Video Video: Regele Mihai, omagiat cu „Pobeda“ lui Stalin şi „Legiunea“ americană

Mihai I (medalion), încadrat de prim-ministrul Petru Groza şi de generalul sovietic Susaikov, în 1945

Faţă de Regele Mihai I, şi naziştii, şi sovieticii au aplicat tactica biciului şi zăhărelului. L-au măgulit, i-au acordat distincţii şi cadouri, dar i-au bătut şi cu pumnul în masă. În amintirea fostului Rege Mihai I, perioada ce a urmat gestului său istoric de la 23 august 1944 s-a păstrat în culori sumbre.

Vezi imagini de arhiva de la întâlnirile regelui Mihai I al României cu sovieticii

„Au fost ani grei, obositori, cu puţine satisfacţii, şi în ceea ce mă priveşte, şi în ceea ce priveşte ţara, - i-a declarat Mihai I lui Mircea Ciobanu, după Revoluţie. Eram tânăr. Maturizarea s-a produs rapid şi în mod dureros, pentru că aproape toate chestiunile care mă solicitau păreau să nu aibă ieşire" (Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, 1992). De-abia scăpat de tutela mareşalului Antonescu şi a Germaniei, tânărul monarh român a încăput pe mâna lui Andrei Vîşinski, trimisul lui Stalin la Bucureşti. 

Muncă la Bucureşti, distracţie la Sinaia

După 23 august 1944, viaţa Regelui Mihai I a revenit la normalitate. Călătorind cu trenul, de la Târgu-Jiu, a ajuns în Bucureşti în luna septembrie. În Capitală, a descoperit consecinţele bombardamentelor germane. Palatul Regal din Piaţa Victoriei, reşedinţa sa şi a Reginei-mamă, Elena, se afla într-o stare deplorabilă.

Astfel încât Regele s-a mutat într-o locuinţa pusă la dispoziţie de mătuşa Elisabeta, pe Şoseaua Kiseleff. Din acest apartament, lui îi reveneau trei camere. Şi-a instalat biroul la parter, cu vedere spre curtea interioară. Sufrageria a fost amenajată pentru primirea diplomaţilor străini şi a membrilor Guvernului. Pentru a scăpa de atmosfera insuportabilă din Bucureşti, unde vedea soldaţii Armatei Roşii la tot pasul, în fiecare week-end, acompaniat de suită, Regele se „refugia" la Sinaia. Dar protocolul îl obliga pe şeful statului român la dese întâlniri cu sovieticii.

Se împart procentele

Primul contact important cu un ofiţer sovietic a avut loc la 29 septembrie 1944. Atunci, Regele l-a primit pe generalul Burenin, şeful garnizoanei Armatei Roşii din Bucureşti. Întâlnirea a fost cordială, oferind Casei Regale speranţe pentru o convieţuire „paşnică". Treptat, a devenit tot mai evident amestecul sovieticilor în afacerile interne ale statului. Tot mai făţiş a fost sprijinul pe care îl acordau Partidului Comunist Român. Ca să-şi sporească influenţa politică, PCR a înfiinţat Frontul Naţional Democrat, din care mai făceau parte alte organizaţii de stânga, precum Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, MADOSZ, Uniunea Patrioţilor.

În Guvernul Sănătescu (4 noiembrie-2 decembrie 1944), reprezentanţii FND deţineau funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, prin Petru Groza, şi şase ministere. Tensiunile dintre Rege, generalul Rădescu (noul prim-ministru), pe de o parte, şi FND şi sovietici, pe de alta, s-au acutizat spre sfârşitul anului 1944. La întâlnirile de la nivel înalt, Marile Puteri îşi stabileau deja zonele de influenţă prin acorduri de procentaj. Între 4 şi 11 februarie 1945, în URSS s-a desfăşurat conferinţa de la Yalta. România intrase astfel, definitiv, în aria de interes a Kremlinului. Iar presiunea politică asupra Regelui Mihai I a devenit insuportabilă.

Artizanul comunizării României a fost Andrei Vîşinski, primul locţiitor al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe ale URSS. Se bucura de o tristă faimă, ca procuror în timpul proceselor staliniste din anii 1930.

