Ce facem cu străinii refugiaţi în România? Laurent Subilia, pshioterapeut specializat în tortură: „Avem nevoie de o Europă fără graniţe naţionale“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Laurent Subilia, medic şi psihoterapeut elveţian, vorbeşte despre destinul tragic al refugiaţilor din Europa şi despre îngrijirea specială de care aceştia au nevoie. Despre pluralism şi multiculturalism se vorbeşte în bătrânul continent şi aiurea de câteva decenii. Paradoxal, migranţii şi refugiaţii sunt simple anexe ale acestor discuţii. Laurent Subilia nu vorbeşte însă din cărţi. A cunoscut şi a tratat câteva mii de refugiaţi.

România a devenit una dintre porţile de intrare în Europa a refugiaţilor şi a migranţilor străini. Nu puţini nimeresc aici, abandonaţi de călăuzele care le promit visul occidental sau, pur şi simplu, liniştea. Unii rămân, mulţi îşi văd de drum. Oamenii aceştia caută protecţie, caută un scop, o altă viaţă. Înainte de a avea toate lucrurile acestea, au nevoie însă de altceva: au nevoie să devină din nou oamenii care au fost, să-şi depăşească traumele şi să înveţe să trăiască având această povară psihică a transfugului dezrădăcinat, poate chiar alienat.

Fundaţia ICAR e singura organizaţie din ţară care vine în întâmpinarea nevoilor speciale ale acestor oameni. Fie că sunt victime ale torturii şi relelor tratamente, fie că sunt refugiaţi şi solicitanţi de azil, aceste persoane pot beneficia, prin Fundaţia ICAR, de servicii medicale, psihologice, sociale şi juridice.

În ICAR, lucrează o mână de oameni şi nici n-ar putea să fie mai mulţi. Problema e veşnică: statul n-are bani pentru ceea ce consideră a fi cetăţeni de categoria a II-a. Toate programele pe care le dezvoltă şi toate investiţiile sunt finanţate exclusiv din afara României. Carevasăzică, străinii le dau bani pentru a avea grijă de alţi străini în România. Pe cât de mică însă, echipa ICAR e ca o caracatiţă ambiţioasă. Şi-a întins tentacule în toată lumea şi, deşi se ocupă de mai bine de două decenii de victime ale relelor tratamente (foşti deţinuţi în puşcăriile comuniste, persoane care au fost supuse la acte de tortură sau, pur şi simplu, migranţi), se adaptează, învaţă şi încearcă să fie pregătită pentru cererea care va fi din ce în ce mai mare.

Aşa a ajuns în România doctorul Laurent Subilia (foto). Specialistul le-a vorbit experţilor ICAR în sănătate mintală despre cum trebuie să lucreze cu persoane vulnerabile din culturi diferite. Finanţarea pentru aceste cursuri a venit de la elveţieni, iar proiectul se cheamă „Armonizarea standardelor de formare profesională în domeniul intervenţiei în psihotraumă prin cooperare elveţiano-română“. Subilia e o piatră preţioasă în domeniu. După ce a condus aripa de medicină pentru migranţi în cadrul celui mai mare spital din Geneva, dr. Laurent Subilia conduce acum Asociaţia Pluriels, care oferă consultanţă şi ajutor migranţilor din Elveţia. Omul e un monstru. Prin mâinile sale au trecut mii de migranţi. Aproape că le ştie nevoile mai bine decât şi le ştiu ei înşişi. Îi ajută pentru că au nevoie de ajutor.

De cele mai multe ori, soarta migranţilor din România sau de aiurea e decisă de birocraţia naţională impasibilă. Li se deschide o uşă, câţiva oameni îi aşteaptă, în gulere albe şi apretate, cu acea importanţă de funcţionar de stat, pentru a vorbi despre integrare. Despre cât de pregătiţi sunt pentru a fi parte dintr-o societate democratică.

Ştiţi?, „integrarea“ aceasta e un cuvânt inventat, un cuvânt politic, care există doar pentru ca funcţionarii să aibă de ce să poarte costum şi cravată, să aibă un loc de muncă pentru care să se trezească în fiecare dimineaţă. Ce vor să ştie cu adevărat? Vor să ştie dacă persoana din faţa lor poate să fie un cetăţean, măcar un cetăţean de categoria a II-a. Ei bine, nu poate. Nu mai poate.

Atunci când oamenii trebuie să fugă din ţara lor pentru a putea trăi, când sunt torturaţi, hăituiţi, ameninţaţi, chiar şi atunci când aleg să plece doar pentru a duce o viaţă mai bună, când ştiu că drumul clandestin pe care merg poate fi ultimul, când sunt reţinuţi de autorităţile democratice ale unui stat democratic, când sunt izolaţi de comunitate, când fiecare discuţie începe cu prezumţia de terorism sau măcar cu scepticismul instinctual, când prezenţa lor e văzută ca un atentat la siguranţa naţională, când sunt abandonaţi, respinşi, singuri, bolnavi, când se întâmplă toate lucrurile acestea, nimeni nu mai poate fi „integrat“. Şi asta, în primul rând, pentru că nu mai poate să fie persoana care era înainte. În lipsa unui ajutor, toate acesta momente, înşiruite cu detaşare, dar recurente, creează traume ireversibile.

Poate că oamenii vor învăţa să fie cetăţeni, vor putea să-şi revendice un rol concret în ţara care-i găzduieşte, vor deveni utili, poate chiar indispensabili. Dar un lucru anume nu va dispărea niciodată: amintirea traumelor. Cum poţi trăi cu asta?

image

INTERVIU Laurent Subilia  medic şi psihoterapeut: „Dacă unul dintre ei moare, îl aruncă peste bord“

„Weekend Adevărul“: Preocuparea dumneavoastră în legătură cu migranţii are o componentă personală. Aţi copilărit în Africa de Sud, însă aţi plecat în Elveţia. Cum?
Dr. Laurent Subilia:
Eu sunt cetăţean elveţian, iar familia mea se întorcea în Elveţia din timp în timp, în vacanţă. La 16 ani, eu am decis să rămân, chiar dacă părinţii s-au întors. Nu mai voiam să mă întorc în Africa, unde situaţia politică era foarte tensionată din cauza politicii apartheid. În Africa de Sud, băieţii care împlineau 17 ani primeau naţionalitate sud-africană – erai obligat să devii cetăţean, nu te întreba nimeni –, iar asta însemna că trebuia să te înrolezi în armată. Or, eu nu puteam accepta să fiu parte din sistem, date fiind politicile de apartheid, dar nu puteam nici să lupt de partea celor de culoare, pentru ar fi fost un masacru. Aşa că am hotărât să rămân în Elveţia, să studiez şi să găsesc o slujbă care să-mi permită să mă întorc în Africa. Am studiat biologie şi m-am specializat în parazitologie. Chiar am fost în vestul Africii, în Senegal, pentru o cercetare. Dar am observat că toate slujbele bune sunt luate de medici, nu de biologi. Aşa că m-am întors în Elveţia şi, chiar dacă m-am înscris la doctorat în biologie, am început şi Facultatea de Medicină. La finalul studiilor, specializarea mea era în medicină tropicală (n.r. – aplicată la bolile caracteristice zonelor tropicale şi subtropicale). M-am angajat la Spitalul Universitar din Geneva, iar sarcina mea era să asigur consultaţiile medicale în cazul refugiaţilor. Poate influenţat de trecutul meu, am devenit din ce în ce mai interesat de situaţia acestor oameni. Am realizat atunci că problemele lor medicale sunt în strânsă legătură cu episoade violente din trecut.

