Cojocăritul, un meşteşug al bărbaţilor, salvat de o femeie. „Nea Mitrel mi-a spus: «Hai să-ncercăm!»“ FOTO

0
Publicat:
Ultima actualizare:
cojocar ileaba bîciu - foto arhiva personală

Ileana Bîciu a renunţat la postul de învăţătoare pentru a-şi investi timpul şi răbdarea în salvarea unui meşteşug foarte greu, practicat îndeosebi de bărbaţi: cojocăritul. Decizia a venit când ultimul cojocar din judeţul Olt îşi pierduse speranţa că-l va mai urma cineva.

Ileana Bîciu (47 de ani), din oraşul Corabia, practică de aproape şase ani cojocăritul. I-a deprins tainele
de la meşterul cojocar Dumitru Liceanu, care în 2015, când a primit titlul de Tezaur Uman Viu, declara că marea lui dezamăgire este că acest meşteşug va pieri în judeţul Olt. 

În acelaşi an, Ileana Bîciu a ajuns ucenică în atelierul lui, după ce ani la rând a admirat fascinată obiectele de vestimentaţie din colecţia Muzeului de Arheologie şi Etnografie din Corabia, unde soţul ei lucrează ca restaurator.

Nea Mitrel, aşa cum îl ştie toată lumea pe Dumitru Liceanu, i-a aruncat o bucată de piele, aproape neîncrezător, şi a îndemnat-o să încerce. 

Cei mai mulţi ucenici treceau cu greu de această fază a iniţierii, pentru că este deosebit de greu să străpungi cu acul special pielea de animal. 

Spre surprinderea lui nea Mitrel, Ileana a trecut cu brio testul, iar acea fâşie de material s-a transformat într-un brâu pe care nu l-ar vinde acum pentru toţi banii din lume.

cojocar ileaba bîciu - foto arhiva personală

Meşterul popular a încercat să reproducă motivele şi pe materiale mai uşor de lucrat FOTO: arhiva personală Ileana Bîciu

„Am descoperit cojoacele şi pieptarele la muzeu, când le scoteau primăvara la aerisit. La un moment dat, am început să fac poze, să scot tipare. Nea Mitrel mi-a spus: «Hai să vedem, să-ncercăm!». Mi-a tot repetat că este foarte greu şi că toţi cei care au încercat n-au reuşit. Dar eu n-am prea fugit de muncă în viaţa asta“, povesteşte Ileana Bîciu despre începuturile ei în acest meşteşug.

„E UN MEŞTEŞUG PRACTICAT DE BĂRBAŢI, DAR MI-A PLĂCUT“

I-a dat dreptate meşterului şi a aflat cât de greu este pe propria piele. O dureau buricele degetelor, care nici n-apucă bine să se vindece că apare o nouă rană. „Mi-a dat nea Mitrel o bucată foarte grosă de piele. M-am încăpăţânat şi am lucrat până am scos un brâu din ea. Am tras cu un cleştişor, am tras şi cu degetele, m-am ales şi cu tăieturi, pentru că acul de cojocărit nu este un ac obişnuit, este un ac în trei muchii şi are un vârf ascuţit care mai trece şi prin pielea degetelor, nu doar prin pielea cojocului“, spune Ileana Bîciu.

cojocar ileaba bîciu - foto arhiva personală

Cojoacele olteneşti sunt obiecte de o complexitate deosebită, care necesită luni bune de lucru FOTO: arhiva personală Ileana Bîciu

Chiar dacă a început să brodeze pielea de miel târziu, adevăratul început trebuie căutat în copilărie, atunci când îşi ajuta bunica să coasă.

„E un meşteşug practicat de bărbaţi, asta-i clar, dar mi-a plăcut. Faptul că am văzut-o în copilărie pe bunica lucrând m-a ajutat mai târziu, când am început să lucrez şi eu“, spune femeia.

CUM AJUNGE BUCATA DE PIELE O BIJUTERIE GATA DE PURTAT

Cojocarii de odinioară tăbăceau pielea de miel, operaţiune pe care Ileana Bîciu n-o mai face. „Erau ateliere specializate, în care meşterii aveau ucenici, aveau calfe şi fiecare făcea câte o operaţie, pentru că un cojoc trece prin mai multe etape. Trebuie mai întâi luate bucăţile de irhă (n.r. – piele
de oaie sau de viţel tăbăcită), acestea sunt croite, se fac tasmalele, bucăţi care apoi se aplică pe cojoc. Se croieşte cojocul, apoi bucăţile de irhă se croiesc, se desenează, se bat şi se coase mai întâi drumul robilor (n.r. – motive tradiţionale folosite pe cojoacele de Romanaţi). Apoi se brodează celelalte elemente centrale – rozeta, spirala, cercul, laleaua – şi sunt aplicate pe rând“, explică Ileana Bîciu.

cojocar ileaba bîciu - foto arhiva personală

Brâurile realizate de meşterul popular sunt pur şi simplu broderie pe piele FOTO: arhiva personală Ileana Băciu

Cu cât mai bogate sunt motivele tradiţionale care îmbracă cojocul, cu atât creşte timpul de lucru. Pentru cel mai simplu, meşterul lucrează mai bine de două luni. „Nu-mi aduc aminte câte ace am frânt, vă daţi seama cât se coase pe o bucată de piele... Este un meşteşug foarte greu. Fiecare meşteşug are secretele lui, complexitatea lui, dar ăsta... Trebuie să ai forţă în mâini!“

