Românii şi castelele lor

Sute de palate, castele, domenii ce au aparţinut nobililor au rămas mărturie a unor vremuri de mult apuse. Multe dintre ele sunt însă doar o umbră tristă a ceea ce au fost odinioară .Ideea de a locui într-un castel sau de a-l transforma într-un punct de atracţie turistică nu există în mintea românilor. Autorităţile invocă „greaua moştenire“.

FOTO: Cetatea Devei şi Castelul Corvinilor se bat pe turiştii veniţi din Ungaria

Transformate de comunişti în şcoli, ospicii, sedii de Sfat popular sau pur şi simplu lăsate în ruină, zeci de domenii, martore ale aristocraţiei româneşti, au fost uitate. „În România, există foarte multe reşedinţe nobiliare, conace boiereşti în Ţara Românească şi în Moldova, castele şi palate ale vechii aristocraţii austro-ungare în Transilvania şi în Banat.

Acestea constituie două categorii de monumente istorice cu semnificaţii diferite, ambele foarte valoroase, «bucurându-se» însă de aceeaşi lipsă de vizibilitate şi supuse aceluiaşi proces de degradare rapidă", a precizat Cristina Chira, coordonator al proiectului „Monumente uitate", realizat de studenţi şi profesori de la Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu" din Bucureşti.

Excepţiile pot fi numărate pe degete. Castelele şi palatele-muzeu, cum ar fi Peleş şi Pelişor, Bran, Castelul Huniazilor, sau cele preluate de organizaţii non-guvernamentale sau oameni de afaceri cum ar fi castelul Miclăuşeni din judeţul Iaşi, Banffy de la Bonţida, Cluj, sau Şofronea din Arad.

Pe de altă parte, transformarea reşedinţelor imobiliare în muzee, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor în care statul este proprietar, nu este o soluţie. „Nu are sens şi nici nu avem nevoie de sute de muzee, câte reşedinţe nobiliare există. Clădirilor trebuie să li se dea o utilizare care să nu dăuneze aspectului şi semnificaţiei lor, dar care să le asigure supravieţuirea economică. Se pot face hoteluri, restaurante, există numeroase exemple de astfel de reconversii în afară", a mai explicat Cristina Chira.

Prea puţini investitori

Numărul celor care ar fi dispuşi să investească în reabilitarea unei clădirii părăsite de ani buni se apropie de zero, iar motivele nu sunt puţine. „Ritmul degradării este mai mare decât cel al restaurării. Majoritatea au fost retrocedate în stare gravă, procesele au durat foarte mult. De pildă, Castelul Banffy de la Bonţida a fost abandonat din anii '70. Statul nu le poate reabilita pe cele pe care nu le are în proprietate şi aşa intrăm într-un cerc vicios", a mai spus Csilla Hegedus, consilier al ministrului Culturii. Aceasta recunoaşte însă că, şi dacă cineva ar vrea să-şi vândă proprietatea considerată monument istoric, statul nu şi-ar putea exercita dreptul de preemţiune din lipsă de fonduri.

Lipsa interesului investitorilor este însă reconfirmată şi de analiştii de pe piaţa imobiliară. „În România nu există tranzacţii cu acest tip de proprietăţi. Majoritatea sunt foarte deteriorate şi ar necesita investiţii mari de refacere, care nu s-ar întoarce la investitori, sub formă de profit", a precizat Adrian Crivii, preşedintele companiei de evaluare Darian.

Soluţii ar exista, dar sunt doar în faza de intenţie. „Ministerul Culturii vrea să introducă în acest an un Cod al Patrimoniului care va cuprinde înlesniri fiscale pentru acei proprietari care investesc în restaurarea palatelor şi castelelor. Ne gândeam, de pildă, să nu se perceapă TVA la lucrările de reabilitare de exemplu sau acordarea unor credite preferenţiale", a mai spus Csilla Hegedus, consilierul ministrului Culturii.

"Ministerul Culturii vrea să introducă în acest an un Cod al Patrimoniului."
Csilla Hegedus
consilier al ministrului Culturii

Viaţă de castelan în România

Castelul de la Săvârşin este unul dintre puţinele domenii nobiliare din ţară care sunt locuite în prezent de foştii proprietari, Familia Regală a României. „Castelanii" pot fi număraţi pe degete în România. În afara Familiei Regale, mulţi sunt moştenitori ai unor nobili izgoniţi de comunişti care ştiu puţine despre istoria palatelor.

