Istoria Colegiului Naţional "Unirea", liceul înfiinţat acum 150 de ani cu un profesor şi 50 de elevi

Ştefan Neagoe, primul profesor şi director al Colegiului Unirea

În urmă cu un secol şi jumătate începeau la Focşani cursurile primei instituţii de învăţământ secundar din această zonă.

Graţie strădaniilor lui Gheorghe Chiriac, în urmă cu 40 de ani a fost realizată o monografie a Colegiului Naţional Unirea, una dintre cele mai vechi unităţi de învăţământ din România. Monografia a fost publicată în paginile Revistei Noastre, între anii 1874-1777, din care redăm mai jos.

"În ziua de 21 ianuarie 1863, cetãţenii notabili ai urbei Focşani se adunã în sala mare a municipalitãţii şi încheie „un diurnal” (jurnal) prin care cer înfiinţarea, în Focşani, a unui liceu. Ei erau – cum spune jurnalul – „împinşi de râvna de a ne educa şi cultiva fiii noştri”. Argumentele pe care le aduceau cetãţenii strânşi „în presusvia Municipalitãţii” erau:

1. Aşezarea în centrul ţãrii, a oraşului Focşani, la egalã depãrtare de Iaşi şi Bucureşti.
2. Neputinţa unor pãrinţi lipsiţi de mijloace de a-şi trimite copiii la studii în alte oraşe, în special la Iaşi şi Bucureşti „şi astfel ţara, naţiunea românã şi societatea pierd în ei atâtea talente şi genii de cea mai mare importanţã”.
3. Chiar şi pãrinţii care posedã mijloace materiale de a-şi trimite copii la studii în alte oraşe, se sfiiesc „de a-i expune, prin înstrãinarea lor la o asemenea etate pe la institutele din ţarã”.

Participanţii la adunare cereau membrilor municipalitãţii locale „a întrebuinţa toate mijloacele rugând mai cu deosebire pe domnul Ministru de Culte şi Instrucţie Publicã ca zelul ce are pentru prosperarea naţiunii a lua îndeaproape vedere dorinţa ce avem de a se înfiinţa şi în oraşul nostru un
liceu”.Municipalitatea localã era apoi rugatã de a hotârî ca din fondurile municipale sã se fixeze „spesele ce s-ar cere pentru localul şi încãlzitul zisului liceu”.

Urmeazã 47 de iscãlituri printre care şi ale unor cetãţeni care au avut funcţii de rãspundere în Focşani şi în judeţul Putna: D. Pastia, C. Mãrgãritescu, B. Penescu, Gh. Corbu, Iordache Pruncu, Constantin Ardeleanu, Gh. Ţanu etc. (Arhiva Primãriei Focşani, Dosarul nr. 25/1963, fila 20). Din jurnalul şedinţei ţinutã la 30 ianuarie 1863 a municipalitãţii oraşului Focşani, aflãm cã municipalitatea îşi însuşeşte dorinţa populaţiei focşãnene de a avea un liceu, obligându-se totodatã sã dea „din fondurile sale pentru totdeauna anuala chirie trebuincioasã unor asemenea încãperi corespunzãtoare cu trebuinţa arãtatã, încãlzitul şi celelalte obiecte trebuincioase la asemenea stabiliment de învãţaturã”.

În condiţiile de atunci, înfiinţarea unui gimnaziu era o problemã complicatã pentru un oraş ca Focşaniul. Deşi municipalitatea oraşului îmbrãţişase cu entuziasm propunerea cetãţenilor şi înaintase în acest scop un raport cãtre Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, totuşi bugetul municipalitãţii în aceşti ani nu permitea întreţinerea localului şi plata salariilor profesorilor, iar în bugetul statului trecerea unor sume aşa mari, pentru gimnaziul din Focşani şi pentru alte gimnazii şi licee care luau fiinţã, era o problemã grea, bugetul statului fiind mai în toţi anii – pe atunci – deficitar. Populaţia focşãneanã era însã nerãbdãtoare şi iniţiativele şi sugestiile nu lipseau.

