Ce resetare, după noiembrie 2015? Despre ce lustraţie să vorbim? Şi are cine "să-şi ia partidele înapoi"?
0
Cât de adâncă este – pe capilarele administraţiei, dar şi ale afacerilor – „participarea la corupţie”? Şi-au pierdut parlamentarii legitimitatea-dată-de-vot - sau nici n-au prea avut-o? Două discuţii, colate, pe marginea Micii Revoluţii din Noiembrie, cu politoloaga Mihaela Miroiu, care a urmărit pe viu întreaga tranziţie românească, şi cu cercetătorul Radu Silaghi-Dumitrescu, foarte atent la „reactivii” din societate. – PM
Articol din dosarul "Ce resetare", inclus în ediţia FP România nr. 49 (decembrie 2015/ ianuarie 2016).
Ce „eşec de sistem” au reclamat protestatarii în noiembrie 2015? Unul care priveşte doar amploarea corupţiei aleşilor, demnitarilor şi funcţionarilor?
Mihaela Miroiu: Cred că eşecul reclamat este mai amplu decât atât. Generic vorbind, este vorba despre o gravă imoralitate în politică, din care decurg restul consecinţelor. În condiţiile în care partidele sunt cartelizate şi nu există o competiţie politică de substanţă, regulile şi comportamentele politice rămân aceleaşi. Pe scurt, oamenii reclamă că democraţia trebuie să însemne reprezentare, nu doar alegeri, că liderii trebuie să fie competenţi, integri şi responsabili, că trebuie să respecte statul de drept – legea este aceeaşi pentru toţi, fără privilegii – şi că banii publici trebuie cheltuiţi transparent, în interes public, nu pirataţi pentru clienţii politici. Uneori aceste practici conduc la tragedii de nesuportat. Acela este momentul în care devine ruşinos să accepţi pasiv acţiunea sau inacţiunea politică, şi revolta devine o obligaţie civică. La fel, în sens preventiv – vezi protestele împotriva exploatării cu cianuri.
Radu Silaghi-Dumitrescu: Nominal, da, unul legat de corupţia aleşilor şi funcţionarilor. Ca substanţă, unul legat de eficienţa sistemului social în general – nu doar a aparatului de stat.
Cât de adânc este „sistemul corupt”? Cât de adâncă este – pe capilarele administraţiei, dar şi ale afacerilor – „participarea la corupţie”? Se poate reseta – moral, atitudinal – şi societatea?
MM: Nu am cum să dau un răspuns corect informat la prima întrebare. Ca opinie, corupţia sub forma capturării statului, ca şi corupţia sub forma unor foloase directe prin abuz de funcţie ţin însă de cultura instituţională. Dacă ai pâinea şi cuţitul, împarţi cui vrei. Pare foarte greu de înţeles pentru cei care au controlul resurselor publice că ei sunt administratori ai bunurilor comune, nu vechili pe moşia părintească. Dacă depindem endemic de bunăvoinţa cuiva aflat la putere, nu de legi, reguli, de instituţii ale distribuirii corecte şi ale competiţiei transparente, este explicabil de ce oamenii încearcă să se descurce prin trafic de influenţă, şantaj, mituire, aşa cum în comunism recurgeam la piaţa neagră ca să bem cafea fără paie.
RS-D: Din cât văd în jurul meu, participarea la corupţie, cu înţeles de tolerare şi de supunere în faţa celor deveniţi puternici prin corupţie, este cvasi-universală atât la noi, cât şi la alţii – după principiul „hoţul neprins este...”. Uzul de foloase necuvenite este, de asemenea, larg răspândit – dar nu atât ca rod al mitei, ci mai ales al abuzului cauzat de incompetenţă. Diferenţa este esenţială, între corupţia organizată cu intenţie şi incompetenţa iresponsabilă.
