FOTO Cum îşi dovedeau dreptatea sau nevinovăţia românii în Evul Mediu. Cartea de blestem a episcopului Damaschin al Râmnicului
0Conform unui principiu în Dreptul roman, care dăinuie până în zilele noastre, cel care formulează o pretenţie sau o acuzaţie în justiţie trebuie să o dovedească. Este un principiu care s-a aplicat şi în Ţările Române în feudalism când, printre mijloacele de probă, exista şi cartea de blestem.
În Ţările Române în Evul Mediu existau mai multe mijloace pentru a dovedi adevărul în justiţie: mărturisirea împricinatului, mărturiile martorilor, jurătorii, jurământul împricinatului, blestemul şi cartea de blestem pentru împricinat sau martori, înscrisuri, cercetarea la faţa locului, etc.
După cum se învaţă astăzi la Drept, jurământul de brazdă a fost înlocuit de blestem chiar la cererea Bisericii, care-l considera un obicei păgân şi a dorit, în schimb, altul „creştinesc” - cartea de blestem.
Blestemele Bizanţului şi cărţile de blestem
Blestemele erau frecvent întâlnite în documentele medievale încă din secolul al XIV-lea. Au pătruns în ţara noastră pe filiera bizantină.
Câteva secole mai târziu, apar chiar „Cărţi de Blestem” menite să-i înfricoşeze pe toţi cei care nu respectau poruncile domneşti şi extrem de utile la judecata tuturor cauzelor, mai ales a celor legate de pământ.
Scopul lor era ca cei care încălcau hrisoavele să aibă parte de blestemul Divinităţii. În acele vremuri, blestemul era ceva normal, omniprezent: testamentele, spre exemplu, conţineau blesteme din dorinţa de a le face respectate.
Cu excepţia blestemului şi a cărţii de blestem, extrem de uzitate în feudalism, care au fost înlocuite de jurământul pe Biblie, celelalte mijloace de probă s-au păstrat în practica judiciară.
Gâlceava dintre pârâş şi învinuit
În Evul Mediu, judecata se numea pricină, gâlceavă, treabă şi cu aceste denumiri apărea şi în documente. Şi reclamantul ori pârâtul aveau alte denumiri în vremurile de demult: cel care reclama se numea pârâş, jăluitor, prigonitor, iar cel care era reclamat: prigonit iar, în penal, învinuit, ca şi astăzi, sau învinovăţit.
În dreptul feudal, se putea apăra singuri în justiţie doar oamenii liberi şi bisericile, mănăstirile, breslele şi chiar satele.
Cărţile de blestem date de episcop sau mitropolit
Blestemul a constituit un mijloc de presiune psihologică supremă, în momentul în care jurămintele celor implicaţi în judecată, ori martorii nu erau probe suficient de convingătoare. În procese, era adesea prezent sub forma cărţii de blestem care, în general, era colectivă.
Acestea erau date de mitropolit şi episcopi, la porunca domnitorului sau la cererea uneia dintre părţile implicate în proces. Cartea de blestem mai purta denumirea şi de „afurisenie din oficiu”. De multe ori era folosită ca mijloc de a impresiona, ca o metodă de intimidare, fiind uneori aduse chiar de la patriarhii din lumea creştină ortodoxă.
„Afurisenia din oficiu”, extrem de eficientă în judecata legată de pământ
Procedura era folosită în toate judecăţile, în mod special în procesele legate de delimitarea hotarelor unei proprietăţi. Cartea de blestem era dată fie direct, în faţa divanului, fie trimisă celor care făceau cercetări sau audiau martorii. Ispravnicul - dregătorul care îndeplinea poruncile domneşti într-un judeţ, ţinut - o dădea protopopului, iar acesta o ducea preotului local.
La rândul său, preotul îi chema în biserică pe cei care trebuiau să jure. Acestora, ca şi astăzi, li se aducea la cunoştinţă care erau consecinţele dacă minţeau - pentru sperjur -, adică li se citea cartea de blestem, după care erau puşi să jure. Jurătorul avea obligaţia să spună adevărul, cu mâna pe Sfânta Evanghelie. La final, se întocmea un act care era semnat de martori şi folosit în proces. Jurământul se făcea de regulă în biserică. Cei împricinaţi erau uneori asistaţi chiar de episcop sau mitropolit, în funcţie de caz.
Pedepse severe pentru sperjur - 200 de toiege, rasul în cap şi munca la ocnă
Domnitorul aplica pedepse severe celor care erau prinşi cu minciuna. În 1620, un astfel de personaj a fost ocărât în Divan şi apoi a primit 200 de toiege, „pentru că a umblat cu minciuni şi înşelăciuni”.