Dintr-o adresã a Prefecturii judeţului Putna cãtre Primãria Focşani, aflãm la 5 mai 1865 cã arhitectul inginer al oraşului primise încã de multã vreme din partea Consiliului Judeţean sarcina sã întocmeascã un plan pentru clãdirea edificiului gimnazial, dar cã inginerul nu se achitase de aceastã sarcinã, invocând multe obligaţii pe care le avea în slujba Primãriei, deşi – cum spunea el – se bucurase cã a fost ales sã realizeze un asemenea proiect „care pentru mine este un prilej de a arãta ştiinţifica mea putere” (Arhivele… Dosar 3/1865, fila 21).

Asupra întocmirii acestui plan s-a revenit de câteva ori pânã la finele anului 1865, dar fãrã sã se fi realizat ceva, aşa cã gimnaziul – când a luat fiinţã – a funcţionat într-o casã particularã, casa vãduvei iconomului Miloş, Sultana Miloş. (Notãm iniţiativa focşãnenilor de a se întocmi o listã de subscripţie pentru adunarea fondurilor necesare întreţinerii gimnaziului ce urmeazã a se deschide în aceastã comunã. Lista trebuia acoperitã între 1 septembrie 1865 şi 1 ianuarie 1866).

În acest timp, aprobarea ministerului pentru înfiinţarea gimnaziului întârzia. La 23 iunie 1865, ministerul rãspunde cã nu poate satisface în present cererea cetãţenilor „oricât de dreaptã şi salutarã e cererea dumnealor”. Motivul invocat: neprevederea de fonduri în bugetul statului „pentru întreţinerea gimnaziului în chestiune”. (Dosar 3/ 1865 - fila 32).

INAUGURAREA GIMNAZIULUI

Nu trec însã nici 2 luni şi la 10 august 1865 Ministerul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin Ordinul nr. 26512 – comunicã Primãriei cã aprobã înfiinţarea unui gimnaziu la Focşani „numai cu o clasã deocamdatã şi un singur profesor, rãmânând sã se plãteascã atât leafa profesorului cât şi întampinarea tuturor cheltuielilor necesare pentru întreţinerea şcolii din fondurile comunei.

„Urma ca noul buget al statului sã prevadã sumele cuvenite în acest scop. Se comunicã, de asemenea, cã s-a publicat şi concursul pentru alegerea profesorului.” (Arhivele statului dosar 3/1865 – fila 40) Ştirea face senzaţie în oraş. În sfârşit, focşãnenii îşi vedeau visul cu ochii. Consiliul comunal se strãduieşte din rãsputeri pentru a face faţã împrejurãrilor. Consilierul Hagi Grigore Teodoru cumpãrã patru stânjeni de lemne şi le depoziteazã în casele soţiei defunctului iconom Miloş. Se iau mãsuripentru procurarea mobilierului: 10 bãnci, o catedrã, o masã de brad albã, deasupra un postav verde, patru scaune tot de brad vopsite negru şi îmbrãcate cu piele, o tablã neagrã şi un dulap pentru cancelarie (dosar 3/1865 – fila 44).

Primãria cere Prefecturii, la 6 octombrie 1885 sã i se acorde un credit de 6 200 lei – cursul fiscului – pentru: plata chiriei localului; mobilier; salarial profesorului pânã la 1 ian. 1866; lemne pentru încãlzit; servitori; alte material necesare (dosar 3/1865 – fila 60).

La 2 noiembrie 1865, se hotãrãşte ca Şcoala de fete nr. 1 care funcţionase pânã atunci în casele Sultanei Miloş, sã se mute în casele lui Trifan Boiu, pentru a lãsa locul gimnaziului. i se dã Sultanei Miloş suma de 1 280 lei, chiria pe 6 luni, începând de la 26 octombrie 1865. La 29 noiembrie 1865, primarul M. Ionescu trimitea urmãtoarea depeşã Ministerului Instrucţiunii Publice: Localul şi toate obiectele trebuitoare pentru gimnaziu sunt gata, o mulţime de copii adastã învãţãtura. În numele oraşului vã rugãm grãbiţi orânduirea profesorului „(dosar 3/1865 – fila 69). Orânduirea profesorului s-a facut în persoana institutorului de clasa a IV-a, Ştefan Neagoe, de la Şcoala nr. 2 din Focşani, care e numit „provizoriu profesor supleant la clasa I-a a gimnaziului acum înfiinţat în acel oraş. Se adaugã: „ Cu obligaţiune însã de a se supune la un nou concurs în ziua de 15 mai 1866.” (dosar 7/1866 – fila 2). Fiind singurul profesor al gimnaziului, el era şi directorul şcolii. La 3 ianuarie 1866, pleca şi primul raport al direcţiei şcolii cãtre primãria oraşului.