Castelul de la Săvârşin este una dintre cele trei reşedinţe oficiale ale Familiei Regale, alături de Palatul Elisabeta din Capitală, reintrat în posesia lui Mihai I în 2001, şi de Peleş şi Pelişor, care au fost retrocedate în 2008. Dintre acestea, cel mai puţin cunoscut este cel din judeţul Arad, unde Maiestatea Sa Mihai I şi familia sa poposesc în fiecare an, de obicei în preajma sărbătorilor. Construit în secolul al XVII-lea, în jurul anilor 1680, distrus în timpul Revoluţiei de la 1848 şi refăcut ulterior, Castelul de la Săvârşin a fost cumpărat în 1943 de către Regele Mihai I.

Regele Mihai I şi principele Radu Duda, într-una dintre vizitele la Castelul de la Săvărşin   Foto: ARHIVĂ CLICK!

Cinci ani mai târziu, domeniul a fost confiscat împreună cu celelalte proprietăţi regale. A revenit însă în proprietatea Maiestăţii Sale în 2001. De atunci, castelul este în reabilitare, servind ca reşedinţă temporară Familiei Regale. Construcţia a fost ridicată într-o zonă unde cei de viţă nobilă obişnuiau să meargă la vânătoare, amintirile despre acele timpuri fiind încă vii în mintea bătrânilor din zonă. „După ce a plecat Regele, castelul a fost şi sanatoriu şi hotel, şi casă de oaspeţi pentru vânătorii comunişti. Dar noi şi pe vremea lui Ceauşescu ne-am mândrit cu castelul Familiei Regale", a spus Ion Tudor, din Săvârşin. Localnicii au şi poveşti nenumărate despre Mihai I, pe care abia aşteaptă să le depene vizitatorilor.

Lăsate în paragină

Cazul Familiei Regale este însă aproape singular în România. Foştii proprietari de palate şi de castele nu au mai revenit în ţară pentru a le locui odată ce acestea le-au fost retrocedate lor sau moştenitorilor de drept. De cele mai multe ori motivul a fost starea de degradare în care se aflau după o jumătate de secol de comunism sau schimbarea destinaţiei acestora. Astfel, multe dintre domeniile nobiliare au devenit şcoli, spitale, orfelinate, cămine culturale. Rezultatul: caracteristicile arhitecturale, care le-au conferit cândva unicitate, au dispărut.

Resemnarea merge mai departe. „Sunt fericite cazurile în care proprietăţile au fost transformate în sedii de instituţii. Multe au fost lăsate în paragină. Ideea unei persoane care trăieşte într-un castel nu mai există în secolul XXI", a spus Csilla Hegedus, consilier al ministrului Culturii. 

„Ne simţim ca într-un basm la noi acasă"

Castelul Kalnoky

Două conace din Hoghiz, clădiri bătrâne de peste 300 de ani, au fost construite cu zidurile lipite unul de celălalt. Vremurile le-au adus însă istorii complet diferite. Cele două construcţii, Holler şi Kalnoky, au rămas în picioare şi amintesc şi acum turiştilor şi localnicilor de vremuri nobile, de mult apuse.

Castelul Kalnoky este locuit de familia Ugroi, care l-a cumpărat în urmă cu 91 de ani   Foto: bogdan crăciun

Castelele sunt construite din piatră, cu ziduri groase de un metru, şi bolte maiestuoase. Nu au fost niciodată reunite sub acelaşi proprietar, ci au aparţinut unor familii de nobili distincte. Castelul Kalnoky, construit în preajma anului 1700, a fost de-a lungul istoriei sale proprietate privată şi a stat sub semnul nobiliar maghiar. În anul 1921, familia Ugroi, neam cu rădăcini nobile, a cumpărat conacul de la un preot. După încă aproape o sută de ani, clădirea este practic neschimbată şi împrăştie acelaşi aer de poveste. „Socrul meu a locuit câţiva ani, împreună cu familia sa, în Ungaria. Apoi a decis să se întoarcă în ţară şi a căutat o locuinţă. Aşa a ajuns la acest domeniu. Cu siguranţă, a fost atras şi de povestea şi frumuseţea castelului. Nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de această casă", a povestit Rozalie Ugroi, castelana de la Hoghiz.