Lucraţi cu oameni care au fost torturaţi. Care sunt nevoile lor?
În urmă cu puţin timp, am întrebat 70 de supravieţuitori din Srebreniţa, veniţi în Elveţia în ’96-’97, ce a fost cel mai folositor pentru ei atunci când au ajuns. Mai mult de jumătate au spus: „bunătatea oamenilor ne-a făcut să ne dăm seama că nu mai suntem în iad“. Calitatea relaţiilor interumane e cheia reabilitării acestor oameni. Dacă ei sunt bătuţi de poliţie sau sunt închişi într-o tabără, tot procesul devine mult mai dificil. Ei sunt traumatizaţi şi, chiar şi după ce au scăpat din iadul de-acasă, ajung să-l retrăiască în statele în care ajung. Avem nevoie de instituţii şi de politici publice, dar cel mai mult avem nevoie de bunăvoinţă. Războiul şi tortura îi dezumanizează. După războiul din Golf, Naţiunile Unite le-au cerut experţilor psihiatri să propună tratamente pentru supravieţuitorii războiului. Aceştia au stabilit patru criterii: 1. Tratamentul problemelor de sănătate, fizice sau psihice, 2. Recunoaşterea şi condamnarea nedreptăţilor cărora oamenii le-au fost victime, 3. O formă de reparaţie financiară, 4. Reconstrucţia viitorului lor, adică sprijin pentru ca oamenii să aibă şansa de a putea să se gândească la proiecte de viitor. Toată lumea are dreptul să beneficieze de acest ajutor. Ştiţi ce se întâmplă acum? Migranţii trebuie să aştepte vreme bună pentru un răspuns oficial, timp în care au coşmaruri, iar imaginile de acasă le tot revin în minte. Din moment ce suferinţa nu le este recunoscută, ei nu au acces la tratament. Dacă au parte de tratament, cel mai adesea medicii nu le înţeleg problemele. De exemplu, un pacient cu migrene a fost la consultaţie la un alt medic. Tratamentul n-a funcţionat. Când a venit la mine, l-am rugat să-şi dea tricoul jos: avea 32 de urme de bici pe spate. Normal că avea migrene!

Câţi pacienţi aţi avut până acum?
Am început să lucrez cu victime ale represiunii în ’89. Probabil că de atunci am văzut peste 6.000 de pacienţi. Interesant e că am văzut oameni din fiecare colţ al pământului, din Mongolia, China, Tibet, Pakistan, India, Sri Lanka. Există încă victime ale violenţei organizate. „Tortură“ e o definiţie politică, pentru că îl include şi pe autorul violenţei. Aşadar, victima e o persoană care s-a opus autorităţilor. De „violenţă organizată“ poate fi acuzat un grup de cel puţin două persoane, indiferent dacă e mafiot, politic sau rebel. Noi nu vrem să ne poziţionăm de partea politică, pentru că suntem medici. Ne îngrijim de oamenii care fug din ţările lor ca urmare a războiului, a torturii sau a represiuni de orice fel. 30% din băieţii care vin din Orientul Mijlociu în Europa sunt violaţi în timpul transportului. Femeile sunt violate în mod sistematic. Oamenii care vin din Libia în Lampedusa (n.r. – Italia) sunt transportaţi în bărci extrem de nesigure. Dacă unul dintre ei moare, pur şi simplu îl aruncă peste bord, iar ceilalţi nu pot face nimic.