Directorul Ştefan Neagoe aducea la cunoştinţa acesteia cã a fost numit profesor la gimnaziul din Focşani, prin decretul domnesc nr. 1745 din 23 decembrie 1865. Citãm din acest raport: „Spre a se da toatã publicitatea posibilã de înfiinţarea acestei înalte şcoli ce a câştigat judeţul, în genere, şi oraşul, în parte, mã simt cel mai fericit de a mã putea adresa cãtre aceastã onorabilã Primãrie care este unica sorginte prin a cãrei energie şi stãruinţã neadormitã, s-a putut realiza viitorul intelectual al atâtor juni de diferite clase. Deci, dar, meritã – ba chiar pretinde imperios scopului salutar al acestei instituţiuni de a se face inaugurarea cu toatã solemnitatea posibilã”. Şi – mai departe: „sã binevoiţi a face publicaţiile cuvenite în oraş, chemând totodatã a fixa ziua inaugurãrii şi a se invita diferite corporaţiuni, precum şi pe domnii institutori ai şcolilor, cu elevii şi stindardele lor, de a asista în aceastã solemnitate”. (dosar 7/ 1866 – fila 1).

Directorul indica şi ziua când se va putea face solemnitatea inaugurãrii cursurilor: 7 ianuarie 1866. E data când de fapt, începe activitatea gimnaziului. La 13 ianuarie, primarul urbei Focşani raporteazã Ministerului felul cum a decurs solemnitatea. Este exprimat mai întâi devotamentul obştei şi al întregului district şi „profunda recunoştinţã înãlţimii sale Domnitorului pentru pãrinteascã îngrijire ce a binevoit de a da oraşului nostru acest frumos stabiliment. Cetãţenii focşãneni şi genraţiunea viitoare vor pronunţa întotdeauna cu sfinţenie gloriosul nume de Alexandru Ioan I.”Raportul continua cu relatarea felului cum a decurs inaugurarea gimnaziului, pe care primarul îl numeşte „Gimnaziul Alexandru Ioan I.”Se pare cã acesta a fost numele gimnaziului din Focşani, pânã la detronarea lui Cuza Vodã. La solemnitatea inaugurãrii au vorbit: Gh. Apostoleanu, primpre şedintele Curţii de apel, care a şi prezidat solemnitatea, directorul gimnaziului, Ştefan Neagoe şi primarul oraşului. Desprindem din cuvântarea lui Apostoleanu câteva pasaje semnificative prin înţelesul ce se dãdea, pe atunci, rostului învãţãmântului secundar, ca expresie a intereselor burgheziei în ascensiune: „Şi în adevãr, experienţa zilnicã ne aratã cã lupta comunã a
intereselor, concurenţa, se susţine într-un mod triumfãtor numai de acei ce posedã o instrucţiune. Cei lipsiţi de dânsa, afarã de rare excepţiuni se aflã într-o poziţiune de inferioritate ce e o cauzã de strâmtoare, de încurcãturã pentru societate”.

Cu privire la rostul moral şi politic al şcolii, Apostoleanu aratã: „Cea dintâi, cea mai simţitã nevoie socialã este împãrtãşirea ideilor şi simţãmintelor noastre. Aşezãmântul a cãrui înfiinţare o serbãm astãzi este menit a da satisfacere acestei necesitãţi”. Şi mai departe: „Acest aşezãmânt este menit a lumina de timpuriu toate cãile vieţii aşa ca fiecare elev sã le cunoascã într-un mod sigur vocaţiunea ce va trebui a urma, spre a deveni un fiu plin de consolaţiune pentru pãrinţi, un bun soţ, un bun pãrinte, un fericit şi adevãrat cetãţean”.

Cuvântarea lui Apostoleanu se terminã cu exprimarea sentimentelor de recunoştinţã şi a devotamentului cel mai sincer „cãtre Alesul naţiunii române de la 5 şi 24 ianuarie” şi cu urarea: „Trãiascã Alexandru IoanI!” Discursul primarului se adreseazã mai ales profesorului Ştefan Neagoe: „Sã trãiţi, domnule profesor, spre a putea suporta aceastã nobilã misie spre bucuria studenţilor ce-şi aşteaptã viitorul lor moral şi ştiinţific de la inteligenţa dumneavoastrã” (Arhivele statului, dosar 7/1866 – fila 15-16).