Renovarea construcţiei s-a făcut prin aceleaşi tehnici prin care a fost ridicată. Proprietarii au încercat să nu altereze nimic din farmecul lui. „Ne simţim ca într-un basm la noi acasă. Castelul este o oază desprinsă parcă dintr-o altă lume, dintr-o lume încremenită în timp", a spus Rozalie Ugroi, stăpâna castelului. Aceasta mai spune că întreţinerea castelului e foarte costisitoare, dar efortul merită. „Acum trebuie să reparăm coşul de fum care stă să se dărâme. Înainte s-a lucrat la gardul de piatră. Lucrările de renovare a zidului au costat aproximativ 1.000 de lei. O dată la câteva luni, apar lucrări de restaurare de câteva mii de lei", a precizat castelana.

Şcoala de la castel

Construcţia vecină a fost deţinută pe timpuri de un alt grof, Holler, însă a fost naţionalizată de comunişti, care au transformat-o în depozit de grâne. După anul 1970, conacul a fost devenit instituţie de învăţământ. Sălile de clasă mai păstrează însă amintirea conţilor care au locuit-o odinioară.

„Soţia grofului Holler, Kata Arva, este cea care şi-a pus amprenta pe acest spaţiu. Sala de şedinţe de la etaj este fostul dormitor al doamnei, iar prin şcoală mai există piese de mobilier care i-au aparţinut. Elevii cunosc istoria acestei clădiri şi sunt mândri că învaţă într-un castel. Sunt foarte mulţi turişti care vin şi ne întreabă despre această clădire şi care vor să o viziteze. Este monument istoric, conservat într-o stare destul de bună", spune Istvan Aszalos, directorul şcolii. 

"Elevii cunosc istoria acestei clădiri şi sunt mândri că învaţă într-un castel."
Istvan Aszalos
director şcoală Hoghiz

Versailles-ul Transilvaniei

Castelul Banffy

Unul dintre cele mai vechi castele construite în Ardeal, castelul din Bonţida care a aparţinut familiei de conţi Banffy, a fost ridicat între secolele XVI-XIX. Luxul şi opulenţa de care care a avut parte acest domeniu de-a lungul anilor în care a fost locuit, contrastează cu starea de degradare avansată în care se află acum. În 1745, Dennes Banffy al II-lea, a iniţiat reconstrucţia castelului, în stil baroc austriac, după planurile arhitectului vienez Joseph Emanuel Fischer von Erlach.

David Baxter, coordonatorul lucrărilor de reabilitare de la Bonţida  Foto: thomas câmpean

Supranumit Versailles-ul Transilvaniei, castelul nu mai este locuit din 1944, când proprietarul, contele Miklos Banffy, a fost evacuat de trupele germane. Atunci, corpul principal al construcţiei avea 25 de camere de diferite dimensiuni, dintre care cele mai impresionante încăperi erau sala de bal, biblioteca, sufrageria sau pinacoteca. Aripa stângă a clădirii era destinată familiei, iar cea din dreapta oaspeţilor. Fiecare cameră avea câte un şemineu, iar pereţii şi cornişele erau frumos decorate. Castelul nu a fost niciodată electrificat, însă era luminat de candelabre imense, în care erau puse lumânări. „Scara interioară avea, pe fiecare treaptă, o piesă de şah de o jumătate de metru, realizată din lemn. Cu ajutorul acestor piese, castelanii jucau şah, aşezaţi pe două scaune înalte, în timp ce servitorii mutau la comanda stăpânilor piesele pe un covor în formă de tablă de şah", a explicat David Baxter, coordonatorul tehnic al lucrărilor de restaurare de la Bonţida. Pe lângă clădirea principală a castelului, în partea stângă a complexului se află fostele bucătării ale familei.