Există un caz care v-a impresionat mai mult?
O femeie uzbecă. A fost torturată în cel mai brutal mod pentru că se opunea guvernului. Am văzut o femeie atât de puternică, însă distrusă din punct de vedere fizic. O altă persoană a fost lidera tribului Mapuche, o minoritate în Chile. În 1815, a existat un acord între guvern şi trib pentru un grad mai mare de autonomie. Acordul nu a fost implementat niciodată. Oamenii din trib nu au pus mâna pe armă niciodată şi niciodată nu au fost distruşi. Femeia aceasta a fost torturată, cred că fiecare os din corp i-a fost rupt, avea probleme cu ochii, nu mai avea dinţi, au pus-o sub tratament medicamentos pentru a o face să înnebunească, însă a rezistat mereu. Şi, în timpul discuţiilor pe care le-am avut, niciodată nu s-a plâns de problemele ei. Niciodată nu a vorbit despre ea. Totul era despre comunitate – şi asta se întâmplă cu toţi membrii tribului. Oamenii aceştia sunt atât de puternici, sunt convinşi că sunt datori să lupte pentru drepturile omului. Un alt caz este al unui bărbat din sud-estul Turciei, de origine arabă. A fost torturat, a fost aruncat în casa liftului de la etajul cinci, oasele îi erau rupte. La trei ani după ce a ajuns la noi, după tratamente serioase, s-a întors în Turcia! I-am spus: „E riscant“. „Trebuie să plec, să protejez comunitatea de acolo şi să lupt în continuare pentru drepturile lor!“ Nelson Mandela nu s-a schimbat timp de 27 de ani, însă paznicii s-au schimbat. Acesta e tipul de oameni pe care-l admir. Şi cred că, mai ales acum, avem nevoie de oameni care să înţeleagă că protejarea drepturilor omului şi a valorilor umane e o necesitate.

De ce vă implicaţi în programe din România?
România începe să devină, dintr-o ţară de tranzit, o destinaţie pentru din ce în ce mai mulţi migranţi, aşa că e foarte important să existe personal specializat în îngrijirea adecvată a refugiaţilor. Am cunoscut echipa ICAR în ’93, aşa că am avut o mulţime de întâlniri şi schimburi de experienţă. Alături de Camelia Doru, preşedintele ICAR, încercăm să accesăm fonduri pentru a pune bazele unui program comun pentru formarea specialiştilor care lucrează cu migranţi. Trebuie să facem distincţia între refugiaţi şi migranţi. Oamenii care traversează marea, din Siria, sunt refugiaţi, nu migranţi. Ei fug pentru viaţa lor. În toată Europa, se vorbeşte despre migranţi – „O navă cu migranţi a naugragiat în Mediterană“. Nu sunt migranţi! Sunt refugiaţi! Ei vor să scape de regimurile represive din ţările lor sau de război. E o cursă pentru viaţa lor.

De ce este un dezavantaj această confuzie?
Pentru că migranţii pot fi trimişi înapoi mai uşor. Ei pleacă din ţările lor pentru o viaţă mai bună, din raţiuni economice, vor să se bucure de avantajele unui stat mai dezvoltat. E posibil să trimiţi înapoi pe cineva din Siria? Sau din Eritreea? Aşadar, e nevoie de o altă abordare în cazul refugiaţilor. Pentru cei care nu vor ca străinii să vină în Europa, e foarte folositor să eviţi această distincţie. În Europa, pare o politică generală să fii împotriva migranţilor de orice fel. Nu pot să înţeleg asta, pentru că majoritatea statelor va avea nevoie de aceşti oameni! Nu poţi să descurajezi oamenii să vină, pentru că o astfel de atitudine face ca procesul de integrare să fie extrem de dificil.

laurent subilia
image
Proiectul unei Europe exclusiv economice nu va funcţiona. Avem nevoie de o Europă reală, fără graniţe naţionale.