În aceste condiţii modeste, dar dãtãtoare de speranţe, s-au deschis cursurile gimnaziului „Alexandru Ioan I”, în ziua de 7 ianuarie 1866. Viitorul liceului „Unirea”, la acea datã, avea 50 de elevi (stundenţi cum li se mai zicea) şi un singur profesor, Ştefan Neagoe. Profesorul preda toate materiile şi fãcea şi oficiul de director. Ministerul fãcuse o bunã alegere în persoana institutorului de clasa a IV-a, Ştefan Neagoe. O spune şi primarul oraşului în raportul cãtre Ministerul Instrucţiunii Publice: „Obştea oraşului a primit cu o vie mulţumire frumoasa alegere ce aţi binevoit a face în persoana onorabilului domn Ştefan Neagoe, a cãrui exemplarã conduitã şi zel profesoral este îndestul de cunoscut focşãnenilor.” Cultura şi tactul de care a dat dovadã în scurtul timp cât a mai stat în Focşani reies îndeajuns din rapoartele şi actele oficiale cuprinse în arhivele primãriei oraşului Focşani.

MOMENTELE DRAMATICE

Problema vitalã a gimnaziului focşãnean a fost în primii ani ai existenţei sale, aceea a localului şi a intreţinerii sale. O listã de subscripţie publicã în vederea întreţinerii fusese deschisã încã din iulie 1866, dar ea se acoperea cu multã greutate. În martie 1866, abia se strînsese suma de 776,20 lei pentru fondul necesar întreţinerii gimnaziului.

Printre cei ce subscriseserã, gãsim şi numele de Lascãr Zamfir, tatãl lui Duiliu Zamfirescu. Construirea localului rãmãsese iarãşi pe primul plan. Era vorba ca localul gimnaziului sã se clãdeascã pe terenul Mânãstirii Sf. Ioan (aşa cum de altfel s-a şi realizat, începând din 1881), dar mai erau şi alte proiecte. Într-o adresã a Comitetului permanet al prefecturii jud. Putna, din 21 iunie 1866, se vorbeşte despre locul lui Gavrilã Stamatin (loc scos în vânzare la licitaţie, pentru o datorie).

În „Gazeta de Focşani”, trebuia sã aparã o publicaţie în acest scop, iar comercianţii din Focşani, care promiseserã cã vor contribui la cumpãrarea terenului „sã se ţinã de cuvãnt” (Arhivele statului, dosarul 7-fila 101). Negustorii nu se ţin însã de cuvînt, iar prefectul cere sã nu se mai insiste pe lângã ei (dosar 7-fila 129). Nici arhitectul inginer al oraşului, Gaetanovici, nu întocmise încã la acea datã planul şi devizul construcţiei clãdirii, aşa cã gimnaziul va funcţiona în anii 1866-1881, în trei localuri închiriate de primãrie, cel dintîi fiind, aşa cum am vãzut, localul proprietate a Sultanei Miloş. Anul şcolar 1866-1867 începe în condiţiuni dramatice pentru gimnaziul din Focşani. Înfiinţarea clasei a II-a necesitã numirea a încã doi profesori. La 14 septembrie 1866, se face o intervenţie în acest sens pe lângã Ministerul Instrucţiunii Publice (Arhiv. Stat. dosar 7, fila 151). Rãspunsul Ministerului este descurajant: nu este prevãzutã în bugetul statului suma pentru înfiinţarea clasei a II-a la gimnaziul din Focşani. Totodatã Ministerul cere sã se comunice dacã comuna ia asupra sa aceste cheltuieli, pentru a lua mãsuri în consecinţa, cu privire la înfiinţarea clasei a II-a şi la numirea a încã doi profesori pentru aceastã clasã (Dosar 7/1866, fila 161, 162).

