Ne naştem buni sau răi?

Lupta binelui cu răul frământă omenirea încă din zorii civilizaţiei FOTO Shutterstock

Suntem în mod inerent buni sau răi? Suntem conduşi de motive sau de instincte? Ne naştem egoişti sau altruişti? Este mintea umană maleabilă sau predispusă? Sunt întrebări vechi de mii de ani, cu răspunsuri mai mult sau mai puţin clarificatoare. Un preot, un filozof şi un psiholog au încercat să facă lumină asupra subiectului care ne preocupă la fel de mult.

Este întrebarea centrală a dezbaterii naturii umane: suntem, primordial, buni sau răi? Căutarea răspunsului plauzibil pentru majoritate pare o cursă fără final. Nu doar din cauza perspectivelor diferite asupra naturii umane, cât şi din cauza dovezilor contradictorii existente. Istoria este dovada faptului că umanitatea poate fi de o violenţă şi de o cruzime incredibilă. În Roma Antică, divertismentul însemna luptele dintre oamenii târâţi pe aceeaşi scenă cu animale sălbatice sau cu alţi oameni. Lupte care, de cele mai multe ori, se terminau odată cu moartea personajelor principale. La fel de bine, din fericire, există dovezi ale curajului şi altruismului duse la extrem, cu poveşti ale eroilor necunoscuţi din toată lumea şi din toate timpurile care şi-au riscat viaţa pentru a salva oameni pe care nu-i ştiu.

Filozoful englez Thomas Hobbes credea că umanitatea este condusă de pasiuni sau de instinctul autoconservării. Francezul Jean-Jacques Rousseau contracara această teorie, argumentând că oamenii se nasc buni, dar sunt corupţi şi influenţaţi de societate. În Vechiul Testament, omul este portretizat drept creaţia după chipul lui Dumnezeu, deci în mod inerent bun. Dar creştinii sunt de acord că omul a picat în dizgraţie când nu s-a putut abţine să mănânce mărul din pomul cunoaşterii binelui sau răului. Atunci a picat în derivă, alienat de Dumnezeu.

Suntem înzestraţi în mod natural cu o bunătate care este coruptă de societate sau ne naştem cu un potenţial de răutate care este ţinut în frâu de normele societăţii? În ultimii ani, răspunsul la această întrebare a fost căutat prin altă metodă: studierea comportamentului bebeluşilor. Minţile celor mici sunt o vitrină minunată a naturii umane. Bebeluşii sunt oamenii mici cu o influenţă culturală minimă – nu au prieteni, nu au fost la şcoală şi nu au citit nicio carte. Nu-şi pot controla nevoile fizice, emoţiile, reacţiile. Mintea lor este mai aproape de inocenţă decât orice minte umană.

Experimentul lui Bloom

De la Sigmund Freud la Jean Piaget şi Lawrence Kohlberg, psihologii au susţinut că ne începem viaţa ca animale amorale. Una dintre atribuţiile principale ale societăţii, în special a părinţilor, este să transforme bebeluşii în fiinţe civilizate – creaturi sociale care experimentează empatia, vina şi ruşinea, care pot depăşi impulsurile egoiste în numele unor principii sau care răspund cu crime nedreptăţii şi incorectitudinii. Studierea comportamentului copiilor întâmpină un obstacol: sunt totuşi prea mici, nu vorbesc, opiniile lor nu pot fi măsurate. În mod obişnuit, oamenii iau parte la experimente, primesc instrucţiuni şi sunt rugaţi să răspundă la întrebări. Toate acţiunile necesare depind de limba pe care ei ştiu să o vorbească. Bebeluşii sunt adorabili, dar obedienţa nu este o trăsătură care să le aparţină.

„Din fericire, nu trebuie neapărat să vorbeşti ca să-ţi exprimi opiniile. Bebeluşii se vor întinde după lucruri pe care le doresc sau care le plac şi au tendinţa să se uite mai mult la lucrurile care îi uimesc“, este de părere Paul Bloom, profesor de psihologie la Universitatea Yale.

