FOTO-EPISODUL 1. Nostalgii timişorene. Amintiri despre oraşul de altădată: „Cel din urmă bastion”
0
Lucrările de demolare a „Bastionului”, pornite în 1948, înaintau foarte încet, datorită masivităţii zidurilor. În anii ’60, un articol apărut în revista „Contemporanul” avea să tragă un semnal de alarmă pentru salvarea acestui vestigiu.
„Nostalginii timişorene– album despre oraşul de altădată” (ediţia a III-a), este titlul volumui scris de publicistul Paul Răzvan (1928-1995), care a apărut la 16 ani de la moartea autorului.
Articolele despre "Timişoara de altădată" au fost publicate de Paul Răzvan în revista "Timişoara Internaţional" până în ianuarie 1995.
Cartea a fost finanţată şi editată de Consiliul Judeţean Timiş.
Am decis să republicăm articolele din dorinţa de a ne întoarce în timpuri şi locuri de odinioară ale Timişoarei, văzute şi trăite de Paul Răzvan.
Cel din urmă bastion
Între 1723 şi 1763, vechea cetate medievală a Timişoarei a fost reconstruită în sistemul preconizat de renumitul inginer militar Sebestien de Vauban (1633-1707), mareşal al Franţei. Sistemul constă în ridicarea unei centuri de ziduri şi redute, cu planul în formă de stea; a fost considerat ca foarte modern pentru acele timpuri, fiind utilizat în construirea de fortificaţii în jurul multor oraşe din Europa apuseneană şi centrală.
În soarta (sau mersul istoriei?) a făcut ca „modernizarea” cetăţii de pe Bega să nu-şi mai aibă un rost. Într-adevăr, după retragerea armatelor otpmane, la începutul celui de-al XVIII-lea veac, nimeni, niciodată, n-a mai atacat sau asediat zidurile bastioanelor „vauban”-iene ale Timişoarei.
Veneau vremuri noi: începuse apusul „modei” oraşelor şi fortăreţelor înconjurate de şanţuri şi alte sisteme de apărare. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, Timişoara avea să se desprindă din „corsetul” de cărămidă şi piatră; zidurile cetăţii au fost demolate, spre a se permite extinderea oraşului, ceea ce a dus la apariţia de noi cartiere.
Astăzi, vechea centură de fortificaţii în sistem Vauban, în capitala Banatului nu au mai rămas decât două bastioane şi câteva fragmente de ziduri. Cel mai mare dintre cele două bastioane (aproape integral conservat) este cel de lângă Tribunal (vechiul „Palat Dicastrerial”), pe strada Popa Şapcă. Timişorenii îl cunosc sub numele simplu „Bastion”.
Poate unii dintre cei care trec pe lângă „Bastion” se vor întreba: „Cum puteau asigura păzirea de duşmani a cetăţii nişte ziduri, având pe dinafară tot felul de deschideri, mai mari sau mai mici?” Acele deschideri (astăzi transformate în ferestre pentru diverse încăperi şi săli de interior) erau „guri” prin care apărătorii revărsau asupra vrăjmaşului focul ucigător al armelor: cu tunurile „artileriei de cetate” (în limba germană „Fastungartilerrie”), prin deschiderile mari; cu puştile trăgătorilor, prin deschiderile înguste, situate de o parte şi de alta a fiecărui deschizături mari.
Iar trecătorul mai atent va putea remarca un alt tip de deschideri mici, aproape pătrate, situate sub cornişa de sus a zidurilor, chiar deasupra fiecărei „guri” de tragere cu armamentul greu şi uşor.
Erau locuri prin care se asigurau aerisire, respectiv evacuarea fumului de publebere de la tunuri şi de la puşti. (La toate se gândise inginerul Vauban, mareşal al Franţei!...). Dar „Bastionul” timişorean, ca şi celelalte vestigii din vechea cetate, au rămas doar ca valori istorice şi arhitectonice: după „modernizarea” de acum mai bine de două veacuri, nici duşmani din afară n-au mai atacat şi nici salve de tunuri şi de puşti nu s-au tras prin deschiderile din ziduri...