În şedinţa Consiliului comunal din 13 septembrie 1866, luîndu-se în dezbatere aceastã chestiune, s-a decis întreţinerea şi pe mai departe a gimnaziului, inclusiv clasa a II-a, „spre a nu rãmâne infructuoase cheltuielile întreţinerii lui pînã în prezent şi pentru cã altfel s-ar aduce nu numai o mare nemulţumire domnilor cetãţeni, dar şi o loviturã materialã şi moralã” (loc. cit. , fila 161, 162).

S-a hotãrât de asemenea, în consiliu ca, pînã la susţinerea gimnaziului de cãtre stat sã contribuie şi Comitetul permanent al judeţului cu jumãtate din cheltuielile necesare întreţinerii gimnaziului, „ca unul ce nu este înfiinţat numai pentru acest oraş, ci în genere pentru tot districtul care are trei şcoli primare de unde cei mai mulţi absolvind clasele au venit la acest gimnaziu”. (loc. cit., fila 161-162). La 23 septembrie 1866, cetãţenii intervin pentru menţinerea gimnaziului. Amintind cã cele douã şcoli primare de bãieţi şi gimnaziul din oraş sunt insuficiente „pentru însemnãtatea comunei noastre” memoriul adaugã: „deşi insuficient, totuşi ar fi trist cînd ar trebui sã ne lipsim de binefacerile gimnaziului, cînd copii noştri s-ar vedea constrînşi a întrerupe cursurile începute în clasa I-a gimazialã, şi alţii o data ieşiţi din clasa a IV-a a şcolii primare n-ar mai avea în comuna noastrã nici un mijloc pentru dezvoltarea lor intelectualã.”Cetãţenii întreabã dacã nu e de datoria comunei sã ia asupra sa întreţinerea gimnaziului şi cer ca sã se intervinã pe lângã Consiliul judeţean Putna pentru a participa la susţinerea gimnaziului, fiindcã „nu numai oraşul nostru, ci şi districtul se intereseazã de soarta gimnaziului” (Arhivele statului dosar nr. 7, fila 166). Memoriul este inscãlit de 98 de persoane, din cele mai notabile, printre care Voinov, Grigore Bãlãnescu, Cottescu, C. Robescu, Lascãr Zamfirescu etc. Am vãzut mai sus cã Primãria acceptã sã întreţinã mai departe gimnaziul şi sã plãteascã profesorii în cursul anului şcolar 1866-1867, cu condiţia ca judeţul sã ia asupra sa jumãtate din cheltuielile necesitate în acest scop.

Tocmai în aceste împrejurãri cînd soarta gimnaziului era în joc, profesorul Ştefan Neagoe înştiinţeaza primãria cã a fost transferat (“permutat”) la Bîrlad. Era o adevãratã loviturã, dat fiind prestigiul de care se bucura în oraşul Focşani. Primãria îl roagã pe profesorul Ştefan Neagoe „în numele obştei şi al comunei” sã continue lecţiile la gimnaziu „pînã la decizia difinitivã a Domnului Ministru repectiv cãruia i s-a raportat telegrafic în numele oraşului ca sã vã menţinã locului”.

Pînã la plecarea sa, directorul Neagoe mai are prilejul de a înfãţişa intr-un raport starea proastã a localului, aceasta pe cînd urmãrea „primirea continuã a noilor studenţi” (Arhiv.stat. dosar 7, fila 174). În sfîrşit, Ministerul anunţã printr-o telegramã cã „pentru prosperarea gimnaziului şi înzestrarea lui cu profesori capabili şi deopotrivã stimaţi de orãşeni ca domnul Neagoe au fost numiţi doi profesori pentru a preda la gimnaziul din Focşani: N. ţipei şi I. Albini”. Aceştia aveau titlu provizoriu de profesori suplinitori „pînã la facerea concursului”.

Cel dintîi, N. Ţipei, trebuia sã predea limba latinã şi românã, istoria, geografia şi religia la ambele clase ale gimnaziului, iar cel de al doilea, I. Albini era numit pentru a preda matematicile si fizica, limba francezã şi desenul. N. ţipei a fost institutor superior la şcoala primarã din „Focşanii sudici”, primea şi direcţia gimnaziului (loc. Cit., fila 188). La 16 octombrie 1866, directorul ţipei arãta într-un raport necesitatea numirii unui profesor de limba francezã, fiindcã spune el, Albini nu poate, din cauza supraaglomerãrii de obiecte, sã predea şi limba francezã. Examenul de sfãrşit de an s-a desfãşurat intre 10-15 iunie 1867, cu deosebit fast.

