Ditrău nu e Barcelona

Dat fiind că locuitorii Cataloniei nu se dezic de Spania şi nu s-au declarat chinezi, la prima vedere pierderea suferită de Madrid ar fi doar de ordin economic. La o a doua însă, precedentul

Dat fiind că locuitorii Cataloniei nu se dezic de Spania şi nu s-au declarat chinezi, la prima vedere pierderea suferită de Madrid ar fi doar de ordin economic. La o a doua însă, precedentul creat deschide noi perspective adepţilor autonomiei din alte regiuni ale Spaniei. Încă traumatizaţi de ceea ce au însemnat ETA şi extremiştii basci în vieţile lor, mulţi spaniolii trăiesc acum cu teama "balcanizării" ţării.
Pe aceeaşi cale păşeşte şi o parte a italienilor. Chiar dacă majoritatea a respins, zilele acestea, proiectul noii Constituţii, propus de Silvio Berlusconi, pe când era încă prim-ministru. Reforma constituţională din peninsulă, căzută cu brio la examenul parlamentar, iar acum şi la judecata populară, întărea puterea şeful guvernului, dar şi autonomia celor 20 de regiuni ale Italiei. Analiştii aşteptau ca nordul ţării, mai bogat şi mai dezvoltat decât sudul, să profite şi să voteze cu entuziasm o Constituţie care urma să-i scutească să ducă în spinare greul economiei italiene. Cum sunt încredinţaţi "nordiştii". Nu întâmplător, acolo, în nord, au găsit teren fertil pentru teza separatistă Umberto Bossi şi Liga sa, care s-au distins în ultimii ani printr-o serie de demersuri, taxate de mulţi drept ridicole. Dacă steagurile sau monedele bătute cu efigia "Padaniei" au stârnit cel mult zâmbete condescendente, ideea nedreptăţii pe care o suferă din cauza sudului sărac şi mai puţin dezvoltat e împărtăşită de mulţi italieni nordişti.
Spania şi Italia sunt doar ultimele exemple care ilustrează pe viu tendinţa segregaţionistă din spaţiul european. În Belgia, flamanzii mârâie de multă vreme împotriva valonilor şi se gândesc la o formă de separare administrativă. Iar aspiranţi la ocuparea unui loc pe lista separatiştilor sau autonomiştilor mai există în Europa. Depinde însă de motivaţie şi de câtă susţinere are aceasta în viaţa reală.
În România, ca să nu ne abatem de la tiparul general, o minoritate din interiorul altei minorităţi - Consiliul Naţional al Secuilor - face periodic gălăgie în Harghita, cerând tot autonomie. Nici maghiarii din UDMR, care se dezic acum de rudele turbulente din secuime, nu sunt chiar străini de astfel de demersuri. Le-ar putea da acum apă la moară recentele evoluţii din spaţiul european? Puţin probabil. şi în Spania, şi în Italia, autonomiştii au obţinut ce-au vrut invocând alte argumente decât cele folosite pe meleagurile harghitene. În primul rând, pe cele de ordin economic, nu pe cele culturale, izvorâte din ranchiunile unui trecut revolut, sau de ordin etnic. Dincolo, şi-a permis mişcarea bogata Catalonie, în Italia, regiunile din nordul dezvoltat vor autonomie. Nu invers. Deocamdată cel puţin, Ditrău nu e Barcelona.