Alături de J. Kiley Hamlin şi Karen Wynn, a condus un experiment ingenios, al cărui scop a fost descifrarea minţii unui bebeluş, folosindu-se de reacţiile şi gesturile acestuia. Rezultatele finale au demonstrat că până şi cele mai tinere minţi sunt înzestrate cu un simţ a ceea ce este bine şi ceea ce este greşit şi mai mult de atât, un instinct care preferă binele în detrimentul răului.

Experimentul a fost, de fapt, un show cu păpuşi. Scena, amplasată pe o masă în faţa copiilor, reprezenta un deal verde pe care una dintre păpuşi încerca să-l urce. Păpuşile au fost reprezentate de trei forme: un triunghi galben, un pătrat albastru şi un cerc roşu, fiecare cu ochi de plastic lipiţi. Cât timp cercul roşu încerca să urce dealul, chinuindu-se doar ca să pice la loc, celelalte două forme s-au implicat în acţiune. Triunghiul galben a apărut din spate şi a împins cercul spre vârful dealului, iar pătratul albastru a apărut de sus şi s-a aşezat în faţa cercului, împiedicând urcarea. Din acest moment se întâmplă lucruri incredibile, din punct de vedere psihologic. Toţi cei care citesc textul interpretează deja povestea expusă mai sus. Păpuşile sunt doar nişte forme. Nu scot sunete şi nu au sau arată emoţii. Doar se mişcă de colo-colo. Cu toate acestea, oamenii văd aceste mişcări pline de semnificaţie, intenţionate şi parte din caracterul păpuşilor.

Binele există în noi

Ce s-a întâmplat în continuare spune mai multe despre natura umană. După spectacol, celor foarte mici le-a fost dată posibilitatea să se întindă după pătrat şi triunghi. 80% dintre copiii participanţi au întins mâna după triunghi, forma care ajuta. Gestul lor poate fi explicat prin prisma situaţiei în care cei mici au văzut spectacolul în termeni de motivaţii şi intenţii – formele nu se mişcau pur şi simplu, ci le arătau bebeluşilor că cea care împingea spre vârful dealului „vrea“ să ajute (şi asta este bine), iar forma care împiedica de sus vrea să facă probleme (ceea ce este rău).

Cercetătorii au repetat experimentul pentru a confirma rezultatele. Bebeluşii au văzut, în a doua scenă, cum cercul se mişca spre triunghi, dar şi către pătrat. Timpul pe care bebeluşii l-au petrecut privind ambele acţiuni a dezvăluit ceea ce credeau despre consecinţe. Când cercul urca spre pătratul albastru, bebeluşii se uitau mai mult timp decât atunci când se îndrepta către triunghi. Erau surprinşi. Deplasarea cercului spre triunghiul ajutător reprezenta finalul fericit pe care cei mici îl anticipau, în timp ce gestul cercului de a se apropia de pătratul care bloca urcarea a surprins aşa cum ne-ar surprinde să vedem cum cineva îmbrăţişează persoana care tocmai a lovit-o. Mai mult decât faptul că au interpretat mişcările formelor drept motivaţii, ei au demonstrat că le preferă pe cele care ajută, în detrimentul celor care împiedică.

Concluzia studiului nu rezolvă dilema milenară. Dar reuşeşte să arate că lumea ni se înfăţişează în termeni de motivaţii, dar şi că, instinctual, preferăm intenţiile prietenoase în locul celor maliţioase. Este fundaţia pe care moralitatea matură este construită.

„Sunt destule dovezi care sugerează că oamenii au un simţ moral rudimentar încă de la începutul vieţii. Cu ajutorul acestor experimente, putem vedea sclipiri de gânduri, judecăţi şi sentimente morale în primul an de viaţă. Un simţ al binelui şi răului există în noi încă de la început“, a spus Paul Bloom pentru „The New York Times“.