„Gazeta de Focşani” tipãreşte urmãtoarea invitaţie: „Onorabilul public este rugat ca sã binevoiascã a asista la examenul general al anului şcolar 1866-1867 ce începe, la gimnaziul de aici, sîmbãtã în 10 şi ţine pînã la 16 ale curentei luni iunie”. Urmeazã programa examenului. Solemnitatea împãrţirii premiilor, anunţã directorul ţipei, „se va ţine în ziua de 29 iunie în localul gimnaziului” (Arhiv. Stat. Dosar 42. 1866, fila 63). Încã din ziua de 23 mai 1867, directorul se intereseazã de înfiinţarea clasei a III-a şi cere sã se intervinã numirea a încã doi profesori: unul pentru limba românã şi dreptul administrativ şi altul pentru limba francezã, desen şi caligrafie. Ministerul Instrucţiunii rãspunde, adresîndu-se primãriei, cã în bugetul statului pe anul 1868 se va trece şi renumerarea profesorilor de la clasa a IIIa, „pînã atunci, însã, veţi binevoi domnule primar a continua cu intreţinerea gimnaziului din fondurile acelei comune” (Arhiv. Stat. Dosar 42, fila 97).

La 24 noiembrie sînt anunţaţi noii profesorii: M.C. Codreanu şi I. Gurãu. La sfîrşitul anului 1867, un focşãnean, Ştefan Mincu, se oferã „a da lecţiuni gratis, pînã la votarea bugetului” la catedra de desen unul din cei mai distinşi intelectuali al Focşanilor, carierã care se terminã in ianuarie 1896, cînd, la 51 de ani, Ştefan Mincu moare pe neaşteptate.

Existenţa de început a gimnaziului era pusã în faţa a douã problem grele care trebuiau rezolvate: a) salariile profesorilor şi în întreţinerea şcolii şib) gãsirea unui local potrivit pentru desfãşurarea în bune condiţii a procesuluiinstructiv-educativ.

Depinzînd de bugetul primãriei, buget sãrac, mereu în cãutare de fonduri pentru îndeplinirea necesitãţilor urgente, piaţa profesorilor se face in mod neregulat, cu amînãri şi tîrguieli care pun pe profesori în situaţii dificile. „Noi vom fi forţaţi – raporteazã directorul gimnaziului preşedintelui Comitetului permanent – a suspendat lecţiunile, referindu-ne la Ministerul competinte, spre a ne învesti cu posturile cuvenite la alte gimnaze, cãci, gimnaziul din Focşani nu dispune de fonduri, sau, mai bine nu i se dã (!) fondurile cerute pentru a putea exista”. Şi – mai departe – „sînt sigur Domnule Preşedinte cã nu veţi întârzia a lua salutarele dispoziţiuni spre a asigura aceastã instituţiune, pentru care d-strã aţi depus atîta zel pînã (l-aţi) cîştigat, şi acum din reaua voinţã a unor indivizi conduşi de patimi sã se distrugã şi sã se desfiinţeze” (Arhv. Stat. dosar 42/1867 fila 27-29).

În ceea ce priveşte localul în care şi-a ţinut cursurile gimnaziul în primii doi ani, el era sub orice criticã. Citãm din cîteva rapoarte ale directorului cãtre primãria orşului: „a lua în considerare (primãria) ca în primavera viitoare sã închiriaţi un local corespunzãtor unui atare institute, cãci cel actual nu corespunde într-u nimic, atîta pentru strimtoarea şi micimea camerilor, cît şi pentru depãrtarea lui, încît instrucţiunea suferã foarte mult din aceste cauze” (1866 decembrie 18, dosar 7/1866 fila 285).

Dintr-un alt raport în care se cere acelaşi lucru citãm: „fiind actualul local cu totul contrar progresului unui institut public, aducîndu-se mai mute piedici nu numai în instrucţiune, ci chiar în igienã” (loc. cit. dos. 42 fila 11). Iatã şi contãrile unui consilier communal care a primit delegaţie sã meargã la faţa locului şi sã refere: „Am vãzut cã în acest local sunt numai douã odãi mari în care este aşezatã (!) clasa I-a si a II-a. Una din odãi fiind în apartamenul de sus este mai luminatã şi spaţioasã dupã sudenţii ce sînt astãzi. Iar cealaltã odaie fiind jos, pe lîngã cã se aflã întunecoasã, cu ferestrele foarte mici, dar aduce şi un plictis neavînd aerul destulã evaporaţie”. (Proces-verbal din 23 mai 1867, dosar 42). Se cerea deci în chip imperios sã se gãseascã un alt local pentru şcoalã, fiindcã problema contruirii unui local propriu pentru gimnaziu nu se mai punea atunci. Toate proiectele anilor din urmã cazuserã.