Pumnul în masă al „omuleţului" Vîşinski

Misiunea lui Vîşinski la Bucureşti pare desprinsă din manualul de negociere politică sovietică, amestec de bunăvoinţă şi brutalitate, cu o persuasiune de invidiat. Vîşinski a descins la Bucureşti în câteva rânduri. Oficial, el a venit pentru aplicarea urgentă a condiţiilor armistiţiului. O întrevedere cu Regele s-a desfăşurat la 11 noiembrie 1944. Reginei-mamă, emisarul sovietic i s-a părut „un omuleţ cu părul alb şi un surâs foarte amabil". Însoţitorul său, Vinogradov, i-a dăruit două dicţionare, iar pe unul i-a scris o dedicaţie.

Impresia favorabilă a persistat şi în timpul discuţiilor. „La întâia lui vizită, Vîşinski s-a comportat civilizat, - şi-a amintit Regele Mihai în conversaţia cu Mircea Ciobanu. Însă tot ceea ce-mi comunica el era în cea mai mare parte inexact. Mi-a vorbit despre situaţia gravă în care se află România şi de marile nelinişti pe care le provoacă în rândul populaţiei faptul că în guvern comuniştii nu au reprezentanţi. Invoca mereu manifestaţiile de stradă".

La întâlnirile ce au urmat, Vîşinski şi-a arătat o altă faţă. A sosit din nou în România la 27 februarie 1945. În câteva zile, a reuşit să-şi impună voinţa în faţa Regelui. În seara zilei în care aterizase la Bucureşti, Vîşinski a cerut demiterea prim-ministrului Rădescu, pe motiv că era „fascist".

A doua zi dimineaţă, a reiterat cererea, mai agresiv. „Tonul discuţiei noastre a urcat repede, a povestit Mihai I. Vîşinski a început să se enerveze şi, întrucât îi ţineam piept, mi-a aruncat: În două ore vreau să ştiu pe cine numiţi prim-ministru. Şi spunând acestea, s-a întors şi a plecat. Două ore mai târziu, pe ceas, se afla din nou în biroul meu. Bineînţeles, eu nu mă supusesem. A început să strige şi să bată violent cu pumnul în masă".

Potrivit Regelui, la plecare, diplomatul sovietic ar fi trântit uşa atât de tare, încât „zidul din preajma canatului s-a fisurat". Cei care au asistat la scenă i-au spus însă Regelui că, la plecare, furiosul oaspete râdea. Şi simularea unor trăiri intense era parte a strategiei de „negociere" a lui Vîşinski !

„O pagină frumoasă" în istorie

La 28 februarie 1945, generalul Rădescu a demisionat. În locul lui, Barbu Ştirbey, fost administrator al Domeniilor Coroanei, a fost numit prim-ministru. Iar Vîşinski şi-a intrat din nou în rol. La 1 martie, l-a propus în fruntea Guvernului, pe un ton confidenţial, pe Petru Groza. I-ar fi plăcut lui Stalin, a argumentat abilul emisar. Seara, la orele 22, a cerut deja o poziţie în legătură cu propunerea sa.

Nu l-a slăbit deloc pe Rege, astfel încât, a doua zi, la prânz, Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, a devenit prim-ministru. Guvernul a fost instalat oficial la 6 martie 1945. Seara, la ora 21, după ce noii miniştri îşi depuseseră jurămintele, Vîşinski l-a felicitat pe Rege deoarece rezolvase criza politică. Şi pentru că scrisese „o pagină frumoasă" în istorie.

Armistiţiul

La 12 septembrie 1944, la Moscova, România a semnat armistiţiul prin care se alătura Naţiunilor Unite împotriva Germaniei naziste. Totodată, era obligată la plata unor însemnate despăgubiri de război şi pierdea definitiv Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru respectarea prevederilor armistiţiului s-a instituit o Comisie Aliată de Control, formată din reprezentanţi sovietici, americani şi britanici. Rolul determinant îl aveau însă ruşii. 