„Un bărbat paşnic într-o societate de vikingi este un om rău“

Horia Pătraşcu este lector doctor la Universitatea Spiru Haret şi autorul a patru cărţi – „Singur printre români“, „Despre urât şi alţi demoni. Reflecţii şi exclamaţii“, „Sine retractatione“, cea mai recentă fiind „Sentimentul metafizic al tristeţii“, apărută în 2011. Doctorul în filozofie, blogger adevarul.ro, de altfel, crede că simpla definiţie a binelui şi a răului ţine de relativ.

„Ce înseamnă binele şi răul? Valorile morale nu sunt bătute în cuie, diferă de la un timp la altul, de la o societate la alta. Noi, europenii de azi, credem că binele înseamnă întrajutorare, solidaritate, toleranţă, înţelegere. Dar ce ar spune oare un spartan despre aceste valori morale pe care le împărtăşim? Ar crede, probabil, că societatea noastră a fost întemeiată de câţiva bicisnici scăpaţi dintre stâncile peste care-i aruncaseră. Dar să nu mergem atât de departe. Dacă toţi oamenii ar aplica acum cumpătarea socratică, economia capitalistă ar falimenta în câteva luni. O specie de oameni care s-ar plimba printr-un hipermarket uimindu-se câte lucruri de care nu au nevoie există ar împinge omenirea înapoi, în peşteri, la stadiul troglodiţilor“, spune Horia Pătraşcu.

Bebeluşii, crescuţi să urască

Bunătatea este o noţiune relativă, nu are o definiţie fixă pentru toţi, şi mai ales, pentru orice timp. „Un bărbat paşnic într-o societate de vikingi este un om rău. Un filantrop într-o societate de canibali este o monstruozitate. A refuza să-ţi consumi tatăl decedat înseamnă a sfida tradiţia comunităţii arhaice. Ce înseamnă binele şi răul? Este binele acceptat de societatea noastră actuală Binele Însuşi? Nimeni nu este atât de naiv încât să creadă lucrul ăsta. Bebeluşul care vrea să ajute figurina neputincioasă este probabil şi el supus, fără să ştie, unui model cultural. Niciodată nu e prea devreme pentru aşa ceva“, este de părere profesorul de filosofie.

Experimentul nu l-a convins pe Horia Pătraşcu să creadă într-un instinct uman al binelui sau al răului. „Dar chiar dacă există un instinct al binelui – acesta ar fi inacceptabil social. Un om care nu ştie să mintă – constata Matei Călinescu (critic literar – n.r.) observând tragicul caz al fiului său autist – este handicapat, incapabil să se integreze. Viaţa în comun este fundamentată pe abilitatea de a minţi. Presupunând că există un instinct al binelui înnăscut (altruism, încredere, iubire de oameni), o bună parte din educarea copilului este destinată inhibării acestui instinct, trecerii lui sub controlul inteligenţei şi al raţiunii. Copilul este învăţat să nu se încreadă în «oricine», să fie bănuitor, să se teamă, să invidieze, să urască. Valoarea pedagogică fundamentală nu este binele, ci atingerea nivelului optim de răutate“, spune bloggerul adevarul.ro.

„Unor nebuni de acest tip ne închinăm la biserică“

În ceea ce priveşte demons-traţiile de acest gen, Horia Pătraşcu crede că „se poate demonstra cam orice“. „În decursul timpului s-a demonstrat şi de o parte, şi de alta. Şi că copilul este bun din naştere, iar că societatea îl corupe, şi contrariul, anume că este un «pervers polimorf».“

Până la urmă, bunătatea se învaţă, este o deprindere socială. „Bunătatea, ca şi răutatea, este un comportament social, o modalitate prin care se exprimă personalitatea unui om. Ele sunt relative, contextuale. Dacă cineva ar spune azi că l-a auzit pe Dumnezeu vorbind, ar fi internat de urgenţă la Spitalul 9. Şi totuşi, unor nebuni de acest tip ne închinăm la biserică, ba chiar psihologia însăşi recunoaşte valoarea atitudinii religioase. Totul între anumite limite, pe calea de mijloc. Dacă într-adevăr ne naştem cu o bunătate naturală, atunci suntem nevoiţi să ne adaptăm condiţiilor nu prea prielnice de pe aici“, spune Horia Pătraşcu.