La 24 august 1867, Sultana Miloş, proprietara primului local în care a funţionat gimnaziul, cere primãriei sã-i fie reparate casele în cazul cînd gimnaziul se mutã. Primãria aprobã cererea. La 19 octombrie acelaşi an, se iscãleşte contractul de închiriere cu C. Stoenescu, proprietarul celei de a doua clãdiri, în care a funcţionat gimnaziul (str. Gãrii). Încã de la început, C. Stoenescu nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract. El ezitã uneori, alteori refuzã sã facã reparaţiile cuvenite la clãdirea gimnaziului, mai ales sã indrãgeascã curtea.

La 16 octombrie 1868, se pune problema rezilierii contractului cu Stoenescu şi închirierea caselor cneazului Dimitrie Cantacuzino. Oferte de închiriere mai fac, în anii urmãtori, şi alte persoane: a) Elena Curelescu, nãscutã Nichitachi, pentru casele sale „din partea sudicã a oraşului unde a fost cazarma militarã”; b) D. Simionescu care oferã spre închiriere casele sale „cu toate încãperile din rîndul de sus şi de jos” pentru 2115 lei chirie pe an; c) un oarecare „Domnul Petricã” ale cãrui case au fost gãsite comode şi încãpãtoare pentru 5 clase de gimnaziu, ba „încã dupã cum mi-a declarat vor fi comode chiar pentru 7 clase, dacã va face încã douã camere de clase, cãci proprietarul a zis cã va face ori cîte clase vor fi necesare pentru cursul superior, adicã pentru liceul complect, bine înţelegîndu-se cã are sã fie nevoie încã de odaie pentru cabinetul de fizicã, pentru carcerã, pentru bibliotecã, care taote sînt cerute de legea Instrucţiunii Publice” (raportul directorului gimnaziului din 19 septembrie martie 1869, dosar 19/1869).

Directorii care au urmat lui N. Tipei, adicã N. Codreanu (ianuarie-martie 1868) şi M. Constantiniu (începînd din martie 1868) poartã o bogatã corespondenţã cu primãria pentru ca aceasta sã determine pe proprietarul C. Stoenescu sã facã reparaţiile cuvenite localului închiriat gimnaziului, inclusive îngrãdirea lui. La 9 noiembrie 1869, poliţaiul oraşului comunicã primãriei cã primind însãrcinarea de a intervene pe lîngã C. Stoenescu pentru a-şi îndeplini obligaţiile luate prin contract „pînã în prezent nu s-a vãzut din partea-i nici o mişcare”. În acest timp, localul se degrada şi devenea impropriu pentru ţinerea cursurilor. Cu atît mai mult cu cît numãrul claselor gimnaziului crescuse. La 10 ianuarie 1870, directorul Constantiniu raporta primãriei cã în sala unde fãceau cursuri elevii clasei a IV-a a cãzut ,,o bucatã de bagdadie foarte mare şi norocire cã nu erau copiii în clasã” (dosar 8-1870).

La 18 aprilie 1870, directorul, revenind asupra aceleiaşi probleme, spunea: ,,de trei ani de cînd stã gimnaziul în actualul local, nu s-a spãlat decît numai de douã ori şi atunci numai salonul si antretul, iar cele alte clase nici una datã”. şi adãuga: ,,cît pentru îngrãdire, Domnule Primariu, pãrerea mea de rãu sunt fortat a mai suleva din nou aceastã chestiune... rãmînînd gimnaziul ca nici una scoalã din lume tot dezgrãdit, ceea ce face ca direcţiunea acestui gimnaziu sã simtã o mare greutate în aplicarea pedepselor disciplinare, producînd şi un aspect neplãcut trecãtorilor” (1870 aprilie 2 dosar 8/1870). În sfârşit, la 25 octombrie 1870, expira contractul cu Stoenescu şi directorul cerea sã se gãseascã un alt local mai corespunzãtor.