"Vîşinski a început să se enerveze şi, întrucât îi ţineam piept, mi-a aruncat: «În două ore vreau să ştiu pe cine numiţi prim-ministru»."
Mihai I
ex-Regele României

Decorat şi de Stalin, şi de Truman

În ciuda tensiunilor politice, pe Mihai I sovieticii l-au tratat cu deferenţă. Ba chiar, uneori, cu prietenie. Bunăoară, generalul rus Susaikov îl însoţea adeseori la vânătoare pe tânărul monarh. Dar simpatia de care se bucura Regele la Kremlin a devenit evidentă în vara anului 1945.

La începutul lunii iulie, acelaşi Susaikov s-a prezentat în audienţă la Palatul Regal din Sinaia. L-a anunţat pe Rege că Stalin îi pregătise o decoraţie. Şi nu orice decoraţie, ci cea mai înaltă distincţie sovietică, Ordinul „Victoria" (Pobeda, în limba rusă). Se pare că, la auzul veştii, Mihai I, crezând că nu aude bine, i-ar fi cerut „solului" să repete mesajul.

Ordinul sovietic „Pobeda“ (Victoria)

Decretul

La 6 iulie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis în acest sens un decret. Documentul semnat de Kalinin (preşedintele Prezidiului) şi Gorkin (Secretarul) justifica astfel acordarea distincţiei: „Pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei". În cinstea evenimentului, sovieticii au organizat un banchet fastuos, în Sala Tronului de la Palatul Regal.

„Ruşii au organizat o ceremonie imensă în onoarea mea, a relatat Regele, într-un interviu acordat ulterior (O domnie întreruptă. Conversaţii cu Philippe Viguié Desplaces, Libra, 1995). Ei reuniseră întregul lor stat-major, zeci de ofiţeri ruşi cărora li se alăturaseră cei din armata română. A trebuit să suport un şir nesfârşit  de discursuri". La ceremonie au asistat şi membrii Guvernului României.

Cadoul lui Stalin

Din partea lui Stalin, şeful statului român a primit drept cadou două avioane ruseşti de antrenament, U2. Pe care le-a ridicat de la Aeroportul Băneasa, după petrecere. A urmat acolo, în hangar, un al doilea banchet, stropit din belşug cu votcă.

Printre zecile de toasturi, presa vremii l-a publicat pe-al mareşalului Teodor Tolbuhin, comandantul trupelor sovietice în Europa de sud-est.
Pe când mesenii erau încă treji, trimisul lui Stalin i-a mulţumit Regelui prin cuvinte alese şi cu subînţeles. Totul, „pentru binele popoarelor ambelor ţări": „Această decorare este recunoaşterea aportului personal al Majestăţii voastre în înţeleapta şi brusca întorsătură de la 23 august, a declarat mareşalul. Lucrul acesta nu-l va uita istoria. Această decorare este simbolul care subliniază eterna prietenie între popoarele noastre. Politica stabilită după 23 august, relaţiile prieteneşti şi colaborarea cu Uniunea Sovietică, vor aduce poporul român la fericire, la înflorire, la o prosperitate nemaivăzută în istoria sa, în toate domeniile. La aceasta stă ca garanţie Marea Uniune Sovietică, marele popor rus".

Regele român a intrat într-o companie selectă şi... exclusivistă! Deoarece, înaintea lui, doar generalilor Dwight Eisenhower (SUA) şi Bernard Montgomery (Marea Britanie), eroi ai celui de-al Doilea Război Mondial, Stalin le-a mai oferit Ordinul „Victoria". Monarhul român a întors gestul şi i-a acordat Ordinul „Mihai Viteazu" mareşalului sovietic Malinovski, comandantul Comisiei Aliate de Control din România. 

Pe Rege l-au decorat şi americanii. Însă cu mai puţin fast. Din partea preşedintelui Harry S. Truman, o delegaţie, formată dintr-un general şi ofiţeri de rang inferior, s-a prezentat la reşedinţa regală de la Sinaia. Oaspeţii i-au înmânat lui Mihai I „Legiunea de merit", în grad de şef comandor. Câţi se pot lăuda cu distincţii din partea ambilor mari coloşi politici ai lumii - Statele Unite ale Americii şi URSS!