COJOCELUL DE MIREASĂ, VEDETA COLECŢIEI

Până acum, Ileana Bîciu a lucrat exclusiv pentru a avea cu ce se prezenta la expoziţiile de profil. Cojoacele veritabile sunt prea scumpe pentru cumpărătorii care le admiră, iar de alte obiecte stilizate nu mai are timp să se ocupe. Pe vremuri, doar familiile înstărite îşi permiteau să cumpere cojoace. „Îşi vindeau boii ca să comande un cojoc“, spunea meşterul popular Dumitru Liceanu.

cojocar ileaba bîciu - foto arhiva personală

Cojocul de mireasă făcut celebru de Maria Tănase este piesa pe care îşi doreşte cel mai mult să o finalizeze FOTO: arhiva personală Ileana Băciu

„Numai familiile înstărite îşi îmbrăcau fetele, pentru a le mărita cu zestre. Fata cea mai frumos îmbrăcată şi mai împodobită era o fală. În afară de pieptare, care sunt bijuterii, sunt cojoacele în pereche. Familiile

tinerilor miri mergeau şi comandau la meşteri cojoace în pereche, se făcea cojoc de mire şi de mireasă.
Cel de mire este foarte frumos, dar cel de mireasă este o piesă vestimentară deosebită. Chiar am croit şi eu unul şi vreau să-l realizez cu ajutorul soţului“, explică Ileana Bîciu.

UN MEŞTEŞUG IMPORTANT, DAR NEGLIJAT

Ileana Bîciu nu are ucenici, aşa cum aveau cojocarii odinioară, face singură toate operaţiunile. Din când în când, o mai ajută soţul, care a fost şi el elevul lui nea Mitrel.
Nici comenzile nu curg, pentru că obiectele pentru care muncesc o jumătate de an nu pot fi vândute pe nimic. Pe de altă parte, puţini sunt cumpărătorii care să-i aprecieze munca la adevărata valoare şi să-şi permită să ofere preţul corect pentru un obiect vestimentar tradiţional.

cojocar ileaba bîciu - foto arhiva personală

Cojoacele olteneşti sunt obiecte de o complexitate deosebită, care necesită luni bune de lucru FOTO: arhiva personală Ileana Bîciu

„Meşteşugul vreau să trăiască, sunt lucruri care-mi plac. Sunt obiecte care se lucrează foarte greu, se lucrează în timp, cu multă răbdare, depui multă energie. Sunt obiecte valoroase pentru mine, dar ar trebui să fie valoroase şi pentru ceilalţi. Sunt obiecte care nu se pot vinde oricum, au un anumit preţ, ţinând cont că la un pieptar lucrezi şi şase luni. Eu aloc mult timp şi le mulţumesc copiilor şi soţului că m-au înţeles şi au acceptat. Te aşezi într-un scaun şi nu poţi să stai doar cinci minute, să împungi de două ori. Eu întreţin meşteşugul, dar, deocamdată, singura satisfacţie este ce-mi iese din mână. Ar trebui un pic de ajutor de undeva, pentru că sunt piese de patrimoniu“, este de părere Ileana Bîciu. 

“Sunt obiecte care se lucrează foarte greu, se lucrează în timp, cu multă răbdare, depui multă energie. Sunt obiecte valoroase pentru mine, dar ar trebui să fie valoroase şi pentru ceilalţi. Sunt obiecte care nu se pot vinde oricum, au un anumit preţ. Ar trebui un pic de ajutor de undeva, pentru că sunt piese de patrimoniu. Ileana Bîciu meşter popular

Bătutul cu zambaua, activitatea preferată a tinerilor

 Pentru a-şi dedica tot timpul acestui meşteşug, Ileana Bîciu a renunţat la cariera de învăţătoare. Legătura cu copiii o realizează, însă, astăzi, la clasa de cojocărit a Centrului Judeţean de Creaţie şi Artă, unde este profesor.

cojocar ileaba bîciu - foto arhiva personală

Ileana Bîciu, la lucru, în atelierul personal FOTO: arhiva personală Ileana Bîciu

Spune că nu e deloc uşor să lucreze cu tinerii, mai ales că la şcoală nu mai există ore de lucru manual şi nici acasă nu mai sunt practicate astfel de îndeletniciri. Cu toate acestea, există unele operaţiuni care îi atrag pe copii în mod deosebit. Bătutul cu zambaua este de departe în topul preferinţelor. „Asta le place cel mai mult copiilor. Vă spun sincer, am şi comandat plăcuţe şi dăltiţe. Sunt dăltiţe cu doi dinţişori, ca o furculiţă, mai laţi sau mai înguşti, depinde cum vrei să coşi, foarte ascuţite, iar pe o planşă sau pe un chiutuc, cum era pe timpuri, se bate cu ciocanul pielea. Desenăm, trasăm cu pixul, cu cerneală şi, respectând acea linie, se perforează pielea cu zambaua. Pe aceste urme se coase drumul robilor, cu fir încrucişat, un motiv tradiţional care se foloseşte pe mai multe materiale“, explică meşterul popular.

Vă recomandăm şi: 

Ultimul cojocar din Olt, tezaur uman viu, mâhnit că încă n-are cui lăsa meşteşugul: „N-o să mai venim de unde-am plecat“

Meşterul care dă viaţă lemnului şi refuză să abandoneze tradiţia: „Mai bine vinzi un kitsch decât un obiect de valoare, dar nu am avut interesul ăsta“

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite