FOTO Grădina în care florile-de-colţ cresc lângă zarzavaturi
0
Geologul clujean Ioan Cociuba creşte, de 11 ani, flori-de-colţ în grădina sa de zarzavaturi din satul Rădaia, judeţul Cluj. Face din ele vederi pe care le vinde primăvara, de Mărţişor.
În grădina clujeanului Ioan Cociuba (58 de ani) creşte un monument al naturii: floarea-de-colţ. Lângă calea ferată din Rădaia, un sat la o aruncătură de băţ de Cluj-Napoca, bărbatul, geolog de profesie, cultivă, de 11 ani, astfel de plante rare.
„Sunt flori-de-colţ de cultură, crescute în grădină, nu luate de pe munte“, spune acesta, sătul să explice asta tuturor curioşilor care atunci când văd floarea-de-colţ la el îl privesc de parcă ar fi comis vreo crimă.
Dacă pe munte înfloresc în lunile iulie-august, în grădina lui Ioan Cociuba ele îşi deschid petalele prin mai-iunie. Le culege şi le usucă, iar din ele face vederi pe care le vinde clujenilor, la sfârşit de februarie, ca mărţişoare.
Seminţe din Germania
„Florile-de-colţ cresc la colţul casei mele“, spune Ioan Cociuba.
Primele seminţe le are de mai bine de zece ani, de când fiul său le-a cumpărat de la un hipermarket din Germania. „Dintre cele 100 de seminţe aduse din Germania au ieşit abia 5“, explică Ioan Cociuba.
Crede că le-a plantat prea adânc şi de aceea nu au răsărit. Însă de atunci şi până acum obţine cu fiecare an ce trece seminţe de la florile-de-colţ din grădina sa.
Pe un petic de pământ, nu mai mare de vreo doi metri pătraţi, din faţa uneia dintre serele sale – unde cultivă castraveţi şi alte zarzavaturi – cresc aceste flori-minune, atât de scumpe privirii oamenilor. Dacă nu ştii cum arată, poţi trece pe lângă ele fără să le observi.
În timp ce rupe buruienile apărute de la ultima vizită, geologul povesteşte că sunt două tipuri de floare-de-colţ: una care creşte la mari înălţimi, la peste 1.500 de metri, care e cea rară, „vedeta“, numită şi floarea-reginei, şi alta, care creşte tot pe stânci, dar la o altitudine mai mică, de vreo 700 de metri.
„Dintre acestea de la 700 de metri, oamenii au luat plante şi le-au pus în grădinile lor. În culturi, floarea-de-colţ trăieşte în jur de trei-patru ani, apoi se îmbolnăveşte. Probabil că foloseşte unele elemente chimice minore – în concentraţii mici, adică crom, vanadiu, arsen – din sol şi apoi devine sensibilă la boli şi moare“, lămureşte grădinarul Ioan
Cociuba.
„Monştri lătăreţi“
Ioan Cociuba ştie că aceste plante, declarate monumente ale naturii, nu au multe „mofturi“. Unul dintre ele este că florile-de-colţ nu se dezvoltă decât într-un pământ care are calcar, aşa cum e solul din vârful munţilor, unde cresc în mediul lor natural. În grădina sa, dacă pământul este foarte gras, floarea-de-colţ ajunge să aibă petale de culoare verde, nu albă.
„A trebuit să o pun într-un sol cu mult calciu pentru că ea e iubitoare de calciu“, spune geologul. Şi fără îngrăşăminte pentru că, zice el, „florile s-ar face mari şi grase, ca nişte monştri lătăreţi“. Le curăţă solul de tot ce le-ar putea deranja.
„Oricare dintre plantele cultivate aici şi buruienile le deranjează foarte tare. Am împrejmuit florile-de-colţ cu plastic ca să nu-şi facă pirul (n.r. – buruiană) rădăcini. Puful alb de pe floare e cel care o apără de soare şi evaporarea apei o ajută să supravieţuiască“, adaugă bărbatul.
Iarna nu le acoperă pentru că, dacă face asta, florile mor. Îngheţul face parte din viaţa lor. Îşi mai aduce aminte că odată au făcut mană, adică o boală cauzată de ciuperci ale plantelor. Atunci a preferat să nu le dea cu nicio substanţă de teamă să nu le distrugă. Şi a fost inspirat deoarece, după un timp, şi-au revenit singure.