Concesionat pe 50 de ani

„Bucătăria era complet în afara castelului, de frica unui posibil incendiu. Mâncarea era pusă pe o tavă şi ridicată cu un scripete până la sufragerie, unde serveau masa stăpânii. Pe de altă parte, grajdul în sine este o capodoperă. Putea adăposti 32 de cai, iar adăpătorile erau făcute din piatră sculptată. Cei doi cai preferaţi ai săpânului au băut apă din marmură roşie de Carara", a mai spus Baxter. O altă măsură a luxului şi frumuseţii acestor grajduri era dată şi de fântâna amplasată chiar la instrare. Aceasta era în formă de cal din nările căruia ţâşnea apă. Statul român a retrocedat castelul de la Bonţida, în 2007, contesei Katalin Banffy, fiica lui Miklos Banffy.

Din anul 2000, însă, de restaurarea castelului se ocupa echipa Fundaţiei Transylvania Trust, care a găsit-o pe contesa Katalin în Tanger (Maroc) şi a con­vins-o de utilitatea muncii făcute deja acolo. Astfel că, în acest moment, fundaţia este chiriaş pentru următorii 50 de ani în castelul pe care îl restaurează.  „Contesa, care are acum în jur de 85 de ani, a refuzat să vină să vadă castelul în starea în care este acum, pentru că doreşte să şi-l amintească aşa cum era în copilăria ei. De altfel, de la ea ştim şi care era utilitatea fiecărei camere. Contesa are două fiice: Nicoleta, care este artistă la New York, şi Elisabeta, care e designer de interioare la Paris. Nicoleta a fost aici în 2004. Ţinem legătura foarte strâns cu proprietarii", a mai spus David Baxter.

În 2002, castelul a fost vizitat de Prinţul Charles al Marii Britanii, care a şi contribuit prin fundaţia sa la efortul de restaurare. „Refacerea clădirii principale ar costa în jur de şapte milioane de euro. Dacă i-am avea, am putea termina totul în cinci ani, incluzând consolidarea structurii, restaurarea şi introducerea utilităţilor", a precizat David Baxter.  Bianca Pădurean

Comentariu: Cristina Chira, arhitect

Salvarea unui monument depinde de integrarea lui

Foarte mult timp viaţa comunităţilor s-a învârtit în jurul acestor ansambluri nobiliare, iar acum ele ar putea deveni nuclee pentru construirea identităţii comunităţilor în care se află şi ar putea genera bunăstare şi prosperitate comunităţilor. Salvarea unui monument depinde de integrarea lui în contemporaneitate şi în comunitatea din care face parte. Nu are sens şi nici nu avem nevoie de sute de muzee, câte reşedinţe nobiliare există. Clădirilor trebuie să li se dea o utilizare care să nu dăuneze aspectului şi semnificaţiei lor, dar care să le asigure supravieţuirea economică. Se pot face hoteluri, restaurante, există numeroase exemple de astfel de reconversii în afară. Procesele de restaurare sunt costisitoare, delicate şi anevioase, dar pe termen lung şi în virtutea ideii de dezvoltare durabilă, ele sunt mai avantajoase economic, social şi cultural decât lăsarea clădirilor în paragină sau construcţia de nou. Monumentele istorice au impact asupra ambianţei şi mediului de viaţă al oamenilor. În scopul salvării lor, un pas ar fi educarea omenilor din comunitate pentru a înţelege şi aprecia valoarea clădirii şi conştientizarea publicului în general.

"Clădirilor trebuie să li se dea o utilizare care să nu dăuneze aspectului lor, dar care să le asigure supravieţuirea economică."

Comentariu: Adrian Crivii, preşedinte companie de evaluare

Statul nu încurajează investiţiile în castele

Din păcate, castelele din România nu reprezintă o piaţă consistentă şi nu există tranzacţii cu acest tip de proprietăţi. Motivul principal este acela că majoritatea sunt foarte deteriorate şi ar necesita investiţii mari de refacere, care nu s-ar întoarce la investitori, sub formă de profit. La noi, în România, dorinţa de a-ţi cumpăra castel este o chestiune mai mult sentimentală. Hai să-mi cumpăr un castel sau hai să îl transform în conac! Pentru că, din păcate, la noi nu există un turism organizat, care să le pună în valoare, iar cine achiziţionează un castel o face doar pentru satisfacţia personală. O asemenea investiţie nu merită în România. De obicei, aristocraţii fac astfel de investiţii. Or, românii care au făcut bani după Revoluţie investesc în iahturi, cu care se plimbă pe Marea Mediterană, sau în case de lux prin străinătate. E adevărat, însă, că nici statul român nu a încurajat acest segment de investiţii. Toate aceste castele, existând pe lista monumentelor de patrimoniu, ar trebui să fie un motiv pentru a li se acorda celor dispuşi să investească anumite avantaje, facilităţi fiscale.

