Romania fara motorul francez

Razboiul din Irak s-a facut pentru petrol. Chestiunea cu armele de distrugere in masa a fost o scuza pentru razboi. Declaratiile care au facut inconjurul lumii nu apartin unui francez, ci celui de-al

Razboiul din Irak s-a facut pentru petrol. Chestiunea cu armele de distrugere in masa a fost o scuza pentru razboi. Declaratiile care au facut inconjurul lumii nu apartin unui francez, ci celui de-al doilea om de la Pentagon, americanul Paul Wolfowitz. Ce rost mai are declaratia lui in acest moment? Razboiul fierbinte s-a incheiat, un dictator sangeros a fost inlaturat, normal ar fi fost ca de acum inainte sa inceapa nu doar reconstructia Irakului, ci si reconstructia relatiilor americano-europene, grav afectate de acest conflict. Or, recunoscand cu brutalitate ceea ce Parisul si Berlinul banuiau de la bun inceput, fapt care de altfel a provocat si criza transatlantica, Wolfowitz va transforma frustrarea europenilor de-a dreptul in furie. Aceasta pe fondul in care, oricum, disensiunile continua. La Evian, presedintii Bush si Chirac au avut o intrevedere crispata. Si asta a fost oricum mai mult decat a primit cancelarul Schroeder, care a fost ignorat. Firmele franceze si germane au fost excluse la imparteala barililor de petrol irakian, iar economia franceza se resimte deja din cauza boicotului pe care cetatenii americani il aplica produselor frantuzesti. Pana si mica hora cu Moscova, pe care au incercat-o Parisul si Berlinul, a fost sparta dupa ce Putin a acceptat imediat invitatia lui Bush pentru vizita privata in toamna. In timp ce America loveste cu barosul, Franta riposteaza cum poate. La Festivalul de la Cannes am asistat, pur si simplu, la un fel de sedinta de consiliu politic pentru desemnarea castigatorului. Premiul cel mare s-a dat unui film a carui singura "calitate" este antiamericanismul. Daca in relatia directa cu America, Franta poate face doar gesturi simbolice de retorsiune, in relatia cu est-europenii doritori de UE, forta Frantei este cu totul alta. In ultima vreme exista semnale ca agenda Parisului in privinta integrarii europene, care pana la criza irakiana se suprapunea cu cea a Bucurestiului, a inceput sa sufere modificari. Atitudinea Frantei si Germaniei fata de Romania si, respectiv, Bulgaria poate fi impartita in doua etape: inainte si dupa Irak. Inainte, Franta era efectiv un motor pentru Romania, la fel cum Germania era pentru Bulgaria. Fostul ministru francez de Externe, Hubert Vedrine, a propus direct ca Romania si Bulgaria sa fie alaturate politic primelor zece candidate ce vor fi admise anul viitor, la 1 mai, urmand ca, din punct de vedere economic, cele doua state sa fie integrate cand vor fi fost gata. Admiterea Romaniei si Bulgariei ar fi fost astfel ratificata anul acesta de parlamentele a 15 state, si nu de parlamentele a 25, cum va fi cazul dupa 2004. Atunci, ideea lui Vedrine nu s-a putut materializa, dar nu din vina Frantei. Deschiderea fata de noi a ramas insa maxima. La Copenhaga, in decembrie 2002, si la Paris si Berlin, in ianuarie 2003, admiterea Romaniei si Bulgariei s-a constituit intr-un capitol separat al extinderii europene asumat de toate tarile UE, si in primul rand de Franta si Germania. Dupa criza irakiana, presedintele Chirac a facut deschis declaratii de repros la adresa celor doua state est-europene, dar formal atitudinea Parisului nu s-a modificat. Niciodata insa nu trebuie sa ne asteptam sa auzim declaratii de genul nu dorim Romania in UE. Asa ceva nu poate sa apara decat eventual in presa. Si au aparut in Grecia, tara ce detine pana la 30 iunie presedintia UE. Semnalele diplomatice prin care ni se da de inteles ca motorul francez s-a oprit sunt mai subtile. La reuniunea de la Atena, din martie, 10 state au semnat protocoalele de aderare la UE, dar Romania si Bulgaria nu au mai fost mentionate. Tot la Atena, dar in mai, la reuniunea sefilor de parlamente din Europa, a fost introdus si calul troian: urmatoarele state ce se vor integra in Uniunea Europeana sunt: Romania, Bulgaria si Turcia. In perioada urmatoare este posibil ca tot mai multe miscari politice sa accentueze acest lucru. La Eurovision, premiul cel mare l-a primit o formatie din tara "europeana" Turcia. Ca lucrurile nu stau deloc bine in spatele usilor inchise sta marturie indirecta si declaratia lui Tony Blair facuta la Londra in timpul vizitei lui Adrian Nastase: "Marea Britanie se va opune celor ce vor ridica obstacole in calea admiterii Romaniei in UE". Cand face o asemenea declaratie, cu siguranta premierul Blair are ceva in vedere. Formal, Romania nici nu are ce comenta la noua deschidere a Europei. Turcia in Uniunea Europeana va fi un pas urias pentru intreaga umanitate. Lumea se va schimba in momentul integrarii unor culturi si civilizatii atat de diferite. Turcia in UE inseamna lumea de maine. Dar asta este... maine! A lega Romania si Bulgaria de Turcia inseamna a amana cu cateva decenii, si nu doar cu cativa ani, admiterea celor doua state. Se contureaza, practic, un grup de trei tari NATO la poarta de sud-est a Europei. Rezolvarea problemelor franco-americane va mai dura. Romania nu are insa timp sa astepte. Calendarul integrarii are date foarte precise. Practic, Romania are trei posibilitati: sa se ralieze pozitiei lui Wolfowitz, sperand ca America va aduce toti europenii la ordin si ca, astfel, va fi integrata in Uniune; sa porneasca pe drumul Parisului cu Airbusul sau cu Eurocopterul, incercand sa reporneasca cat se poate de pragmatic motorul francez; in sfarsit, sa astepte la ce pica. Poate un fel de 11 septembrie european care sa ne aduca in UE asa cum s-a intamplat in cazul NATO...