Secretele şarpelui cu cap de lup, steagul de luptă al dacilor: era purtat de „draconari“, iar şuieratul teribil pe care îl producea intimida inamicul
0
O cercetătoare din Braşov explică secretele, originea şi transformarea steagului folosit de daci: şarpele cu cap de lup.
Potrivit cercetătoarei Domniţa Raţiu, din Braşov, cultul „Cavalerului Danubian” a răspândit credinţa în bine, dreptate şi adevăr, credinţă pe care pe care strămoşii noştri au purtat-o pe unde i-a dus soarta. S-au descoperit pe actualul teritoriu al ţării noastre 32 de reprezentări pe piatră şi metal ale acestui cavaler, iar alte 48 de astfel de mărturii există în Panonia, 27 în sudul Dunării, 6 în Italia, 1 în Austria - provincia Noricum şi una pe teritoriul Marii Britanii, la Chester.
„Cavalerul trac este reprezentat deseori purtând stindardul de lupta geto-dac, şarpele cu cap de lup. Scrierile multor autori antici au evocat iscusinţa călăreţilor geto-daci şi valoarea deosebită a cailor lor. Geto-dacii aveau «cai învăţaţi» cu lupta, cai «care muşcă din duşmani» cum se aminteşte prin balade. Ne putem mândri că strămoşii noştri au fost deosebit de viteji. Se avântau în luptă crezându-se nemuritori”, ne spune Domniţa Raţiu.
Chiar şi poetul Ovidiu a fost impresionat de ţăranul geto-dac care „cu o mână ară, cu cealaltă ţine arma”, vestita sicade, care romanii se temeau cel mai mult pentru că putea despica un coif şi pe care au numit-o „Falx dacica”.
Stindardul de luptă dacic, pe Coloana lui Traian
Foarte multe reprezentări ale şarpelui cu cap de lup apar pe Columna lui Traian. Aici pot fi văzute în scenele de luptă numeroase reprezentări ale dacilor purtători de stindard.
Mai mult, pe un fragment ceramic descoperit în 1980, în localitatea Budureasca, din judeţul Prahova, este incizat steagul tradiţional al geto-dacilor- un cap de lup cu trup de şarpe, care a fost datat în secolul al IV-lea î. Hr.
Un alt basorelief (foto de mai jos) îl reprezintă chiar pe Zeus al romanilor şi spiritul însufleţitor al dacilor, şarpele cu cap de lup, aflaţi faţă în faţă (în partea superioară a basoreliefului).
„Steagul, descris în literatura antică, a aparţinut tuturor neamurilor care au roit din Carpaţi, a fost purtat cu mândrie în luptă de ostaşii daci şi mai târziu de dacii înrolaţi de romani în legiuni trimise până în cele mai îndepărtate părţi ale imperiului. Să fie oare întâmplător că în geografia sacră a neamului geto-dac coloana vertebrală a neamului nostru – munţii - este şarpele-balaur? Acei capnobatai, zburători prin nori, să fi fost cunoscători ai acestei geometrii. Acesta poate fi adevărul, dar nu se ştie despre ei decât că au existat şi nimic despre misiunea lor”, precizează Domniţa Raţiu.
Simbolurile steagului de luptă
Şarpele ieşit din apele primordiale a fost hărăzit să ocrotească spiritul sacru al neamului, dar şi al locuinţei sedentarului (şarpele casei), duhul apărător.