„Suntem nişte făpturi minunate, într-un război îngrozitor“

Eugen Tănăsescu, preot la biserica „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril“ din Constanţa şi director la Radio Dobrogea, postul confesional al Arhiepiscopiei Tomisului, spune că ne naştem buni, dar cu o atracţie spre rău.

„Cartea Facerea ne arată că omul este creat bun, pentru că poartă chipul lui Dumnezeu. Noţiunea de chip o implică pe cea de icoană, deci noi suntem icoana lui Dumnezeu. Aşa cum o icoană închipuie un prototip, tot aşa firea umană are calităţile lui Dumnezeu, la o scară mai mică. Astfel, existenţa, raţiunea, simţirea, voinţa, credinţa, nădejdea, dragostea sunt însuşiri care definesc firea bună a omului, cu care am fost creaţi. Toate acestea trebuie folosite de om pentru a se desăvârşi, adică să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu“, spune preotul Eugen Tănăsescu, blogger adevarul.ro.

Adevărul divin, acelaşi cu cel ştiinţific

Atunci, de unde răutatea? „Cheia răspunsului o aflăm la căderea în păcat a protopărinţilor întregului neam omenesc, Adam şi Eva. Păcatul lor a constat în neascultarea de Dumnezeu şi ascultarea de cel ce se împotriveşte lui Dumnezeu, adică Satan (care se tâlcuieşte chiar împotrivitor). Aceasta a condus la alterarea firii umane: existenţa s-a tulburat – omul pierzând nemurirea –, raţiunea s-a întunecat, simţirea s-a pervertit, voinţa spre bine a slăbit, relaţia cu lumea înconjurătoare s-a alterat şi ea, o parte din natură sălbăticindu-se. Astfel, fiecare dintre noi, când se naşte, moşteneşte această fire adamică, aşa că omul, deşi rămâne chip al dumnezeirii, se apleacă mai uşor spre rău, prin ispită, adică orice faptă, gând, stare sufletească sau dorinţă de a nu asculta pe Dumnezeu“, explică Eugen Tănăsescu prin perspectiva creştină.

În opinia preotului, experimentul de la Yale vine în întărirea credinţei şi premisei creştinismului. „Demonstrează exact ce Biserica afirmă de mii de ani despre om. Şi nu este singurul de acest gen, psihologii descoperind uneori, pe cale ştiinţifică, anumite adevăruri duhovniceşti. De exemplu, că stresul ne afectează negativ, în vreme ce liniştirea ne face bine. Sau că împăcarea cu cei din jur este benefică pentru psihicul nostru. Asta nu înseamnă însă că ştiinţa poate descoperi chiar totul, deoarece metodele de studiu sunt totuşi limitate. În cazul de faţă, cred că experimentul descoperă atât o parte a chipului divin din noi, cât şi anumite afecte ale omului. Să vă explic. Faptul că bebeluşii alegeau instinctiv binele arată ceea ce teologia afirmă de la începutul umanităţii: chipul lui Dumnezeu din om este indelebil (adică nu se poate şterge sau pierde – n.r.), prin urmare nici bunătatea. Însă, atracţia spre rău poate sufoca sau paraliza atracţia spre bine. Aşa apar două concepte religioase: războiul duhovnicesc continuu din om, între bine şi rău, precum şi teoria despre afecte. Sf. Maxim Mărturisitorul este cel care dezvolta cel mai bine, acum 1400 de ani, teoria afectelor din om. După el, ca şi după alţi sfinţi, afectele sunt însuşiri ale firii umane, care apar după căderea în păcat a primilor oameni. Ele se constituie în nişte instincte sufleteşti şi trupeşti cu care fiecare dintre noi ne naştem: plăcere, durere, întristare, dorinţă (sau poftire), frică, foame, sete, frig etc. Acestea, deşi ne apropie de instinctele animalice (dovada este că omul poate deveni un animal, dar animalul nu poate deveni om), pot fi folosite de noi spre desăvârşire sau spre pierzanie. Sf. Maxim arată că pofta poate deveni dor spiritual pentru cele bune şi dumnezeieşti, frica se poate folosi la evitarea celor rele şi a osândei divine, plăcerea se poate transforma într-o bucurie curată de a practica iubirea creştină, iar întristarea poate folosi la practicarea pocăinţei şi, mai departe, la îndreptarea vieţii şi a faptelor noastre. Prin urmare, vorbind plastic, experimentul ridică doar un colţ de pagină de pe un imens volum pe care îl putem intitula generic «Omul – ce este şi cum funcţioneaz㻓, spune preotul.

