Trei fraţi pătaţi: bulgarul, ungurul şi românul

Dacă ar avea măcar decenţa să se informeze, politicienii români şi-ar da, poate, seama ce ravagii pe termen lung au făcut demagogia şi populismul în imediata vecinătate

Politicianul român, de la stânga la dreapta, are un simţ foarte dezvoltat al catastrofei: o simte, o vede, o pipăie şi, deşi îi analizează just potenţialul de risc, cochetează cu ea până foarte aproape de limitele letale. De două ori s-a aflat economia românească în preajma unei crize artificiale produse de inconştienţa clasei politice: în 1997 şi acum. În ambele cazuri reacţia politică a fost defectuoasă, deşi în vecini, în Bulgaria şi, respectiv, Ungaria, tocmai se terminase filmul unor apocalipse similare, iar lecţia acestor eşecuri putea folosi autorităţilor de la Bucureşti. În 1996, Bulgaria a intrat în incapacitate de plată. Cauza? O economie fragilă, corupţie, măsuri populiste, politici fiscale dezastruoase, o inflaţie lăsată să scape de sub control. Devalorizarea levei, cu consecinţa logică a neîncrederii în moneda naţională, a dus la situaţii comice de n-ar fi fost tragice: diverse servicii erau plătite în natură, de tristă amintire fiind, de exemplu, cursele cu autobuzul achitate în ouă sau, pe distanţe mai lungi, în găini. Moartea caprei vecinului a provocat la Bucureşti o desfătare patriotică. Se asista la un deces ale cărui cauze, altfel, agitau şi economia românească şi puteau s-o pună oricând pe butuci. S-a scris foarte puţin despre vara-toamna lui ’97, când doar bafta a ferit România de faliment: cetăţenii au fost îmbiaţi să-şi pună în circulaţie banii ţinuţi la saltea, sumele au depăşit cu mult aşteptările şi economia autohtonă a ocolit în mod miraculos prăpastia.

2008, toamna. Parlamentul dă o lege prin care ar urma să se mărească lefurile cadrelor didactice cu 50%. Asta însemnând crearea unui precedent care va duce la creşterea cu acelaşi procent a lefurilor din întregul sistem bugetar. Parlamentul vede doar până la alegeri şi pare să nu priceapă că împinge economia spre o garantată ruină. Printr-un moment politico-economic foarte asemănător a trecut şi Ungaria în 2000-2002. După 10 ani de creştere, după ce fusese regina investiţiilor străine, după ce, în conformitate cu normele UE, ar fi avut toate şansele să treacă în 2008 la euro, economia maghiară a fost rănită de moarte de iresponsabilitatea politicienilor. Mai exact, a lui Victor Orban şi a puterii de atunci care, orbită de goana după voturi, a luat mai multe măsuri populiste. Ultima dintre acestea care avea să fie şi lovitura de graţie a fost, curioasă coincidenţă, creşterea cu 50% a salariilor tuturor bugetarilor! Economia maghiară a clacat şi zilele trecute Budapesta cerea în disperare asistenţa FMI. La fel ca şi bulgarii acum mai bine de un deceniu. Dacă ar avea măcar decenţa să se informeze, politicienii români şi-ar da, poate, seama ce ravagii pe termen lung au făcut demogogia şi populismul în imediata vecinătate.