În Vâlcea, spre exemplu, potrivit documentelor vremii, un localnic din comuna Şirineasa a fost tuns şi ras de barbă, iar apoi trimis la ocnă - puşcăria de la Ocnele Mari - la tăiat de sare, din porunca domnului Radu Mihnea. Se întâmpla la 1615. Tăiatul părului şi al bărbii erau considerate semn de mare batjocură, întrucât la acea vreme numai copiii şi persoanele imature, necoapte erau fără păr şi barbă.
Cartea de blestem putea fi şi nenominală, la adresa tuturor celor care cunoşteau cauza şi ştiau adevărul. Prin blestem se asigura veridicitatea declaraţiei, pe lângă actele, declaraţiile şi mărturisiriile din proces.
Blesteme groaznice pentru documentele în beneficiul mănăstirilor
Blesteme groaznice erau folosite pentru întărirea unor acte juridice particulare, în special în beneficiul mănăstirilor. Ele erau puse chiar de domnitor, iar destinatarii erau toţi cei care ar fi îndrăznit să le atace. La fel se întâmpla şi în cazul testamentelor, dacă nu se îndeplina ultima voinţă a celui decedat, blestemul fiind pronunţat chiar de către mitropolit în timpul vieţii celui care dorea să lase ceva „cu limbă de moarte”.
Blestemele se întâlnesc chiar şi în cărţile de judecată penală: îi vizau pe judecătorii care voiau să revină asupra unei condamnări.
Comerţ cu cărţi de blesteme
Jurământul se bucura aşadar de mare încredere. Jurământul şi datul mâinii, la finalul înţelegerii între părţi, aveau atât o valoarea magică, dar şi simbolică, fiindcă se credea că nerespectarea lor va avea consecinţe nefaste.
Cărţile de blestem s-au folosit până la Regulamentul Organic. Practica, de origine bizantină, s-a născut în Evul Mediu românesc, când a existat un adevărat comerţ cu Cărţi de Blesteme.
„Pe trupurile voastre să se pună bubele lui Ghiezi, să vă înghită pământul de vii”
Episcopului Damaschin al Râmnicului, unul dintre cei mai erudiţi clerici ai acelor vremuri (1708 - 1725), cel care a tradus aproape toate cărţile de cult, tipărind câteva, celelalte fiind editate de urmaşii săi, până la episcopul Filaret, a conceput o astfel de Carte de blestem, la 1724.
Era adresată lui „Necula Buzduga, lui Ioan - fratele lui Necula, uncheaşului Dumitru, uncheaşului Petre Cocoşilă, lui Şerban Stoenescu, lui Filip Cârciumarul şi căpitanului Pătraşcu”, după cum am aflat dintr-un articol publicat de istoricul Cornelliu Tamaş în Revista „Casa Cărţii Vâlcene”.
Prin Cartea de Blestem a episcopului Damaschin al Râmnicului li se face cunoscut că s-au pus semne la hotarele unor moşii care erau pricină de sfadă şi că existau acte şi martori: „O parte din moşia din hotarul Buzdugilor care este închinată episcopului de diaconul Nichifor, o parte din moşia Budeşti cu zapis în care sunt iscăliţi şi cămăraşii de la Ocnele Mari, care au fost mai înainte şi cu alte obraze de crezut, iar episcopul Ştefan al Râmnicului au pus şi semne.”
Blestemul urmărea astfel să-i convingă pe cei vizaţi „să mărturisească adevărul pe unde merge hotarul cel vechi al Buneştilor de se hotărăşte cu Buzdugii şi unde merge partea acelui diacon Nichifor care a închinat-o la Episcopie, însă pe hotarul cel vechi, care este cumpărat şi el de la Episcopie.”
După ce se arata ce probe există, urma şi blestemul crunt: „De veţi umbla cu dreptate şi veţi mărturisi adevărul cu frica lui Dumnezeu să fiţi şi blagosloviţi de nu să fiţi procleţi afurisiţi de Domnul nostru Iisus Hristos şi de 318 sfinţi părinţi de la Niceia şi de toate sfintele sinoade aşişderea şi de către smerenia noastră fierul pietrele să se topească, iar trupurile voastre să stea întregi şi nedezlegate în veci parte şi locaş să aveţi într-un loc cu Iuda vânzătorul şi cu procletul Arie să nu se aleagă de voi şi de casele voastre şi de agoniseala voastră ca praful ce-l spulberă vântul dupe faţa pământului şi pe trupurile voastre să se pună bubele lui Ghiezi, să vă înghită pământul de vii ca pe Datam şi să vă cuprindă cutremurul lui Cain.”
Pe partea verso a documentului - „Cartea de Blestem ”- apare însemnarea unuia dintre jurători - logofătul Şerban Stoienescu: „Văzând groaznica carte a Sfinţiei sale, mărturisim pe unde este hotarul cel vechi al Buneştilor.”, dovadă că blestemul a avut efectul scontat.
Articole de referinţă: „Elemente probatorii în Justiţia medievală”, „Istoria Statului şi Dreptului - note de curs”; „Carte de blestem”.
Se încarcă comentariile...