„Bunătatea trebuie redobândită“

Eugen Tănăsescu crede că bunătatea se învaţă, este o trăsătură de caracter ce poate fi dobândită. „Bunătatea există, cum spuneam, în noi, ca însuşire a firii, însă ea trebuie repusă în funcţiune prin mult efort duhovnicesc. Prin urmare, trebuie reînvăţată şi redobândită. Aceasta presupune câteva etape: conştientizarea lucrării răului în noi, părăsirea celor rele, apoi săvârşirea celor bune şi, finalmente, transformarea binelui în virtute, în însuşire caracteristică sufletului uman. În privinţa negocierii, un singur lucru nu se negociază: răul nu trebuie făcut, iar binele trebuie făcut oricând, cum spune Scriptura, cu timp şi fără de timp. Asta dacă ne dorim să intrăm în bucuria Domnului. Altfel... ne aşteaptă multă durere şi suspin“, adaugă părintele.

Presupunând că ne naştem înzestraţi cu o bunătate divină, atunci ce se întâmplă între timp? „Din pricina înzestrării omului cu chip divin, Lucifer a devenit invidios pe om din mândrie, crezând că doar el este luminat. Aşa că îl urăşte pe om continuu, încă de la începuturi, şi încearcă să-i facă cele rele, prin înşelare, prin manipulare, prin prezentarea răului ca bine. Aşa se explică ispitirea şi căderea protopărinţilor, aşa înţelegem şi căderile celorlalţi oameni, aşa devine posibilă împlinirea celei mai grele porunci divine: iubirea vrăjmaşilor noştri. Căci ei sunt numai suflete rănite de ispită. Ispitirea, şi deci lupta cu răul, este permanent şi asupra noastră, pentru că miza luciferică este extremă: pierderea veşnică a omului. De aceea, să avem grijă să nu cădem în rău, folosindu-ne în chip nepotrivit afectele amintite anterior.

Modelul este Hristos, care, fiind şi El ispitit de Satan, ne arată modul în care trebuie să demistificăm manipulările înşelătoare ale ispititorului, reaşezând la loc raţiunile divine ale afectelor noastre. Omul trebuie să se trezească din «Matrix»-ul mincinos pe care ispititorul îl construieşte în viaţa noastră, prin slăbiciunile noastre. Suntem nişte făpturi minunate, într-un război îngrozitor şi existenţial“, spune Eugen Tănăsescu. „Altfel spus, Hristos este Calea către Adevăr, El însuşi fiind Adevărul şi Viaţa veşnic bună“, conchide părintele.