Migranţii sunt văzuţi ca o ameninţare a identităţii naţionale?
Cred că acolo unde există politici de integrare coerente, migranţii se vor alinia standardelor societăţii care-i primeşte. Dar problema e următoarea: ce determină, în cazul fiecărui cetăţean, sentimentul de apartenenţă la o societate? Politicile naţionale de astăzi sunt îndreptate mai degrabă să-i excludă pe migranţi. Apoi, le reproşăm că nu aparţin societăţii noastre. De pildă, în câteva sate din Elveţia, au fost primiţi solicitanţi de azil. După câţiva ani, atunci când autorităţile au decis că oamenii trebuie să se întoarcă în ţările de origine, toţi locuitorii au protestat: „Ei aparţin acum societăţii noastre!“. Aşadar, dacă favorizezi integrarea, de fapt, protejezi identitatea. Excluziunea creează tensiune. Întrebarea este când politicienii îşi vor asuma responsabilitatea pentru migranţi şi când vor înceta să se comporte ca şi când oamenii sunt atât de proşti încât nu pot înţelege beneficiile pe care aceştia le pot aduce. Bineînţeles că există anumite schimbări şi cu privire la identităţile naţionale, dar gândiţi-vă la altceva: ce e mai regretabil?, un muncitor străin care vine în Bucureşti sau atunci când clădirile vechi sunt distruse, iar infrastructura oraşului e schimbată doar din raţiuni economice? Oamenii vor fi integraţi. Deviaţiile vin atunci când oamenii se simt respinşi. De pildă, fiica unor prieteni poartă vălul musulman. Mama ei este o persoană religioasă, practicantă, însă nu poartă văl şi e supărată pe fiica ei. Dar pentru fata ei, vălul e doar o reacţie: vrea să-şi construiască propria identitate pentru că se simte exclusă.

Totuşi, oamenii sunt mai degrabă sceptici în legătură cu străinii. Şi de ce n-ar fi?
Străinii reprezintă, în primul rând, o necunoscută variabilă. Nu ştii cine sunt, de unde vin şi ce fac. Aşa că oamenilor le e teamă. Totuşi, trebuie să înţelegem că avem nevoie de migranţi! Natalitatea e în scădere în România, la fel ca în alte state europene. Cine va plăti pentru pensiile dacă generaţiile tinere sunt din ce în ce mai puţin numeroase? Sistemele noastre au nevoie de migranţi, însă aceştia trebuie organizaţi. De pildă, în Elveţia, există patru limbi oficiale: germana, franceza, italiană şi retoromana. Acum, a treia cea mai vorbită limbă e albaneza, iar cea de-a treia religie e islamul. Se petrec schimbări demografice majore şi asta îi sperie pe mulţi.

E nevoie să gândim în termeni de spaţiu european, şi nu de teritorii naţionale.

Schimbările pe care le produc aceşti oameni sunt, mai debragă, culturale.
Autorităţile pot să-i ajute pe migranţi să înţelegă cultura din ţara de destinaţie, respectând, în acelaşi timp, bagajul cultural cu care ei au venit. Pentru mine, integrarea funcţionează atunci când cineva spune, de exemplu: „Sunt fericit să fiu în România şi sunt mândru că sunt sirian“. Politicienii trebuie să explice aceste schimbări, nu să înăsprească mereu condiţiile pentru primirea migranţilor. Trebuie să promovăm politicile de integrare astfel încât o persoană să poate ajunge în România sau în Elveţia fără să creeze un cutremur în sistem, iar apoi să poată deveni productivă.

Multiculturalismul acesta nu e o utopie?
Păi, funcţionează în multe state, iar statele respective sunt mult mai bogate. În plus, care-ar fi soluţia? Să-i dăm afară pe toţi străinii? Există schimbări în lume, iar migraţia a fost mereu un factor de schimbare. 3 milioane de români lucrează în străinătate. Ei pleacă pentru o viaţă mai bună, iar în locul lor nu vine nimeni. În Portugalia, pentru că mulţi dintre cetăţeni lucrează în străinătate, au „importat“ ucraineni pentru a asigura forţa de muncă. În timpul crizei financiare, când portughezii s-au întors din ţările de împrumut, ucrainenii au rămas fără locuri de muncă şi au fost trimişi înapoi. Aşadar, e nevoie să gândim în termeni de spaţiu european, şi nu de teritorii naţionale. Cu cât facem mai multe reguli şi impunem mai multe restricţii, cu atât va creşte numărul persoanelor excluse. În urmă 50 de ani, oamenii veneau din Mali să muncească în Franţa. Lucrau vreme de şase luni, apoi se întorceau în Mali şi mai veneau peste câţiva ani. Acum, vin în Franţa şi, când îşi pierd serviciul, trebuie să muncească în clandestinitate, pentru că nu se mai pot întoarce. Consecinţa: a fost creată o populaţie clandestină, marginală, care acum e supusă represiunii instituţionale. În Elveţia, există o mulţime de algeriani – Algeria refuză să-şi repatrieze cetăţenii, pentru că majoritatea dintre ei nu au acte. Aşa că în Geneva e o populaţie numeroasă de algerieni care nu au dreptul să munceacă, nu au dreptul de se stabili în Elveţia, sunt forţaţi să plece, însă nu pot pleca. Cu alte cuvinte, acestor oameni nu li se recunoaşte dreptul la viaţă. Nu pot fi nici acceptaţi, nici expulzaţi. Ce le rămâne de făcut acestor oameni? Fură pentru a supravieţui. Teama de străini poate fi şi trebuie să fie educată pentru a avea o societate stabilă.