Dar, după toţi parametrii de care sunt eu conştient, România se află de 25 de ani pe o pantă ascendentă din punct de vedere social – fie şi cu scurte sincope. Din acest punct de vedere, „trecerea timpului” este răspunsul cel mai simplu. Mai exact, parametrii care au şanse să schimbe situaţia sunt progresul economic şi comunicarea eficientă cu restul UE. Bunăstarea economică aduce un plus de siguranţă, predictibilitate, linişte – toate, premize ale unor decizii luate cu mai puţin stres (mai exact, fără stresul legat de supravieţuirea fizică pe termen scurt sau de încălcarea flagrantă a demnităţii umane pe considerente economice), prin urmare mai eficiente (da, prin eficienţă aş înţelege şi absenţa corupţiei, de exemplu). Iar comunicarea cu restul UE asigură premizele conştientizării bunelor practici care duc la decizii mai eficiente şi productive decât cele curente.
Pot grupurile civice preocupate de politic să-i facă pe cetăţenii cu alte preocupări principale mai conştienţi de importanţa revendicărilor referitoare la anti-corupţie şi la „reforma clasei politice”? Pot acestea stimula implicarea a tot mai mulţi cetăţeni în monitorizarea şi amendarea politicului şi a administraţiei, la nivel local şi central?
MM: Pot, şi chiar o fac. Eu constat, cu o mare bucurie, ca în ultimii ani creşte mult asocierea liberă, voluntară, pentru diverse scopuri. Că oamenii îşi manifestă nevoia să facă parte din comunităţi şi să aibă cauze pentru care merită să acţioneze. Mai ales cei tineri, care nu au alergie la voluntariatul obligatoriu din comunism. În ultimii 25 de ani a dispărut o generaţie şi a apărut o alta. Generaţia matură atunci este acum la pensie. Lumea se schimbă, ştie că se schimbă, are mijloace uriaşe de informare şi reacţie colectivă. Ceea ce este în contrast major cu rutina cu care sunt obişnuiţi politicienii şi designerii clasici de campanie, încremeniţi în pattern-uri vechi despre electorat, pasivitate, rural, pensionari, pomeni şi circ.
RS-D: „Grupurile civice preocupate de politic” au, după ştiinţa mea, exact aceeaşi problemă de credibilitate ca politicul însuşi. Este de aşteptat implicarea mai multor cetăţeni, până la plafoane inerente spiritului uman şi pe care le vedem afişate în ţările cu un exerciţiu democratic mai vechi, precum Statele Unite sau Marea Britanie. Ea nu poate veni decât treptat, şi odată cu sedimentarea ideii, în fiecare cetăţean, că democraţia este aici pe termen lung şi că este cel mai eficient instrument de progres social durabil.
Şi-au pierdut parlamentarii legitimitatea-dată-de-vot? Sau nici n-au prea avut-o? Ce legitimitate politică poate da un oligopol politic, ca şi o manieră de selecţie a candidaţilor în care adecvarea persoanei la funcţie este ultimul criteriu? Ce conferă şi menţine legitimitatea politică?
MM: Au avut formal legitimitate, fiindcă au fost votaţi. Dar cei mulţi nu au avut legitimitate morală şi profesională. Oamenii au ales dintr-o ofertă foarte restrânsă şi destul de asemănătoare, iar valorile şi ideologiile nu au fost un argument. Oferta este precum cea din alimentara socialistă: compot de pere, muştar şi creveţi vietnamezi. Luaţi, mâncaţi! Mă rog, luaţi, votaţi!
RS-D: Nu, nu cred şi-au pierdut-o. Se poate pune, în schimb, problema sensului legitimităţii. Se poate argumenta mai degrabă că votanţii nu au atât de multă legitimitate pe cât ar dori când reclamă eşecul comunicării cu parlamentarii – o comunicare ce ţine în primul rând de cel care are ceva de spus, adică de votant. Legitimitatea politică, în opinia mea, este dată de un vot responsabil, dar mai ales de acţiunile ulterioare de susţinere a acelui vot prin interacţiune constantă cu alesul. Dimpotrivă, votanţii români au tendinţa să îşi abandoneze aleşii imediat după vot. Nu e corect să abandonezi pe cineva, şi apoi să îi reproşezi tocmai faptul că nu te ascultă.
Cât de mult a contat absenţa unei legi a lustraţiei în anii ‘90 pentru eşecul de dezvoltare reclamat acum de stradă – pentru corupţia rampantă şi proasta guvernare, care menţin jos standardele sociale?
