Comoara populară ascunsă la Sibiu. Cum arată rochia în culorile câmpului, purtată de românce cu peste două secole în urmă
0
Familia Morariu din localitatea Jina, judeţul Sibiu, a adunat în şapte camere ale casei peste 4.600 de obiecte vechi care spun povestea tradiţiei de secole a oierilor. Turiştii care-i trec pragul nu plătesc bilet.
Ileana Morariu (63 de ani), din Jina, judeţul Sibiu, e pasionată de când se ştie de obiecte vechi, aşa că în timp a adunat o mulţime de lucruri care au legătură cu viaţa ancestrală a oierilor. Fostă profesoară de muzică şi desen la şcoala din sat, acum pensionată, povesteşte că actualul muzeu a căpătat prima formă în anul 2006, într-una din încăperile casei.
„Pasiunea a venit de la sine, nu mi-am propus niciodată şi nu m-am gândit că voi face un muzeu. Apreciam şi iubeam tot ce era vechi. După ce am început să strâng lucruri, mi-am dat seama cât de mult au muncit oamenii pentru că erau nevoiţi să confecţioneze şi să-şi facă tot ce aveau nevoie în casă. Am început cu muzeul în 2006, cu o cameră, apoi m-am dus la părinţi, la socri, la mătuşi, la vecini, la toţi cei care au binevoit într-un anume fel să mă ajute. Comunitatea locală m-a ajutat, pentru că altfel nu reşeam eu să colecţionez peste 4.600 de obiecte care sunt expuse în şapte camere. În 2011 am realizat extinderea muzeului, tot asta am visat şi era nevoie, pentru că şi acum lucrurile sunt destul de înghesuite“, povesteşte femeia.
Hodoiul, ştreandurile, bota şi crestăul
În muzeul amenajat într-un corp al casei de la Jina se găsesc obiecte din cele mai diferite. Alături de ele, în muzeu sunt expuse fotografii vechi legate de specificul local.
„Muzeul are mai multe colecţii, de costume populare, cea a obiectelor de interior şi uz casnic, a obiectelor de ceramică, a icoanelor pe sticlă, pe hârtie, pe tablă, pe lemn, a mijloacelor de transport, a altor obiecte gospodăreşti. Jina fiind comună de ciobani, şi obiectele sunt specifice ocupaţiei tradiţionale a jinarilor“, spune Ileana Morariu.
Cei care trec pragul muzeului vor descoperi vechile unelte tradiţionale ale oierilor, vase şi costume populare, dar şi păpuşi îmbrăcate în costume tradiţionale care ilustrează copiii duşi de ciobani în desagi, nunta, copiii la masă sau nou-născuţii puşi în covata de lemn.
„Oamenii creşteau animale, aveau foarte mult teren. Orice gospodar avea moşii unde avea şi colibă şi sălaşe pentru animale. Acolo, ca şi acasă, trebuia să aibă tot felul de obiecte pentru casă, pentru stână – vase, haine şi unelte. Avea car, căruţă, unelte pentru cosit, strâns fânul, pentru că animalelor trebuia să le facă furaje, creştea şi vite mari, şi porci. Vasele erau de regulă din lemn şi ceramică: «trocile» pe care se punea laptele, «hodoiul» unde se bătea untul, «şteandurile» unde se păstra untul, «bota», găleata de muls, «crestăul». Am în muzeu şi vase din care mâncau, solniţe, opaiţe şi sfeşnice care sunt deosebit de vechi şi care astăzi nu se mai folosesc. Iar din cauza faptului că primăvara trebuiau să ajungă cu întreaga familie la colibă, la 25-30 de kilometri, nimeni nu îşi putea permite să ducă un copilaş mic în braţe şi atunci îl puneau în straiţă sau în desagă şi apoi pe cal sau pe măgar. Se deplasau dinspre sat spre munte, acolo unde existau păşuni pentru animale şi unde era deosebit de frumos“, explică Ileana Morariu.
Costume populare din 1800
Foarte apreciate sunt şi costumele populare expuse în muzeu, unele dintre ele vechi de aproape 200 de ani.
„Cele mai vechi exponate sunt rochiile în culorile câmpului, care s-au purtat până în 1850, după care, în toată zona Mărginimii Sibiului, s-a trecut la costumul popular în alb-negru. Apoi avem o curea brodată în fir de aramă care are 200 de ani vechime, aşa ceva nu se mai lucrează în zilele noastre. Avem rochia de naşă care s-a purtat în urmă cu 200 de ani, deosebit de frumoasă, peste ea se lua cojocul de blană şi nunţile se făceau doar iarna pentru că vara oamenii erau cu probleme, cu treabă multă, nu era timp de petrecere. Oamenii nu tărăgănau munca, dacă trebuia să faci o treabă o făceai la timp“, povesteşte femeia.
Exponate deosebite sunt şi ceasul cu cifre romane datând din jurul anului 1800, războaiele de ţesut, cojoacele ciobăneşti şi ţesăturile. Iar în sufletul Ileanei Morariu un loc aparte îl ocupă icoanele, cele mai vechi, având aproape 200 de ani.
Într-una din încăperi este expusă inclusiv o icoană tip lădiţă, în care odinioară se păstrau actele şi banii. „Are un perete dublu şi avea o za mică şi un cârlig. Acolo se păstrau actele şi banii. Oricum nu era nicio problemă, la Jina şi după 1980 porţile nu se încuiau. Şi după ce
m-am căsătorit, când plecai de acasă puneai doar un lemn la poartă, o bâtă, ca semn că nu eşti acasă, şi nimeni nu-ţi intra în curte“, spune Ileana Morariu.
Vizitatori din toată lumea
Ileanei Morariu i-au trecut pragul de-a lungul timpului vizitatori din toată lumea, români dar şi mulţi străini: japonezi, americani, nemţi, francezi, italieni, unguri şi turci.
„Străinii care ajung aici se minunează pentru că sunt multe exponate şi mult spaţiu expoziţional, iar multe obiecte sunt foarte vechi. Nu avem taxă de intrare, dacă cineva doreşte să lase ceva, bine, dacă nu, să fie sănătoşi, sunt bine-veniţi şi bine primiţi la noi. Le oferim şi ceea ce avem prin gospodărie, un fruct, o bucată de brânză. Mă bucur când păşesc pragul muzeului tinerii, în special copiii“, încheie Ileana Morariu.
“Am în muzeu şi vase din care mâncau, solniţe, opaiţe şi sfeşnice care sunt deosebit de vechi şi care astăzi nu se mai folosesc.
Vă mai recomandăm:
Aurelia Rusu (68 de ani), fostă profesoară de limba română, acum pensionată, a amenajat într-o veche casă săsească din localitatea Bazna un mini-muzeu splendid cu obiecte vechi săseşti, şi a publicat de asemenea o carte cu reţete tradiţionale ale saşilor.
Ultima nuntă în satul sibian Gherdeal a avut loc în 1987, iar ultimul copil s-a născut aici în 1988. Din comunitatea înfloritoare de altădată, care număra 300 de suflete de români şi de saşi, acum au mai rămas doar 12 locuitori, şi toţi trecuţi de 50 de ani. Amintirile lor au rămas închise în cutii cu fotografii alb-negru.
Germanul Christian Rummel (30 de ani) s-a mutat în România în 2010, după ce a ajuns pentru prima dată aici în 2007, în cadrul unui program pentru calfele călătoare. Cucerit de farmecul tradiţiilor locale, şi-a întemeiat o familie şi trăieşte în satul sibian Richiş, unde a repornit atelierul de dogărie.
Se încarcă comentariile...