"Românii care au făcut bani după Revoluţie investesc în iahturi, cu care se plimbă pe Marea Mediterană, sau în case de lux prin străinătate."

Castele de legendă

Ministerul Culturii are în evidenţă sute de castele şi de ansambluri nobiliare înregistrate ca monumente istorice. Dintre acestea puţine sunt muzee, cele mai multe fiind acum şcoli, spitale sau lăsate în ruină. Castelul Huniazilor este cea mai impresionantă cetate a românilor, în timp ce Peleşul este cel mai vizitat castel-muzeu. Alte zeci de domenii, mai puţin cunoscute, sunt însă la fel de valoroase.

Daniel Guţă

„Poate că nu vezi vampiri pe coridoare, dar arhitectura gotică a Castelului Huniazilor şi o istorie întunecată sunt suficiente pentru a-ţi băga spaima în oase", scria anul trecut publicaţia  „Huffington Post" citând ghidul Lonely Planet despre cele mai înfricoşătoare locuri de pe Pământ. Monumentul istoric reprezentativ pentru Hunedoara, Castelul Corvinilor, primeşte anual aproape 100.000 de vizitatori. Prima atestare documentară a acestuia este datată în 1409, când regele Sigismund de Luxemburg a donat cetatea şi domeniul regal familiei lui Ioan de Hunedoara. În acei ani ai Evului Mediu cetatea a fost transformată într-unul dintre cele mai impunătoare castele din Europa.

Castelul Corvinilor primeşte anual peste 100.000 de vizitatori  Foto: daniel guţă

În timpul răscoalei iobagilor conduşi de Horea, împotriva nobilimii maghiare din Transilvania, castelul a devenit loc de refugiu pentru sute de familii. Potrivit unei mărturii care a aparţinut nobilului care a administrat castelul în 1784, 3.000 de oameni au venit să se adăpostească. „Spaima şi zăpăceala nobililor refugiaţi şi a familiilor lor nu suntem în stare a o descrie. Mai mult de 3.000 de oameni de amândouă sexele se află în castel şi avutul lor adus aici spre situare depăşeşte desigur ca valoare 100.000 de florini. Tot avutul şi mijloacele noastre de hrană au fost puse la dispoziţia refugiaţilor nenorociţi şi strâmtoraţi", a mărturisit Iosif  Leithner, într-o scrisoare păstrată în arhive.

„Nu este promovat suficient"

Din 1918 aparţine statului român şi a devenit loc de întâlnire al cavalerilor templieri şi ioaniţi, al căutătorilor de fantome şi al iubitorilor de legende înfricoşătoare. „Am venit special în România să vizitez acest castel şi Branul. La Bran nu l-am găsit pe Dracula, sper să o fac aici", a spus Emma Harding, o studentă din Marea Britanie, aflată la prima vizită în estul Europei.

De-a lungul anilor, Castelul Corvinilor a fost gazda unui show american de televiziune despre cele mai înfricoşătoare locuri de pe Pământ, dar prezentat britanicilor ca un loc care adăposteşte spirite malefice. Toate legendele au un sâmbure de adevăr: pe vremuri curtea interioară a castelului servea drept loc al execuţiilor publice, iar tenebrele monumentului adăposteau instrumentele de tortură destinate prizonierilor şi răzvrătiţilor.  „Istoria acestui loc îţi oferă o altă perspectivă asupra ţării voastre. Poate găsesc şi vreun vampir, că lilieci am găsit. Deşi este un loc minunat, nu este promovat suficient. Prietenii mei din România nici măcar nu l-au vizitat vreodată", a spus Bill Huffman, din Texas, SUA.

Castelul este în prezent într-un amplu proces de reabilitare, început în urmă cu 15 ani. În acest răstimp nu au lipsit scandalurile legate de lucrări. Anul trecut, fima care a deţinut monopolul lucrărilor timp de 13 ani, a dat în judecată Ministerul Culturii pentru că a fost „alungată" de pe sit.