Uşor de îngrijit
Floarea-de-colţ, numită şi floarea-reginei, nu are nevoie de multe ca să crească într-o grădină.
„E la fel de uşor de cultivat ca trandafirii, roşiile sau castraveţii. Solul său nu trebuie să fie acid şi gras“, spune grădinarul Ioan Cociuba.
Ce admiră la această plantă e curajul ei, încăpăţânarea de a trăi pe vârfurile munţilor, unde puţini se încumetă să o vadă. „E rară şi valoroasă pentru că stă într-un loc unde se supravieţuieşte greu, pentru că înfloreşte pe o piatră seacă. Prin curaj, floarea-de-colţ este simbolul supravieţuirii, al puterii de a trăi, nu prin frumuseţe sau culoare“, este de părere geologul.
La preţul unei garoafe
Bărbatul spune că nu şi-a făcut vreun calcul ca să vadă cât câştigă: „O floare-de-colţ o vinzi la 1 leu, 2 lei, la preţul unei garoafe. Presată pe carton ca mărţişor, costă vreo 10 lei“, spune Ioan Cociuba.
„Am doi sau trei clienţi pe an care cumpără câte 10-20 de bucăţi o singură dată. Povestea cu mărţişorul moare ca folclorul, pentru că nu mai credem în el“, povesteşte Ioan Cociuba, de loc din zona oraşului bihorean Aleşd.
Prima floare-de-colţ pe care a văzut-o geologul a fost la Lacul Roşu, lac de la poalele Muntelui Hăşmaşu Mare, de unde izvorăsc Mureşul şi Oltul. A căutat-o şi prin Cheile Turzii, dar nu a dat de ea. Mulţi dintre oamenii care se opresc la standul său cu flori-de-colţ uscate şi transformate în simboluri ale primăverii sunt contrariaţi.
„Reacţionează revendicativ şi zic «cum, flori-de-colţ?». Atunci le explic că sunt plante de cultură şi le protejez pe cele de pe munte“, mărturiseşte bărbatul.
Un hobby ieftin
Grădina lui Ioan Cociuba din Rădaia are vârsta unui adolescent, 16 ani. Lângă serele de legume, Ioan Cociuba are şi o mică livadă cu vişini, nuci şi trandafiri. Cum nu e prieten bun cu cifrele, spune că nu şi-a pus problema să calculeze câţi bani cheltuieşte în fiecare an în grădină. Ştie doar că acele legume sunt pentru familie şi pentru prieteni. Doar seminţele şi pesticidele îl fac să scoată bani din buzunar şi nu e vorba de o sumă mare. În schimb, pentru florile-de-colţ nu cheltuieşte nimic. „Plicul cu 100 de seminţe de la care a început totul, cumpărat de fiul meu din Germania, a costat un euro sau cinci. Nu mai ştiu. Însă de la acel plic am reuşit să obţin în fiecare an seminţe. Deci seminţele de floare-de-colţ nu le cumpăr, le am din producţie proprie. În sol le pun calcar de la cariera de calcar din apropiere“, explică geologul.
Povestea mărţişoarelor
Ioan Cociuba a început să facă mărţişoare (foto) şi să le vândă după Revoluţie. „Atunci am văzut un bătrânel care vinde flori-de-colţ uscate şi puse pe hârtii colorate. De prin ’94 fac mărţişoare din flori uscate, iar din 2003 am început să cultiv şi floare-de-colţ în grădină“, spune Ioan Cociuba.
Culege în fiecare an ghiocei, bănuţei, toporaşi, trandafiri de casă şi alte flori, care cresc pe câmp – ruşcuţa de primăvară, creţuşca, căldăruşa – le presează, aşteaptă să se usuce şi apoi le transformă în simboluri ale primăverii.
Rudă cu floarea-soarelui şi cu margareta
Floarea-de-colţ se întâlneşte din Pirinei până-n Himalaya. Creşte în munţi calcaroşi, pe versanţii abrupţi şi însoriţi, respectiv pe stânci. Denumirea ştiinţifică, din limba latină, este „Leontopodium alpinum“, adică o specie din familia botanică a florii-soarelui şi a margaretei (familia Asteraceae).