Destinul „Bastionului” a fost destul de ciudat, după masiva demolare a fortificaţiilor, la sfârşitul veacului trecut, „Bastionul” a supravieţuit – neatns de târnăcop -vreme de aproape jumătate de veac; până prin anii 1947-1948, a fost folosit în scopuri foarte diferite (numai de apărare nu!...). Însă, în final, el urma să aibă aceiaşi soartă ca şi întregul ansamblu de ziduri: demolarea totală.
Chiar planul municipiului Timişoara (întocmit în 1947) arăta limpede că „Bastionul” trebuia să dispară, spaţiul rămas urmând să fie străbătut de prelungirile străzilor din jur (Hector, Tulnicului, Eugeniu de Savoya etc.), iar terenurile dintre acestea să fie utilizate ca spaţii pentru construcţii noi. (Desigur, mulţi timişoreni îşi amintesc că prin 1948 se declanşează primele acţiuni de dărâmare, pe latura sudică, spre actuala Policlinică nr.3. Dar să nu anticipăm!...).
În vremurile din secolul trecut, până către anii primului război mondial, comandamentele garnizoanei „chezaro-crăieşti” au folosit „Bastionul” mai întâi ca magazie militară cu profil alimentar. Ulterior, edificiul a găzduit o serie de ateliere şi mici întreprinderi. În anii de după a doua conflagraţie mondială, ajunsese – între altele – depozit de...ambalaje!
Din fericire, lucrările de demolare pornite în 1948 înaintau foarte încet, datorită masivităţii zidurilor. „Din fericire”, pentru că prin anii ’60, un articol apărut în revista „Contemporanul” avea să tragă un semnal de alarmă, pentru salvarea acestui vestigiu devenit acum preţios – rămas din vechea cetate. Erau vehement criticate (o adevărată îndrăzneală în acei ani!) dispoziţiile şi măsurile luate de anumiţi edili mai zeloşi.
Articolul sublinia absurditatea unuia din „argumentele” aduse de diriguitorii demolărilor: aşa zisa „recuperare de materiale”! (Să fi ştiut ei, oare, că şi distrugerea cvasitotală din ultimul deceniu al secolului trecuta fost motivată, între altele, şi prin valoarea imensă a materialelor devenite reutilizabile? De pildă, numai la cărămizi, cronicile din aceea perioadă consemnează recâştigarea a 19 milioane de bucăţi! Poate, pe atunci, era un fapt pozitiv; iar cei ce au dărâmat acum un secol, erau oarecum de iertat: nu erau atât de conştienţi că dărâmă ISTORIE!...).
Ecourile avertismentelor din „Contemporanul” n-au întârziat. La scurt timp, lărgirea breşei din „Bastion” şi lucrările de distrugere au fost stopate. Iar, mai apoi, timişorenii au fost martorii la ample operaţiuni de consolidare şi conservare a acestui impozant crâmpei rămas din falnica cetate de odinioară.
Proiectele au fost inspirate: pentru artera rutieră (strada Hector) ce străbate „Bastionul” spre bulevardul Take Ionescu, s-a evitat demolarea zidului nordic, practicându-se doar tunele pe sub bolţile rămas intacte. Spaţiile din tot cuprinsul edificiului au devenit secţii ale muzeului, săli de expoziţie, magazine, mici localuri de agrement etc. Pilonii bolţilor nu se mai sprijină pe buşteni de lemn semiputreziţi, ci pe fundaţii solide de beton, la 10-15 metri în adâncime.
Un ultim amănunt, poate nu lipsit de oarecare interes: „Bastionul” constituie unul din colţurile conturului în formă de stea al vechii centuri de ziduri. Planul „Bastionului” are forma aproximativă a unui vârf de săgeată, vârf îndreptat (nu cu scopuri agresive!) spre actuala stradă Buftea.
Cei ce trec prin Piaţa Unirii, pot găsi în pavaj o piatră pe care este cioplit planul Cetăţii, cu rânduiala străzilor dinăuntru şi cu zidurile de apărare, ce o înconjurau cândva. Într-unul din colţuri se vede „Bastionul”, unul din cei de pe urmă „străjeri” de piatră ai vechilor întărituri, care a învins vremurile...
Se încarcă comentariile...