„Au uitat toţi de domnii de pe vremuri"

Castelul de la Balc

Domeniul de la Balc cumpărat de bancherul Iosif Pincas, căsătorit cu sora prinţului Ghica, Diana, a cuprins castelul care are inclusiv un ştrand cu  apă de sondă, o bază sportivă, totul înconjurat de un parc dendrologic.  Din domeniu mai făcea parte şi fondul de vânătoare administrat de Ion Ţiriac, fosta herghelie de la Balc şi mii de hectare de teren agricol şi forestier. Bătrânii din Balc, care au muncit şi au trăit pe domeniile respective, şi-ar dori să mai fie la fel ca înainte. „Nimeni nu mai vorbeşte de domnii ăia de pe vremuri, acuma numa de Ţiriac se mai vorbeşte", spune o bătrânică din Almaşu Mare, un sat al comunei. „L-am cunoscut pe Pincas, era om bun, cumnat cu Ghica. Am muncit la ei pe pământ. Ne dădea pământ. Era o pomărie aici că îţi râdea inima la ea, aşa pomărie aveau", îşi aminteşte Gavril Budai (86 de ani).

Castelul a fost ridicat în 1484 de episcopul Pruisz Janos  Foto: adevărul

Urmaşii lui Pincas nu şi-au revendicat averea, iar domeniul de la Balc a fost făcut bucăţi şi dat pe mâna unor societăţi sau instituţii de stat. Castelul a fost preluat de Petrom în anul 1996, care intenţiona să facă din el centru de relaxare pentru angajaţi. „Nu au avut oameni care să se ocupe de el în ultimii ani. Totul se duce de râpă, nu se face nimic la el", a recunoscut unul dintre angajaţii care lucrează la castel.

În casele de pe domeniu continuă să locuiască localnici care au muncit la herghelie în perioada în care a funcţionat. „Era foarte mare, peste 250 de cai dintre care 50 erau armăsari de prăsilă. Aproape toţi erau pursânge englez", povesteşte unul dintre foştii angajaţi. Herghelia se află acum în proprietatea publică a statului şi a fost luată în administrare de Romsilva. Iosif Pincas provenea dintr-o familie de evrei spanioli, proprietar al Băncii Fuzionate din Oradea. Bancherul era un bun om de afaceri, situându-se printre  primii 10 bogaţi ai României interbelice. A cumpărat domeniul de la groful Karoly Imre, pe un pumn de aur, întrucât groful avea probleme financiare şi nu mai putea să aibă grijă de domeniu. Venea la Balc în timpul iernii, la vânătoare, şi câteodată vara. Oamenii din sat spun că bancherul s-ar fi sinucis la Paris, după ce l-a părăsit soţia. Şi prinţul Gheorghe Ghica venea des la Balc, întrucât aici se află mormântul Nataliei, soţia lui, care a murit în castel. Legendele spun că spiritul ei a bântuit locul, mulţi ani după ce a murit.  Georgiana Anghel

De la baroni la turişti şi ape termale

Castelul Şofronea

Castelul din Şofronea, construit în 1789 a aparţinut familie Purgly, care s-a stabilit în România în 1889. Janos Purgly şi-a căsătorit fiica cea mică cu Miklos Horthy, care a preluat în 1920 conducerea Ungariei în calitate de regent, până în 1944, când a fost arestat. Janos i-a donat fiului său, Laszlo, întreaga proprietate. În 1949, acesta a fost deportat la Târgu-Jiu, apoi a revenit în Arad în 1951 şi murit în subsolul casei parohiale pe care o ctitorise. Localnicii din Şofronea, care l-au apreciat mult, au încercat să-i aducă mâncare, dar au fost opriţi de comunişti. În urma sa nu a rămas vreun moştenitor.

Castelul  Şofronea a fost concesionat unui om de afaceri din Arad   Foto: adevărul

Abandonat, castelul aproape ajunsese o ruină în 1995, când a fost preluat de Daniel Negrea, consilier judeţean, pe numele unei fundaţii. „Încerc să refac întreaga construcţie după modelul original, după fondurile de care dispunem", a declarat Negrea. El a deschis proprietatea publicului în 2007, acum aici fiind organizate tot felul de evenimente. Clădirea este înconjurată de un parc, iar în spatele castelului se află un ştrand cu apă termală, cu o temperatură de aproximativ 30 grade Celsius în orice perioadă a anului.

