. Când a candidat, în 1992, cu toţii ştiam că el a făcut parte din fenomenul „Piaţa Universităţii".

Până la urmă, credeţi că fenomenul „Piaţa Universităţii" a reuşit să schimbe ceva în istoria României?

A schimbat foarte mult pentru că, în definitiv, tot ce se cerea acolo a devenit încet-încet realitate. Ăsta e paradoxul. Fenomenul „Piaţa Universităţii" pare astăzi un experiment eşuat. Dar ideile pe care noi le susţineam acolo în bună parte s-au materializat ulterior.

"E mai dramatic ce s-a întâmplat în mintea celor care i-au primit cu aplauze pe mineri decât în mintea minerilor."
Adrian Cioroianu
fost „golan"

„Cine avea interes să discrediteze Opoziţia?"

Minerii nu i-au iertat nici pe şoferii începători  Foto: Getty Images

Pe 14 iunie, când au descins minerii în Bucureşti, unde eraţi?

Pe 14 am trecut împreună cu un prieten prin Piaţă, dar am avut mare noroc că nu purtam barbă sau plete şi nu le-am trezit nicio suspiciune. Am avut însă colegi care au fost bruscaţi de minerii care au intrat în facultate. Culmea e că au bruscat nişte colege care erau cu Frontul, dar ei n-au mai ales. Minerii n-au excelat prin precizia cu care şi-au ales victimele.

Cine credeţi că i-a chemat pe mineri la Bucureşti?

Cred că asta rămâne încă o enigmă, chiar dacă mulţi îl arată cu degetul pe Ion Iliescu. Ceea ce ştim în momentul ăsta e mai mult că Iliescu le-a mulţumit la plecare, dar încă nu e clar cine i-a chemat.  E clar în schimb că el este cel care le-a cerut în dimineaţa de 14 iunie să elibereze Piaţa Universităţii. Este unul din gesturile nu foarte inspirate ale sale, ar trebui să îl explice.

Cu ce scop credeţi că au fost chemaţi minerii?

E indiscutabil că minerii au fost o masă de manevră. În măsura în care ei au fost chemaţi de cineva fidel lui Ion Iliescu, au făcut-o, evident, pentru a arăta că Frontul conduce şi stăpâneşte ţara. „Piaţa Universităţii" era un element enervant.

„Am pierdut miliarde de euro!"

N-au fost doar în Piaţă, au fost şi la sediul PNŢ şi la „România liberă"...

Ei au fost conduşi acolo, fără îndoială. Asta rămâne partea barbară a postrevoluţiei. E limpede că au fost duşi ca să intimideze, problema este cine i-a trimis. Uneori mă gândesc dacă nu cumva concentrând totul pe Ion Iliescu îi pierdem din vedere pe alţii care poartă vina, cel puţin în egală măsură. Deseori în jurul unui conducător se regăsesc oameni care iniţiază anumite acţiuni în ideea de a-i face plăcere celui care conduce.

Într-un fel poate am face aceeaşi greşeală pe care am făcut-o cu Nicolae Ceauşescu. Executându-l pe Ceauşescu i-am absolvit pe toţi ceilalţi.

Despre actele de vadalism din 13 iunie părerile sunt împărţite. Unii, puţini, şi în general din fosta Putere, spun că la originea lor au stat „golanii" care mergeau şi în Piaţă, alţii cred că fosta Securitate le-a produs pentru a legitima intervenţia minerilor. Unde vă situaţi?
Atunci eram sigur că e mâna Securităţii, astăzi aş sugera celor care vor să se ocupe realmente de chestiune să fie mai atenţi la agenţii de influenţă sovietici din vremea aceea. Ei existau în România! Eu cred că Moscova a fost prezentă în viaţa României foarte puternic în 1990 şi nu este străină de evenimentele din 13-15 iunie. Nu vreau să absolv prin asta Securitatea română, dar cred că au fost mult mai multe forţe care au acţionat atunci.

Aceste forţe nu erau în colaborare?

Probabil că uneori acţionau în spiritul aceluiaşi rezultat, dar nu sunt convins că erau conştienţi unii de alţii sau că Ion Iliescu înţelegea spriijinul pe care îl primea. Un astfel de act, cum a fost devastarea Ministerului de Interne, era menit a compromite ideea de Opoziţie din România. Opoziţia din România era una prooccidentală în momentul ăla, chit că nu visam la NATO şi Uniunea Europeană. Era una cert prooccidentală şi nu rămâne decât să te întrebi, în mod logic, cine ar fi fost interesat de compromitarea unor astfel de idei.

Ion Iliescu a negat în permanenţă contribuţia decisivă a Uniunii Sovietice în evenimentele din 1989 şi 1990.

Rolul Moscovei a fost mult mai important decât ştim azi. Bănuieli avem, dar nici ei nu sunt interesaţi ca aceste lucruri să se ştie pentru că o mare putere lucrează pe termen lung. Nu văd de ce ar recunoaşte prezenţa lor în anumite momente. URSS  a fost mult mai prezentă decât lasă să se înţeleagă domnul Ion Iliescu.

Care au fost principalele efecte ale Mineriadei din iunie 1990?

Efectele au fost dramatice. Popularitatea certă pe care ne-o adusese Revoluţia s-a disipat şi ne-a plasat într-un contur de fotografie din care noi nici astăzi nu am ieşit pe de-a-ntregul. Concret, am pierdut miliarde de dolari sau de euro! Întârzierea cu care au venit marile investiţii în România are legătură cu Mineriadele.

Mulţi români au plecat din ţară imediat după Mineriadă.

Da, a fost o hemoragie deloc bună pentru statul român. Atunci se pleca din dezamăgire. Plecau sub impactul acestor evenimente care dădeau senzaţia că nimic nu se schimbă în România. Că am scăpat de Ceauşescu, dar sistemul rămâne în picioare.

"În 1990, Moscova privea la România ca la o ţară care reintră în sfera ei de influenţă datorită dispariţiei lui Ceauşescu."
Adrian Cioroianu
fost „golan"