Bodnăraş, amicul Principesei Ileana

Între membrii de „sânge albastru" ai Casei Regale şi noua elită politică „roşie" s-au creat treptat legături de amiciţie. Cea mai deschisă faţă de comunişti a fost Principesa Ileana (1909-1991), fiica cea mică a Regelui Ferdinand I al României şi a Reginei Maria. După război, ea se împrietenise cu Emil Bodnăraş. Prin intermediul lui, i-a cunoscut pe mai-marii Partidului Comunist. Principesa Ileana a povestit cum au decurs întâlnirile cu aceştia în memoriile publicate în exil, în 1952 (Trăiesc din nou; Humanitas, 2005, ediţia în limba română).

Principesa Ileana

După instalarea Guvernului Petru Groza, Bodnăraş a invitat-o pe Prinţesă la o petrecere organizată la el acasă. Să-i cunoască şi pe ceilalţi miniştri, a sugerat generalul. O seară întreagă a petrecut mătuşa Regelui Mihai I cu „tovarăşii". Atunci l-a cunoscut pe prim-ministrul Groza care „ştia să fie antrenant într-o societate", deşi „glumele sale erau prea puţin rafinate". Gheorghe Gheorghiu-Dej i s-a părut „un bărbat solid şi nu neplăcut ca înfăţişare". La fel, bună impresie i-au creat Ion Gheorghe Maurer, „mai distins decât ceilalţi din grup", şi Lucreţiu Pătrăşcanu, „cu frumoasa şi talentata lui soţie, singura femeie dintre cele prezente îmbrăcată cu gust". 

Ana Pauker, un boa „abia hrănit"

Principesa Ileana realizează Anei Pauker un interesant portret. Pe cea supranumită de camarazii ei „Passionaria României" a descris-o astfel: „Corpolentă, cu un păr cărunt, scurt şi în dezordine, cu ochi albaştri tăioşi, privind pe sub sprâncenele joase şi cu un zâmbet fascinant. (...) Am avut întotdeauna impresia când mă aflam în preajma ei că era ca un boa constrictor care abia a fost hrănit, aşa că nu te mănâncă pe loc !".

Mai apoi, cele două s-au întâlnit în dese rânduri. La o întrevedere prelungită târziu în noapte, Prinţesa a vrut să afle, direct de la „sursă", tainele ideologiei comuniste. Răspunsurile cinice ale invitatei au uimit-o pe Ileana. Printre altele, Ana Pauker i-a explicat resorturile violenţei împotriva „duşmanilor de clasă". „Era destul de sinceră în ceea priveşte motivele comportării lor faţă de oameni", a scris Principesa. 

Amiciţia Prinţesei cu unii dintre demnitarii comunişti nu i-a folosit după abdicarea Regelui Mihai I (1947). S-a refugiat şi ea peste hotare, în timp, vechii „prieteni" îi anulau cetăţenia română şi îi confiscau bunurile.

Regele, şofer la Tolbuhin, pe Mercedesul lui Himmler

Ca să şi-l apropie pe Rege, sovieticii au apelat la fel de fel de tertipuri. Inclusiv să-i satisfacă pasiunea pentru automobile. În vara anului 1945, la puţină vreme după ce l-a decorat cu Ordinul „Victoria", mareşalul Tolbuhin l-a invitat pe Rege la vila sa din Carmen Sylva, aproape de Constanţa. Tocmai se încheiaseră festivităţile prilejuite de revenirea acasă a navei şcoală confiscate de ruşi în 1944, ca pradă de război.

Mareşalul Fiodor Tolbuhin   Foto: IMAGINI MILITARE

Pe drumul spre staţiune, mareşalul rus i-a permis oaspetelui să-i conducă bolidul, un Mercedes decapotabil care aparţinuse lui Heinrich Himmler, temutul şef al SS. La destinaţie, în buna tradiţie sovietică, ruşii au dat în cinstea lui Mihai I un  banchet. Se spune că, târziu, în noapte, Tolbuhin, de-acum „afumat", i-ar fi spus Regelui că îi pare rău că deţine două decoraţii Victoria, faţă de oaspete, care se mândrea cu una singură... Susaikov obişnuia să-i procure Regelui cauciucuri pentru automobil. Iar Reginei-mamă ultimele producţii ale cinematografiei sovietice.