Amenajarea băilor romane a costat aproximativ 2,5 milioane de euro, a precizat Negrea. „Astăzi, castelul constituie principalul obiectiv turistic al comunei. Împreună cu anexele şi parcul ocupă o suprafaţă de 3,36 hectare", a mai spus consilierul.   Ana-Maria Loga

Şcoală pentru copii cu probleme psihice

Castelul Miclăuşeni

Castelul de la Miclăuşeni, situat la graniţa dintre judeţele Neamţ şi Iaşi, a fost construit între 1880-1904 de George Sturdza şi de soţia sa Maria, fiica scriitorului Ion Ghica. Ţinut departe de circuitul turistic de autorităţile comuniste, acesta putea fi văzut doar din întâmplare de marele public. Lăsat în paragină sau dat în folosinţă unei şcoli pentru copii cu deficienţe psihice, situaţia monumentului s-a schimbat după 1990. Mai întâi, a fost reînfiinţată Mănăstirea Miclăuşeni, care existase aici în perioada 1947-1953, din iniţiativa Ecaterinei Şerban Cantacuzino, fiica Sturdzeştilor. Apoi, în 2001, pe baza actului de donaţie al acesteia, din 1947, castelul şi domeniul au fost redobândite de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. „Aici nu au loc activităţi decât în mod excepţional, cum este cazul grupurilor de pelerini care vin de la Mănăstirea Miclăuşeni şi care doresc să viziteze castelul", precizează Lucia Marcoci, reprezentantul Centrului Social-Cultural „Sf. Ilie" Miclăuşeni.

Mormântul lui George Sturdza se află în curtea Castelului Miclăuşeni   Foto: florin jbanca

Acum, pe lângă castel funcţionează un atelier de pictură bisericească în care lucrează călugăriţele. Vizitatorii pot învăţa aici să facă icoane pe lemn şi pe sticlă, ouă pictate sau broderii fine după modelul epitafelor. În 2003, la Miclăuşeni a fost filmată cea mai mare parte a filmului „Orient Expres", cu Sergiu Nicolaescu şi Dan Bittman. De atunci a rămas la castel o trăsură de epocă folosită la filmări şi care a aparţinut mitropolitului Moldovei Iosif  Naniescu. În anul 2004, clădirea a primit o finanţare de 2,4 milioane de lei de la Banca Mondială, dar reabilitarea continuă.  Florin Jbanca

Umbra lui Carol, la Sinaia

Castelul Peleş

Situat pe valea unui pârâu, în locul numit Pietrele Arse, Castelul Peleş este cea mai cunoscută reşedinţă regală din România. Clădirea a fost construită la iniţiativa primului Rege al României, Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară (1883-1947). Peleşul a devenit muzeu în 1953, iar din 2007 se află în  proprietatea Regelui Mihai, dar continuă să fie administrat de statul român.  Celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor şi Foişor, au devenit, între anii 1953 şi 1975, case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist.

Casetelul Peleş, unul dintre cele mai vizitate muzee   Foto: adevărul

Pelişorul a fost construit între 1899 şi 1902, de către arhitectul ceh Karel Liman şi decorat de către austriacul Bernhard Ludwig, fiind din1903, reşedinţa de vară a celui de-al doilea Rege al României, Ferdinand. Serviciile de menajerie, precum şi întreţinerea pieselor de patrimoniu, în cele 160 de camere existente în Peleş şi Pelişor, sunt asigurate de personal specializat, angajat la muzeu.  Cristina Nica

Castelul Bran, istorie şi mit

Prima menţiune documentară a fortăreţei din munţi datează din 1377, când saşii din Scaunul Braşovului au primit încuviinţarea Ungariei de a construi o cetate de piatră. În 1920, a fost donat Reginei Maria, iar din 1948, a intrat în proprietatea statului român, fiind redeschis ca muzeu în 1956. În 2000 a fost revendicat de Arhiducele Dominic de Habsburg şi de surorile sale, care au devenit proprietarii în 2006 şi administratori, în 2009. Costurile de întreţinere, care includ salariile personalului se ridică la câteva zeci de mii de lei, lunar.