„O persoană care face fapte bune este o persoană bună?“

Mihai Copăceanu este psiholog, doctorand în psihologie la Oxford Brookes University în Marea Britanie şi dublu licenţiat în teologie şi psihologie la Sibiu. Este autorul a două volume – „Freud sau Religia. Totem. Iluzie Critică“ şi „Ortodoxie la Oxford. Te-am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie“.

Pentru psihologul Mihai Copăceanu este aproape irelevant dacă omul este sau nu bun din naştere. Acesta stabileşte mai întâi graniţele ştiinţei sale, unde nu se poate vorbi de „bun“ sau de „rău“. „Nu este treaba noastră. O psihologie ştiinţifică are ca obiect de studiu ceea ce se poate studia, iar astăzi putem studia de pildă comportamentul uman, personalitatea umană, creierul uman şi funcţiile sale, tulburările psihice sau relaţia omului în societate. Când ne referim la comportamentul unei persoane nu facem referiri în termeni de valorizare. De aceasta se preocupă religia, morala, etica, filozofia, antropologia, ştiinţele juridice etc. În psihologie putem discuta despre comportament dezadaptativ, autodistructiv, antisocial, despre devianţă, delincvenţă, impulsivitate, agresivitate şi în celălalt sens despre concepte precum empatie, altruism sau gândire pozitivă“, explică bloggerul adevarul.ro.  

„Când se naşte bunătatea?“

Pentru licenţiatul în psihologie şi teologie, experimentul nu este o dovadă a instinctului primar al binelui şi al răului. „Experimentul rămâne un simplu experiment contextual, factual, supus limitărilor procedurale. Nu cunosc nimic despre participanţi şi designul detaliat al experimentului. Din experimente de acest gen nu putem interfera legi universale. Şi în niciun caz în psihologie. Aceeaşi persoană în alt experiment, alte condiţii, alte variabile, poate avea un comportament diferit“, spune categoric Mihai Copăceanu.

Psihologul este de părere că nu avem cum să aflăm „cum ne naştem“. Individualitatea este principalul atribut al omului. „Fiecare fiinţă se naşte sub alte variabile, unele cunoscute, altele nu. Cei care afirmă că ne naştem buni sau răi nu sunt oameni de ştiinţă. Nici nu ai cum să studiezi aşa ceva. Pentru că încă nu avem instrumente ştiinţifice pentru a merge la o vârstă cât mai mică. Când se naşte bunătatea în om? La un an, la doi ani, mai devreme sau mai târziu? Putem cunoaşte reacţiile comportamentale ale sugarului, dar ele sunt înţelese prin caracteristicile biologice şi psihice potrivit fiecărei vârste de dezvoltare. Ori şi aici avem variaţiuni“, crede bloggerul.

Conceptul de „bunătate“ nu există pentru psiholog. „Desigur, putem învăţa să facem fapte bune. Dar o persoană care face fapte bune este o persoană bună? Unui violator nu îi este milă de victima sa, în schimb îi poate fi milă de o pasăre sub ploaie sau de un cerşetor. Şi vecinii zic: «era un om bun, nu ne vine a crede ce a făcut». În mod clar, un părinte îşi poate educa copilul să răspundă frumos, să zică «mulţumesc», să fie recunoscător, sârguincios, cuminte şi atent. Copilul cu o educaţie aleasă poate internaliza preceptele părinteşti. Dar cum explicăm cazul părinţilor care şi-au educat gemenii într-o manieră pozitivă social şi în adolescenţă un frate păstrează linia «bunătăţii», ca să vă citez, şi celălalt comite o crimă? Amândoi au avut aceeaşi vârstă, aceeaşi educaţie, s-au dezvoltat în aceleaşi condiţii. Ceea ce nu putem controla sunt factorii de mediu, influenţele psihosociale şi alţi factori interni sau externi persoanei, unii necunoscuţi. Cunoaştem factorii de risc, dar nu rezultatul concurării tuturor factorilor“, spune Mihai
Copăceanu.