Traumele ex-iugoslave

Soldati

FP România nr.13. Ideea de integrare europeană, dar pe cont propriu, este singurul lucru care uneşte noile ţări din fosta Iugoslavie. La 20 de ani de la căderea comunismului, există însă diferenţe semnificative între aceste state în ceea ce priveşte apropierea de UE şi diviziunile interne. 

În centrul oraşului Sarajevo există o clădire a poştei, foarte frumoasă, cu faţada acoperită de o stucatură cu vulturi imperiali. O legendă urbană locală spune că în timpul războiului inter-etnic care a devastat ţara în anii 90 au apărut mai multe graffiti sub vulturii imperiali. Unul spunea: „Aici e Serbia". Dedesubt se dădea replica: „Aici e Bosnia". În fine, un altul încerca să facă pace: „Idioţilor, aici e doar o poştă". Peste câţiva ani, istoricul şi eseistul Timothy Garton Ash propunea un nou graffiti, care ar fi trebuit să aducă realităţile la zi: „Aici e Europa".

Cam aşa poate fi rezumat destinul unei ţări care, în numele afirmării identităţii, s-a sfărâmat în bucăţi în urma unor conflicte sîngeroase, pentru ca acum să încerce să se recompună, altfel e drept, sub semnul Europei. Pe vremea comunismului, Iugoslavia era un stat multinaţional format din şase republici, având cinci limbi, patru naţionalităţi, trei religii, două alfabete şi un partid unic. După 20 de ani, realitatea e alta. Există şapte state independente: Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Slovenia şi Kosovo (nou), şase limbi: sârbă, croată, albaneză, macedoneană, slovenă, bosniacă (ultima, din nou, apărută după obţinerea independenţei statului respectiv).

În ceea ce priveşte numărul de naţionalităţi, s-a schimbat ideologia dominantă aşa că acum fiecare din cele şapte state afirmă că formează o naţiune. Alţii contestă însă această abordare, de aceea e greu de tras o concluzie. Numărul de confesiuni religioase a rămas acelaşi (ortodoxă, catolică şi musulmană), ca şi cel al alfabetelor (latin şi chirilic). Partidul unic, cel comunist, a dispărut, fiind înlocuit cu un obiectiv comun: Europa. Ideea de integrare europeană este cam singurul lucru care mai uneşte noile ţări din fosta Iugoslavie. Lucrurile stau însă extrem de diferit în ceea ce priveşte apropierea de Europa.

Slovenia, singurul membru UE

Doar Slovenia face acum parte din Uniunea Europeană. La 25 iunie 1991, micul stat adriatic (sau central-european, dacă doriţi) îşi declara independenţa. Urmează doar un război de zece zile cu armata iugoslavă (victime puţine, distrugeri asemenea) si apoi cele două milioane de sloveni se pun pe treabă.

Serioşi, muncitori, promovând un sistem democratic real, slovenii reuşesc să se integreze repede în lumea euro-atlantică: pe 1 mai 2004 ţara devin membră a Uniunii Europene. A contat desigur faptul că Slovenia a avut temele făcute la vreme pentru a prinde primul val al extinderii, care a cuprins ţările central-europene şi pe cele baltice.

Croaţia, Macedonia şi fantomele trecutului

Croaţia poate fi considerată ghinionista regiunii. Ţara a recuperat rapid, din punct de vedere economic, cei patru ani de război din deceniul nouă şi a depăşit handicapul democratic datorat regimului autoritar naţionalist al lui Franjo Tudjman, însă a ratat cele două valuri ale extinderii UE spre est.

A contat de fiecare dată umbra trecutului: fie nu reuşise să rezolve problema arestării şi judecării criminalilor de război, fie a avut de rezolvat un diferend teritorial cu Slovenia. Acum Croaţia se află foarte aproape de „linia de finiş" a aderării, ar mai avea de rezolvat ceva probleme cu corupţia şi cu crima organizată. Rămâne de văzut doar dacă UE va trece peste oboseala extinderii şi va permite un nou val, în 2011.

Cazul Macedoniei reprezintă o parţială poveste de succes, într-un context al paradoxurilor. Ţara parcă face mereu doi paşi înainte şi unul înapoi. Desprinsă din fosta Iugoslavie fără vărsare de sânge, Macedonia se confruntă în 2001 cu incidente violente între majoritatea slavă şi etnicii albanezi. Perspectiva integrării euro-atlantice duce relativ rapid la o atenuare a diferendelor, ţara cunoscând de atunci o perioadă de stabilitate şi progres democratic şi economic, dar avansul înspre UE e în permanenţă subminat de o raportare continuă la trecut.

Amestecul acesta straniu de europenitate şi nostalgie identitară se vede şi azi, inclusiv pe ecranele televizoarelor unde rulează alternativ spoturi care despre educaţie şi despre necesitatea combaterii corupţiei, dar şi unul în care un actor îmbrăcat precum Alexandru cel Mare le vorbeşte oamenilor despre mândria naţională. Sună amuzant şi straniu, însă Macedonia a ratat aderarea la NATO şi (parţial) la UE din cauza legendarului Alexandru. Vezi în acest sens disputa sa cu Grecia asupra dreptului de a folosi denumirea de Macedonia.