Castelele româneşti, de la influențele vieneze la stilul brâncovenesc

Specialiștii explică diferența dintre doi termini care, de cele mai multe ori, sunt asimilați: castel și palat. „Palatul este o clădire care servește locuirii, în timp ce castelul are în plus față de funcțiunea de locuire și o funcțiune defensivă asigurată de fortificații, turnuri, porți, etc. Asa ca formularea consacrată e de «reședințe nobiliare», sau se mai poate spune «castele și palate»", a precizat Christina Chira, coordinator al proiectului Monumente Uitate.

Oricare ar fi denumirea, arhitecții spun că valoarea acestor construcții este inestimabilă.  „Valoarea istorică este la fel de importantă ca cea artistică, aceste construcții sunt mărturii palpabile și fermecătoare ale unor alte timpuri și alte lumi, iar păstrarea lor face parte dintr-un sănătos proces de continuitate. Reședințele nobiliare sunt depozitarele unui trecut pe care ar trebui să învățăm să-l privm fără patimă pentru a-l putea înțelege. Foarte mult timp viața comunităților s-a învârtit în jurul acestor ansambluri nobiliare, iar acum ele ar putea deveni nuclee pentru construirea identității comunităților în care se află și ar putea genera bunăstare și prosperitate comunităților", a mai spus Cristina Chira.

Aceasta a făcut pentru „Adevărul" și o inventariere a stilurilor care se regăsesc în construcțiile românești:

„Există foarte multe reședințe nobiliare, conace boierești în Țara Românească și Moldova, castele și palate ale vechii aristocrații austro-ungare în Transilvania și Banat. Acestea constituie două categorii de monumente istorice cu semnificații diferite, ambele foarte valoroase, „bucurându-se” de aceeași lipsă de vizibilitate și supuse aceluiași proces de degradare rapidă. Reședințe nobiliare nu erau obiecte izolate, ci piesa principală a unor vaste ansambluri care includeau grajduri, bucătării, camere pentru servitori, spații de depozitare. În spațiul Imperiului Austro-Ungar, grădina și parcul erau componente obligatorii ale ansamblurilor nobiliare.

Ansamblurile nobiliare au o considerabilă valoare artistică și istorică (aceste două dimensiuni le și conferă, în fond, statutul de monumente istorice protejate - teoretic - prin lege).

De exemplu, ansamblurile nobiliare din Transilvania și Banat sunt exemple deosebite de arhitectură de factură vest-europeană, dar interpretarea lor în manieră locală le conferă specificitate și face ca reședințele din Transilvania să fie diferite de reședințele nobiliare din Ungaria, Serbia, Cehia, Slovacia, sau din alte părți ale Imperiului Austro-Ungar. În secolul XVII se construiesc castele într-un stil renascentist «importat» din Italia, de către arhitecții italieni veniți pe meleagurile noastre, dar meșterii pietrari sunt localnici, sași, care își aduc pun și ei amprenta asupra aspectului clădirii, la fel ca și «muncitorii» - iobagi români și unguri. În secolul următor, palatele construite sunt de factură Barocă, inspirate de curtea de la Viena. De asemenea, vechile castele renascentiste se modifică pentru a deveni palate baroce. În secolul XIX se întâmplă ca aceleași palate să fie modificate din nou pentru a primi o înfățișare «modernă» după standardele epocii, neoclasică, romantică, neogotică, sau eclectică. Astfel că aveam de-a face cu o multitudine de curente și stiluri combinate și suprapuse, ceea ce le face cu atât mai interesante și mai valoroase. Decorarea lor, atât la interior, cât și la exterior, a fost asigurată de meștri celebri pe drept în epocă, de la care ne-au rămas ancadramente din piatră de uși și ferestre, statui, sobe, tavane de lemn sculptat, fresce renascentiste etc.

În perioada în care în Transilvania se construiește în stil renascentist și baroc, în Țara Românească apare stilul brâncovenesc, tributar artei de factură orientală, constantinopolită. Stilul brâncovenesc, considerat o expresie autentică a spiritului românesc (fiind preluat și în «stilul național» sau neoromânesc, creat de Ion Mincu la începutul secolului XX), astfel încât conacele boierești, construite majoritatea în acest stil, reprezintă printre cele mai importante manifestări de arhitectură românească laică."