Vorbim despre pluralism în vreme ce în România, dar şi în multe state europene, există un curent naţionalist considerabil.
Trebuie să luptăm împotriva acestor atitudini! Dacă vrem să construim o Europă viabilă, trebuie să avem nu doar o infrastructură economică, ci şi una care să valorizeze armonia socială. Nu putem menţine diferenţele mari între state. Proiectul unei Europe exclusiv economice nu va funcţiona. Avem nevoie de o Europă reală, fără graniţe naţionale.

Dar majoritatea migranţilor sunt asistaţi social. Consumă. Sunt o povară.
Ar fi foarte uşor să cuantifici cât costă un migrant. Dar se pare că nimeni nu vrea să calcueze cât de profitabil poate fi un migrant. Dacă e integrat, el munci, va plăti taxe, asigurări sociale, va aduce bani în sistem. Va fi productiv. Cred că abia după ce sunt făcute aceste calcule avem dreptul să spunem dacă migranţii sunt sau nu o povară economică. O dificultate pe care o resimţim în Elveţia este că migranţii sunt prea asistaţi din punct de vedere social. Am avut pacienţi care mi-au spus: „Am probleme, mă gândesc mereu la război. Găseşte-mi ceva de muncă, pentru că, dacă muncesc, am să pot avea şi alte preocupări“. Nu-i pot găsi un loc de muncă. În doi ani, el se degradează destul de mult din punct de vedere psihic. Îmi spune: „Mă voi angaja atunci când mi se va da autorizaţia de şedere“. Aşteptăm. Peste cinci ani, primeşte, în final, aprobarea şi spune: „Nu mai pot munci. Am nevoie de un certificat pentru persoane cu handicap“. Dacă statul l-ar fi ajutat de la bun început, ar fi putut să se întreţină. În SUA sau în Canada, de exemplu, migranţii nu sunt asistaţi pentru o perioadă atât de mare, astfel că ei se integrează mai bine. Politicile care-i descurajează, făcându-i să aştepte ani buni, în condiţii dificile, e periculoasă. Aşadar, soluţia nu e nici asistenţa socială. După 10 ani în care primeşti bani de la stat, e destul de dificil să te întorci la muncă. Pe de altă parte, am văzut oameni din Bosnia, care au ajuns în ’95 în Elveţia. Au putut să muncească, să pună bazele unor companii mici, dar în timpul crizei economice au dat faliment, pentru că nu erau susţinuţi de comunitate. Nu erau, cu adevărat, integraţi în reţeaua economică şi socială a statului. Aşa că au fost primii care au dat faliment. În plus, unora dintre ei le e mai greu să înţeleagă structura socio-economică a ţării, mai ales că vin din ţări în care oportunităţile economice sunt reduse. De pildă, un brutar care avea mulţi angajaţi într-o fabrică destul de mare din Armenia mi-a spus: „Daţi-mi un kilogram de făină, eu voi vine pâinea, voi cumpăra două kilograme şi în câteva luni voi putea să am o afacere“. Astfel de iniţiative funcţionează în Armenia, însă nu şi într-un stat precum Elveţia, unde afacerile mici sunt înglobate în corporaţii.

laurent subilia
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite