Şişul şi cuţitul

Cuţitul retează ferm, se înfige decisiv până la plăsele, şişul răneşte, împunge şi crestează ticălos.

Simplu sau cu două tăişuri, rudimentar sau sofisticat, bogat simbolic sau banal – la origini, din lemn, os sau piatră, mai târziu din metal, cu variante moderne din orice material – cuţitul, armă şi tacâm, ne poartă cu gândul deopotrivă la lupte, la vânători şi la hrană, la înjunghiere – rituală, utilitară sau criminală şi la cărţi noi, cu foile lipite sau la scrisori nedesfăcute, la jucării periculoase şi la pumnale butaforice din scene tragice de teatru.

Ieri.

Primă întruchipare a tăişului, sabie in nuce, cuţitul porţionează realitatea pe măsura receptorului uman, desface, deschide, separă şi discerne, dezghioacă, pătrunde până la miez sau taie rezumativ, curmă şi pune, concluziv, capăt.

Azi.  

În vreme ce cuţitul era purtat îndeobşte la vedere, pentru a vesti rangul, pentru a-i avertiza pe potenţialii inamici asupra propriei capacităţi ofensive sau pentru a fi la îndemână în eventualitatea unei mese, briceagul sau şişul - intrus, după nume, oriental - se palmează clandestin şi e dosit, ca resursă defensivă ultimă, în măciulii de baston, în carâmbii cizmelor, în jartiere sau în falduri de poşetă.

Cuţitul retează ferm, se înfige decisiv până la plăsele, şişul răneşte, împunge şi crestează ticălos. Unul e mânuit de războinic, de nobil sau de mesean, altul de mardeiaşi şi de dame otrăvitoare.

Cele mai temute cuţite au fost însă, dintotdeauna, cele care – fără să fie menite folosirii în avioane sau în penitenciare - sînt boante, ştirbe şi, ce e mai rău, nu taie.