Primarul Tanu delega pe consilierul Lascãr Zamfirescu, tatãl scriitorului Duiliu Zamfirescu, sã gãseascã un asemenea local. Se prezintã propunerea Elenei Marinescu, nãscutã Pastia, care oferã casele sale din Uliţa Sîrbeascã, ocupate pînã atunci de prefecturã. Direcţia şcoalei referã favorabil ţi Comitetul permanent al judeţului Putna aprobã – în anumite condiţii – închirierea localului Elenei Marinescu pentru gimnaziu. Închirierea se fãcea pe 5 ani, la preţul de 120 de galbeni în lei noi, Ministerul Instrucţiunii nu aprobã închirierea casei Elenei Marinescu, dar gimnaziul se mutã totusi. Se fac – la repezealã – reparaţiile cuvenite, direcţia gimnaziului cerînd sã se urgenteze lucrãrile ,,ţi sã se îngrãdeascã din toate pãrţile, fiindcã trec oamenii prin curte ca pe drumul mare” (dosar 8/1870, 6noiembrie 1870).

Documentele Primãriei aratã cã timp de 11 ani, cît a funcţionat gimnaziul în casele Elenei Marinescu pe Strada Sîrbeascã, (astãzi 23 August) raporturile dintre direcţia şcolii şi proprietarã au fost asemãnãtoare celor de pe timpul cînd gimnaziul funcţiona în casele lui C. Stoenescu. Arhitectul oraşului primeşte de multe ori în aceastã perioadã devize pentru reparaţiile ce trebuiau fãcute la clãdirea gimnaziului. La 20 martie 1872 directorul anunţã primãria cã o parte din gardul din jurul localului gimnaziului – dinspre rãsãrit – a cãzut cu prilejul ,,vînturilor ce au urmat mai zilele trecute, astfel cã astãzi oamenii au început a trece prin ograda gimnaziului, iar bãieţii fug la clase tot prin acea parte” (dosar 17/1872). Suma totalã a devizului întocmit de inginerul arhitect Moroni, sumã ce privea pe proprietar, era de 580,06 lei.

La 19 ianuarie 1873, directorul anunţã primãria cã a închis clasa a II-a, fiindcã profesorii si elevii nu mai pot sta în aceastã clasã din cauza fumului si a frigului ,,fiind soba veche si stricatã”. La 13 septembrie 1873, dupã moartea lui Mihail Constantiniu, noul director, D. F. Caian, raporteazã cã în timpul verii, proprietarul (Elena Marinescu) n-a fãcut reparaţii clãdirii ,,încît la 1 septembrie profesorii au trebuit sã intre în clase aţa cum se aflã ţi anume în starea cea mai deplorabilã”. Si adãugã: ,,Nu pot detalia stricãciunile ce se aflã la acest local, ci vã expun în general cã uţile, ferestrele, zidurile si pavimentul claselor sunt în stare mai proastã decît la un grajd. Curentul este atît de mare în clase, încît elevii trebuie sã se îmbolnãveascã si profesorii trebuie sã ţinã lecţiunea cu pãlãria pe cap” (dosar 19/1873).

Directorul anunţã cã va fi nevoit – dacã nu se fac reparaţiile cuvenite - ,,a curma lecţiunile pentru evitarea altor rele mai mari”. Mai citãm o singurã datã dintr-un raport al direcţiei şcolii datat 25 septembrie 1874: ,,frigul si rãceala de toamnã se apropie si uţile claselor toate sunt hodorogite. Usa de la clasa a II-a lipseste, la clasa I-a nu se închide, la celelalte sunt de asemenea stricate”.

Mã opresc aici cu înţiruirea neajunsurilor întîmpinate de gimnaziul din Focsani, la începuturile lui, pe timpul cît cursurile s-au ţinut în cele trei clãdiri amintite mai sus. Aceste neajunsuri – ţi destule altele – n-au împiedicat pe profesorii, al cãror numãr crescuse între timp, sã-ţi facã datoria instruind si educînd elevii încredinţaţi lor, elevi care erau sau fii ai oraşului, sau ai judeţului", scrie Gheroghe Chiriac în monografie.