„La fel ca şi la rudele ei, ceea ce este numită de necunoscători floare este de fapt o inflorescenţă, adică un buchet întreg de floricele foarte mici, numeroase şi foarte înghesuite. Mai mult, la floarea-de-colţi
(n.r. – aşa o numesc biologii clujeni pentru că aşa a numit-o şi Alexandru Borza, cel care a făcut primul studiu despre ea), câteva astfel de inflorescenţe sunt înghesuite împreună şi sunt înconjurate de un înveliş de frunze protectoare cu aspectul unor raze, care ar putea fi confundate, la o privire superficială, cu nişte petale“, explică dr. Andrei Stoie, coordonator Grădina Agrobotanică din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca.
Edelweiss, simbol al Alpilor
Spre deosebire de petale, care cad curând după înflorire, frunzele protectoare din jurul inflorescenţelor persistă până la fructificare, de aceea par nişte flori care nu trec niciodată. „Întreaga plantă şi mai ales aceste frunze din jurul inflorescenţei sunt acoperite de peri lânoşi albi care au rolul de a proteja împotriva frigului, uscăciunii şi a radiaţiei ultraviolete. Această culoare albă cu transparenţe verzui i-a inspirat numele de Edelweiss, devenind un simbol naţional pentru iubitorii muntelui din ţările din zona Alpilor, Austria şi Elveţia“, mai spune dr. Andrei Stoie.
Floarea-reginei înfrumuseţează zone din Alpi, Balcani, Pirinei, dar şi din Asia Centrală şi de Est.
Ocrotită din 1933
La noi în ţară, floarea-de-colţ creşte în Munţii Carpaţi, fiind declarată monument al naturii din 1933 şi ocrotită. Floarea-reginei sau albumiţa poate fi văzută în Munţii Maramureşului, Rodnei, Piatra Craiului (Apuseni), Obcinele Bucovinei, Rarău, Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Făgăraş, Cozia şi în Retezatul mic (zona calcaroasă).
Specialiştii mai spun că în Carpaţi se întâlneşte, în special, pe stâncării la altitudini mari şi este destul de uşor de identificat chiar şi de cei mai puţin interesaţi de cunoaşterea plantelor.
„Este interesant faptul că alte specii foarte asemănătoare florii-de-colţi se întâlnesc la câmpie, în stepele din nordul Asiei, unde pot creşte chiar şi până la un metru înălţime“, adaugă Andrei Stoie.
Acesta mai spune că floarea-de-colţ din Europa a rămas izolată pe crestele munţilor după schimbările climatice din perioada glaciară. Iar dimensiunile reduse ale plantei şi inflorescenţele relativ mari sunt adaptări caracteristice la condiţiile aspre din zonele montane, adaptări întâlnite şi la alte plante care cresc pe munţi.
În grădină produce mai multe flori
Biologii confirmă că această specie poate fi şi cultivată în grădină. „Spre exemplu, în Grădina Agrobotanică a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, ea poate fi admirată pe stâncăriile din sectorul ornamental şi ecologic. Aici, plantele, având o durată de viaţă relativ scurtă, sunt resemănate în fiecare an şi trebuie bine protejate de apetitul melcilor, care le găsesc delicioase“, încheie dr. Andrei Stoie.
Potrivit biologului doctorand în plante şi habitate Bogdan Negrea, din Cluj-Napoca, florile-de-colţ cultivate în grădinile oamenilor produc mai multe flori, iar asta ar fi diferenţa între cele „domestice“, din grădină, şi cele de pe crestele munţilor. „La noi în ţară, cea mai joasă altitudine unde ea creşte sunt Cheile Turzii, din judeţul Cluj, adică sub 1.000 de metri, la vreo 700 de metri altitudine“, adaugă Negrea.
Vă recomandăm şi
Un român a inventat ambalajul alimentar care ne scapă de E-uri
Agricultura României în anul 2013: producţii maxime, randamente minime
Recolte bogate pentru agricultorii brăileni
Se încarcă comentariile...