MM: Deşi ar fi avut probleme legale şi putea să fie, eventual, atacată la CEDO ca restrângere a drepturilor politice, lustraţia era şi este necesară după regimuri opresive – măcar în forma tribunalelor morale, ca în Africa de Sud. Lipsa lustraţiei a condus la capturarea statului, şi implicit a resurselor publice, de către cei care aveau poziţii de putere, mai ales de către Securitate şi de către conducătorii instituţiilor, cu predilecţie ai întreprinderilor. Ei au devenit noii capitalişti şi, în mare măsură, noii conducători politici. Au impus noile cutume şi i-au marginalizat sau exclus pe toţi cei inadecvaţi stilului lor.
RS-D: Corupţia rampantă şi proasta guvernare, adică ineficienţa organizaţională, reprezintă o caracteristică a societăţii în ansamblu. Îmi vine greu să cred că existau manageri mult mai competenţi pentru acest sistem în 1990. Dimpotrivă, cred că absenţa unei legi a lustraţiei a uşurat tranziţia. În schimb, azi, cred că societatea s-a dezvoltat suficient, şi s-a compatibilizat destul cu sistemele cele mai progresiste din UE, încât să poată face un apel simbolic la o astfel de lege.
Este necesară acum vreo altă ‘lustraţie’? Din ce considerente? În ce limite? Sunt toţi cei care au făcut parte din partide 1) participanţi activi la eşecul reclamat (la corupţie etc.) sau 2) vinovaţi de ‘colaboraţionism’ cu regimurile post-decembriste caracterizate de impostură şi corupţie?
MM: Cred că, legal, oricine este, în mod dovedit, participant la acte de corupţie prin abuz de putere politică nu ar mai trebui să aibă dreptul să candideze. Dar nu putem, în nici un caz, să spunem asta despre toţi politicienii, iar într-o democraţie nu avem dreptul legal şi moral să lustrăm pentru simpla apartenenţă la partide politice. Apartenenţa la un partid democrat nu este o vinovăţie. Ceea ce faci, însă, ca individ, în exercitarea unei funcţii publice, te responsabilizează, fără îndoială, atât legal, cât şi politic şi moral.
RS-D: Aş vedea utilă o lustraţie exact în sensul propus în 1990, poate chiar mai extinsă. Fără ea, conceptul de lustraţie raportat la postdecembrism pare o sinistră răzbunare tocmai din partea elitei predecembriste. Mi se pare sinistru să văd azi cum profitori ai sistemului de poliţie politică predecembrist dau lecţii de anticorupţie şi morală.
Are cine „să-şi ia partidul înapoi”? Există în partide persoane competente şi oneste? Cum de au acceptat sistemul corupt din partide şi corupţia la care acestea contribuie?
MM: Există, desigur, astfel de persoane. Prin tăcere, i-au girat, însă, şi pe cei corupţi, ineficienţi şi uneori de-a dreptul ticăloşi. Este o consimţire tacită, odată ce nu este o opoziţie explicită. Partidele noastre au mare deficit de democraţie internă. Opozanţii interni riscă să fie marginalizaţi sau excluşi. La noi nu este importantă problema loialităţii faţă de ideologia politică şi electorat, ci faţă de şefi. Adică e mai degrabă un comportament mafiot decât unul politic. Omerta urmează de la sine.
RS-D: Cred că există, şi cred că au făcut-o. Partidele sunt însă imaginea ţării, distilată suplimentar prin filtrul ambiţiei/setei de putere. Dacă cetăţenii îşi abandonează sistemul politic în mâinile altora din cauză că „politica e murdară”, atunci cetăţenii culeg roadele pe care le merită. La Colectiv sau în altă parte.
Mihaela Miroiu este profesoară de ştiinţe politice la SNSPA, Bucureşti – şi autoare a multor volume de analiză şi teorie politică, de la Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană (1995) la Ideologii politice actuale (2012).
Radu Silaghi-Dumitrescu este cercetător în domeniul chimiei, preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj-Napoca.
Se încarcă comentariile...