Lupul apare ca totem în reprezentările strămoşilor noştri încă din neolitic, cum ar fi lupul de la Cârlomăneşti, judeţul Buzău. O etapă şi o probă în iniţierea unui tânăr dac era să meargă în pădure printre lupi, să reziste acolo şi să-şi aleagă un lup cu care să se întovărăşească. De aceea purtau cu ei în luptă spiritul lupului prieten însufleţitor. Acesta este şi motivul petru care daci au fost numiţi de către neamurile străine daoi, dahi, oameni lup
„Steagul de luptă, mândria oastei, era încredinţat unui tânăr cu calităţi deosebite care-l păstra cu străşnicie cât timp era apt de luptă. Steagul nu avea lungimea mai mare decât a prăjinii care îl purta. Acesta era constituit dintr-un cap de lup, realizat din bronz sau argint, fixat pe o prăjină, continuat de un material textil, cu forma unui corp de balaur sau şarpe, care, în bătaia vântului, se umfla producând un şuierat ce avea ca scop intimidarea adversarilor, dar mai ales inducerea unei stări de nervozitate cailor armatei inamice. Steagul indica, de asemenea, direcţia vântului, aspect deloc de neglijat în luptă”, ne explică cercetătoarea braşoveană.
Începând din secolul al II-lea d.Hr., steagul de luptă dacic a fost preluat de o serie de unităţi de cavalerie ale armatei romane formate din războinici daci şi folosit apoi vreme îndelungată.
Steagul, purtat în luptă de „draconari”
Există o teorie care spune că steagul dacic ar fi fost vopsit chiar în culorile roşu, galben şi albastru, culori care au trecut apoi pe stema noii provincii Dacia, înfiinţată de împăratul Iustinian la nordul Dunării în anul 535. Aceste culori reprezentative pentru heraldica geto-dacilor au fost preluate de biserica ortodoxă română în miniaturile cărţilor religioase şi de voievozii romani ca în final să apară pe steagul şi stema României.
Ipoteza conform căreia steagul României se trage din stindardul de luptă al dacilor este susţinută de mai mulţi specialişti, printre care Aurel David şi dr. Marius Bizerea,
Stindardul de luptă al daco-geţilor a fost numit de romani „draco”, iar purtătorii acestuia erau numiţi „draconari”.
Evoluţia „dracului” în timp
Trecerea de la vechiul cult la religia creştină aruncă anatema asupra cuvântului drac, în încercarea de a schimba mentalitatea de luptător a geto-dacului, de a-l îmblânzi, de a-l supune. Simbolul călăreţului get-dac care poartă spre biruinţă steagul-balaur este transformat în iconografia creştină în Sfântul Gheorghe, şi el sfânt militar, care de data asta nu mai flutură balaurul steag spre a înspăimânta pe duşmani, ci străpunge cu suliţa balaurul aflat la picioarele calului. Semn că noua religie a învins.
„La noi dracul nu e chiar atât de negru, are o mamă şi fraţi, te poţi face chiar frate cu el ca să treci puntea, ca să reuşeşti faci pe dracu în patru. Se spune, deseori cu admiraţie «un drac de fată» sau «un drac de copil». Oamenii îi pot trimite prin înjurătură obiecte sau vietăţi. Este invocat de vrăjitoare şi alungat de descântătoare. Poate fi deci mai mult sau mai puţin negru. În legendele noastre Dracul a fost la început frate cu Dumnezeu, contribuind la zidirea Pământului şi la Facerea Lumii. Este puternic, dar mai puţin inteligent decât Dumnezeu. Face mereu lucrurile anapoda. Creaţiile lui realizate greşit sunt uneori preluate de Dumnezeu care le dă întrebuinţarea cuvenită sau dracul chiar îi dă idei lui Dumnezeu. Dracul construieşte cârciuma, Dumnezeu construieşte Biserica. Dracul face capra, Dumnezeu, oaia. Dracul inventează tutunul şi ţuica. Dumnezeu, tămâia şi smirna. Zicalele noastre vechi de când lumea mai păstrează încă amintirea steagului sub care au s-au luptat strămoşii, cum ar fi: «A făcut pe dracul ghem». Asta înseamnă că draconianului îi era ruşine să se întoarcă acasă învins dintr-o bătălie şi de aceea rula steagul şi-l băga în sân. Sau «E dracul gol», putând să însemne că omul reuşeşte să treacă peste orice obstacol şi învinge mereu, ca steagul strămoşesc fluturând biruitor”, îşi încheie Domniţa Raţiu explicaţiile privind istoria stagului de luptă al dacilor.
Se încarcă comentariile...
