FOTO Mâncăruri tradiţionale ciudate şi foarte gustoase - reţete de la străbunici: mămăliga din mei, carnea friptă pe pietre încinse şi „păpuşile” de dragavei
0
Mămăliga rămâne printre puţinele alimente tradiţionale ale românilor, deşi nu este atât de veche pe cât s-ar părea. Porumbul a ajuns la noi abia în secolul al XVII-lea, detronând meiul sau mălaiul, aşa cum era cunoscut în vechime. Şi carne friptă pe jar su pietre încinse se numără printre mâncărurile ce se pierd în negura vremurilor.
Mămăliga rămâne printre puţinele alimente tradiţionale ale românilor, deşi nu este atât de veche pe cât s-ar părea. Porumbul a ajuns la noi abia în secolul al XVII-lea, detronând meiul sau mălaiul, aşa cum era cunoscut în vechime. Şi carne friptă pe jar su pietre încinse se numără printre mâncărurile ce se pierd în negura vremurilor.
Bun la gust şi cu calităţi nutritive deosebite, el a înlocuit rapid meiul, care fusese până atunci „cereala de mămăligă” a românului. Meiul – sau mălaiul, cum mai era numit atunci – era consumat de populaţia din Ţările Române, mai ales în Moldova şi Muntenia, pe scară atât de largă încât, relatează un misionar catolic călător pe la noi, Mihai Viteazul era poreclit de saşi, în derâdere, „Mălai-Vodă.”, scrie descopera.ro. Meiul era „cereala de mămăligă” a românilor până în secolul al XVII-lea, când a fost înlocuit de porumb. Astfel, încet, încet, vechiul aliment de bază cunoscut de cultura culinară românească a început să piardă teren.
Pelagra făcea ravagii
Porumbul a adus însă cu el o serie de probleme. Pentru că oamenii consumau mămăligă foarte des, “chiar şi de trei ori pe zi”, aşa cum scrie dr. Gheorghe Crăiniceanu în lucrarea sa „Igiena ţeranului român” (1895), sănătatea a început să aibă de suferit.
La acea vreme, mămăliga era aproape singura hrană a oamenilor, ceea ce provoca mari suferinţe, în primul rând malnutriţie. În special pelagra făcea ravagii, iar numeroşi medici şi alţi oameni de ştiinţă, care au studiat condiţiile de trai ale ţăranilor români în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, denunţau această stare, considerând că alimentaţia bazată pe porumb era cauza majoră a epidemiilor de pelagră.
Cultivatorii de plante din Neolitic
Cele mai multe informaţii referitoare la cultura culinară se referă la Neolitic, perioadă în care oamenii au renunţat treptat la viaţa nomadă, devenind sedentari, şi au trecut de la traiul de vânători-culegători la cel de păstori şi cultivatori de plante. Cercetările arheologice arată că, în Neolitic, oamenii cultivau, pe teritoriul de azi al României, grâu (mai multe specii decât azi), orz, ovăz, secară, mei.
Grâul are o prezenţă nu numai îndelungată şi neîntreruptă pe meleagurile româneşti, ci şi o importanţă aparte între alte cereal. Acest lucru a fost lucru dovedit nu numai de descoperirea de boabe de grâu în vestigiile unor aşezări preistorice, dar şi de multele rituri şi ceremonii, mituri şi superstiţii legate de el şi de cel mai important produs obţinut din el, pâinea.
“Meseria” de păstor
Şi creşterea animalelor datează tot din Neolitic, atunci când strămoşii noştri au înceăut să frigă pe jar sau pe pietre încinse carnea, fiind astfel descoperită prima metodă de a găti.
Astfel, în mileniul al V-lea î.e.n., existau populaţii care creşteau vaci pentru carne şi lapte, sugerează un studiu al vestigiilor descoperite în situl arheologic Borduşani-Popină, din sud-estul României. Şi tot în situl de la Borduşani-Popină, precum şi la Hârşova, au fost descoperite dovezi ale unor activităţi bine organizate de creştere şi sacrificare a caprelor şi oilor, precum şi dovezi ale pescuitului, arătând că şi peştele era parte a alimentaţiei strămoşilor noştri preistorici.
Creşterea caprelor, a oilor şi a vacilor a precedat, se pare, creşterea porcilor; un studiu din anul 2012 arată că, pe tot teritoriul de azi al României, în Neoliticul timpuriu, în depozitele de oase de animale domestice, aceste specii de rumegătoare erau mult mai bogat reprezentate decât porcul. Autorii au explicat fenomenul prin faptul că respectivele comunităţi umane nu erau bine statornicite, aveau o mobilitate mare, datorată nevoii de a asigura hrană pentru bovine, capre şi oi.
Plante sălbatice, în completarea meniului
Porcii domestici încep să aibă o prezenţă semnificativă abia spre sfârşitul Neoliticului, sugerând că respectivele comunităţi umane deveneau sedentare în tot mai mare măsură. După studiul oaselor s-a stabilit că porcii erau sacrificaţi, cel mai adesea, înainte de vârsta de doi ani, ceea ce indică faptul că specia era crescută pentru carne.
Strămoşii noştri neolitici mâncau cu siguranţă multe alimente pe care noi nu le mai consumă astăzi. Alături de plantele cultivate şi de carnea şi lactatele pe care le obţineau de la animalele domestice, consumau şi o varietate mare de specii sălbatice. Meniul era astfel suplimentat cu păsări şi mamifere, peşte, ciuperci, frunze şi fructe de plante sălbatice.
Mesaj din străvechime
Regretatul Anton Roman(1948-2005), bun cunoscător al artei culinare prezintă în cartea sa „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti,” sute de reţete de mâncăruri vechi, „tradiţionale” , în sensul că sunt binecunoscute şi mult-mâncate (cel puţin pe plan local), ştiute de cei ai locului şi considerate şi ele „de-ale locului”.
Printre ele, iată una într-adevăr neobişnuită, care l-a impresionat pe autor prin aerul ei de vechime pierdută în timp. Mâncare „ciudată, neaşteptată, elementară”, spune Radu Anton Roman despre „păpuşile de dragavei”(sau ştevia porcească) înscrise de el în capitolul consacrat mâncărurilor olteneşti. ”Are ceva ritual, neliniştitor, poartă un mesaj din străvechime.”
Cum se face? Se leagă mănunchiuri de ştevie, se frig pe grătar, se curăţă de frunzele arse de la exterior, li se dă gust cu ardei iute tocat şi o zeamă de oţet amestecat cu apă şi sare şi se mănâncă.
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