Incapacitate statală în Bosnia

În mod normal, până la sfârşitul acestui an Bosnia-Herţegovina ar fi trebuit să devină o ţară în adevăratul sens al cuvântului. Mai precis, să nu mai fie doar un cvasi-protectorat internaţional, administrat de biroul Înaltului Reprezentant al ONU. Numai că desfiinţarea misiunii s-a tot amânat din cauza incapacităţii entităţilor ce alcătuiesc ţara.

Bosnia rămâne divizată etnic (statul federal e constituit dintr-o entitate croato-bosniacă şi una sîrbă), instabilă din punct de vedere politic şi cu serioase probleme economice. Bosnia trebuie întâi de toate să ajungă în situaţia de a se putea auto-guverna (deşi foarte probabil după terminarea protectoratului internaţional va urma o perioadă de administrare sub mandat UE) şi abia apoi poate începe, încet-încet, să facă paşi concreţi către integrarea euro-atlantică.

Muntenegrul slab şi corupt

Muntenegru este cunoscut în primul rând ca locul în care s-a filmat ultimul film din seria James Bond. După ce ani buni s-a aflat într-o alianţă de conivenţă cu Serbia, pe 3 iunie 2006 micul stat mediteranean îşi proclama independenţa şi spera ca prin desprinderea de Belgrad să se apropie mai repede de Europa.

Numai că nu s-a întâmplat aşa, Muntenegru rămânând tot la imaginea de ţară cu plaje frumoase şi munţi sălbatici, cu o industrie aflată sub cvasi-controlul miliardarilor ruşi, un stat slab şi corupt. De unde Europa se vede ca prin ceaţă.

Serbia, hotărâtă pe drumul spre NATO şi UE

Deşi acum puţin timp părea imposibil, Serbia pare să fie Cenuşăreasa regiunii. Pînă în anul 2000, ţara a stat sub umbra apăsătoare, dictatorială, a lui Slobodan Milosevic şi a fost considerată principala vinovată pentru majoritatea atrocităţilor războaielor inter-etnice ce au urmat destrămării Iugoslaviei. În ultimii ani însă, Belgradul a început să facă progrese, atât în ce priveşte cooperarea cu Tribunalul Penal Internaţional pentru judecarea crimelor de război, normalizarea relaţiilor cu vecinii sau asumarea standardelor democratice (alegeri libere, respectarea drepturilor minorităţilor etc).

Scăpată de marota etno-centrismului, autorităţile de la Belgrad par decise să urmeze calea integrării europene (au semnat un Acord de asociere) şi chiar a celei nord-atlantice (în ciuda condamnării intervenţiei NATO în Kosovo, Belgradul a acceptat în aprilie 2008 să se alăture programului de „dialog intensificat" cu Alianţa).

Încă un semistat

„În Kosovo a început totul, în Kosovo se va termina totul". Expresia era intens uzitată în anii 90 şi, în cele din urmă, s-a dovedit foarte adevărată. În Kosovo au început, în 1974, primele mişcări separatiste din fosta Iugoslavie, tot aici s-a încercat mai întâi obţinerea independenţei, în 1990, pentru a fi, în cele din urmă, ultima regiune care se va desprinde din rămăşiţele Iugoslaviei şi va deveni stat independent, în 2008. De fapt, Kosovo nu e încă un stat în adevăratul sens al cuvântului. Ţara a fost administrată de o misiune internaţională cu mandat ONU, acum al UE, iar perspectivele constituirii rudimentelor unui stat democratic sunt încă îndepărtate. În acest context, perspectiva unei aderări curânde la UE şi NATO pare utopică.

După 20 de ani de la căderea comunismului, se poate spune aşadar că fostul spaţiu iugoslav rămâne unul cu fracturi profunde (ce urmăresc îndeosebi demarcările etnice), nesigur în ceea ce priveşte trecutul, dezorientat în mare măsură de prezent, dar cel puţin unit de perspectiva stabilităţii şi prosperităţii oferite de aderarea la Uniunea Europeană.

Marian Chiriac este editor, corespondent în România, al publicaţiei electronice Balkan Insight.

Dosarele FP România

Cele mai puternice subiecte internaţionale din ediţia curentă a revistei FP România se referă la rolul telenovelelor în dezvoltarea societăţilor, la pandemia de gripă foarte nouă şi la nevoia irepresibilă de Dumnezeu. Plus antropologia ideii de multipolarism, lecţiile Imperiului bizantin pentru America sau raţiunea nebuniei lui Kim Jong Il.

Redacţia română a adaugat două ample dosare, cu perspective regionale. „Revoluţia continuă" arată unde au ajuns est-europenii, şi restul lumii, după două decenii de tranziţii. Printre autori: Petre Roman, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu, Vladimir Pasti, Sorin Adam Matei sau Istvan Rev - Ungaria, Walter Isaacson - SUA, Ekrem Dupanovici & Selma Podranovici - Bosnia Herţegovina.

„Afganistan: Ne retragem sau plusăm" pleacă de întrebarea „Ce caută România pe frontul afgan?" (Dar Germania sau Turcia?) şi analizează, cu ajutorul unor experţi europeni şi consilieri ai Casei Albe, strategia de contrainsurgenţă a generalului McChrystal, verigile slabe ale operaţiunilor NATO şi chiar posibilitatea păcii cu o anumită parte a talibanilor.