VIDEO Avangardismul literar din România interbelică: „Dându-şi umbrela la reparat, fu silit să-şi petreacă noaptea sub cerul liber“

Urmuz, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Ion Vinea, Gherasim Luca, Saşa Pană, Max Blecher şi Gellu Naum se numără printre reprezentanţii de seamă ai avangardismului literar din România interbelică. Cei mai mulţi au legat prietenii cu pictorul Victor Brauner, colaborator constant al publicaţiilor de avangardă.

Absolvent al Facultăţii de Drept, Demetru Demetrescu-Buzău, l-a impresionat pe Tudor Arghezi cu textele sale umoristice. Acesta i-a găsit un pseudonim literar: Urmuz şi l-a ajutat să îşi publice lucrările. Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Ilarie Voronca şi Gherasim Luca călătoreau frecvent la Paris, unde s-au şi stabilit după o vreme. Prin urmare, o parte din opera poetică au scris-o în limba franceză. Ion Vinea a condus revista avangardistă „Contimporanul“, la care au colaborat B. Fondane, Ilarie Voronca, Stephan Roll, Felix Aderca, precum şi numeroşi autori francezi. 

Saşa Pană a publicat revista de avangardă „unu“ şi a înfiinţat o editură omonimă, unde a tipărit volume proprii şi cărţi ale unor autori avangardişti precum Urmuz, Tristan Tzara, Stephan Roll şi Ilarie Voronca. Romancierul Max Blecher a scris despre suferinţele provocate de boala care i-a adus sfârstul: tubercoloză la coloana vertebrală. Scrierile sale cuprind atât elemente existenţialiste, cât şi elemente suprarealiste. Gellu Naum, autorul „Zenobiei“ şi al „Cărţii cu Apolodor“, a fost un important reprezentant al suprarealismului european, opera sa fiind tradusă în engleză, franceză, germană, italiană şi greacă.

Urmuz, avocatul textelor cu tâlc

Pe 

, pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău, Eugen Ionescu l-a considerat unul dintre precursorii „tragediei limbajului“. După ce a terminat Facultatea de Drept, a lucrat ca judecător în judeţele Argeş şi Tulcea, precum şi la Târgovişte. Ulterior, în urma participării la campania din Bulgaria din 1913, a fost numit grefier la Înalta Curte de Casaţie. 

Demetrescu-Buzău scria pentru a se amuza, dar şi pentru a le ridica moralul celor apropiaţi. Textele sale i-au atras atenţia lui Tudor Arghezi, care i-a găsit un pseudonim, ajutându-l , în 1922, să publice lucrările în două numere consecutive din „Cugetul românesc“.

Printre scrierile lui Urmuz se numără „Pâlnia şi Stamate“, „Ismaïl şi Turnavitu“, „Fuchsiada“, „Plecarea în străinătate“, „Puţină metafizică şi astronomie“, „Cotadi şi Dragomir“. Demetrescu-Buzău s-a sinucis în 1923, aparent, fără motiv. Umorul şi ingeniozitatea lui Urmuz, unul dintre precursorii avangardismului literar din România, nu i-a lăsat indiferenţi pe apropiaţii săi. Saşa Pană a tipărit în 1930 o ediţie a scrierilor sale, iar Geo Bogza a editat revista „Urmuz“.

Fuchsiada (fragmente)

de Urmuz - Caricatură de Marcel Iancu (1921)

Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând de loc ureche muzicală...

După aceea Fuchs se duse direct la Conservator... Aci luă forma de acord perfect şi după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl ştie nimeni, ieşi la suprafaţă şi în câteva minute termină de studiat armonia şi contrapunctul şi absolvi cursul de piano... 

Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor aşteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăţi cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă - cari împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică şi definitivă...

Mai târziu, la pubertate - zice-se - îi mai crescu lui Fuchs şi un fel de organe genitale cari erau numai o tânără şi exuberantă frunză de viţă, căci era din firea lui afară din cale de ruşinos şi nu ar fi permis, în ruptul capului, decât cel mult o frunză sau o floare...

Această frunză îi mai serveşte şi ca hrană cotidiană - se crede. Artistul o absoarbe în fiecare seară înainte de culcare, apoi intră liniştit în fundul umbrelei sale şi, după ce se încuie bine cu două chei muzicale, adoarme dus pe portative şi legănat pe aripi de armonii angelice, acaparat de visuri auzite până a doua zi, când - ruşinos cum este - nu iese din umbrelă până nu i-a crescut altă frunză în loc.

Într-una din zile, Fuchs, dându-şi umbrela la reparat, fu silit să-şi petreacă noaptea sub cerul liber. 

  Urmuz, ilustraţie de Vali Ivan.

Dadaismul lui Tzara

este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet şi eseist român de origine evreiască, cofondator al mişcării culturale dadaiste. S-a născut în localitatea Moineşti din judeţul Bacău şi în 1919 s-a mutat la Paris. Manifestarea cea mai puternică a avangardei literare româneşti s-a regăsit în mişcarea Dada, iniţiată în 1916, la Zürich, de către studentul român Tristan Tzara.

În 1912, Tzara se semna S. Samyro şi publica, împreună cu Ion Vinea, revista „Simbolul“. Peste câţiva ani, la Zürich, în 1916, Tristan Tzara a inventat dadaismul. Tehnica de bază, spunea el, este următoarea: „Luaţi un jurnal, luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiecare cuvânt, puneţi-le într-un sac, mişcaţi… “.

Printre procedeele dadaismului se numărau colajul, dicteul automat, tehnica reportajului, montajul, toate acestea fiind procedee ale asocierii libere. Adepţii dadaismului considerau că, de fapt, raţiunea nu lasă spiritul uman să se exprime liber.

  Tristan Tzara, Foto: archetypes.com

Printre cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara se numără: „La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine“/ „Prima aventură cerească a domnului Antipyrine“ (1916) şi „Vingt-cinq poèmes“/ Douăzeci şi cinci de poeme“ (1918), respectiv manifestele mişcării: „Sept manifestes Dada“/ Şapte manifeste Dada“ (1924).

a sări alb cristal

Tristan Tzara, lui m ianco

pe o unghie

maşina de cusut descompusă în altitudine

dezorganizează bucaţile de negru

vezi fuga galbenă

inima ta e un ochi în cutia de cauciuc

înfinge-o într-un colier de ochi

lipeşte mărci poştale pe ochii tăi

cai se duc norvegia strânge

bijuterii versuri roată uscată

vrei? plânge

linge strada urcându-te pe voce

abraham se îmbie singur în circ

tutun în oasele sale fermentaţii

abraham se îmbie singur în circ

urina în oase

roata cailor are lămpi electrice în loc de capete

urcă urcă urcă urcă

arhiepiscop albastru eşti o vioară de fier

şi cloncănit cloncănit

verde

numerale

                                                                                              Portret realizat de Robert Delaunay (1923)

                                                                                              Foto: arthistoryarchive

Benjamin Fondane îşi pregătea volumul de versuri în lagărul de sortare a evreilor

, pseudonimul sub care a publicat lucrările în limba franceză, a fost un critic, eseist, poet şi teoretician literar franco-român de etnie evreiască. A debutat în revista de orientare simbolistă şi modernistă „Viaţa nouă“, editată de Ovid Densuşianu. Şi-a început apoi activitatea de poet, publicist, eseist şi om de teatru şi împreună cu regizorul Armand Pascal a întemeiat teatrul de avangardă „Insula“.

După trei ani de studii la Facultatea de Drept din Iaşi, s-a stabilit la Bucureşti, iar mai târziu, în 1923, s-a mutat la Paris. A păstrat legăturile de prietenie cu scriitorii români şi a publicat constant în revistele de avangardă din România precum „Integral“, „Unu“ şi „Contimporanul“. De asemenea, a tradus în franceză versuri de Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea şi Ion Minulescu.

 Fondane, Ross şi Brunea-Fox, în 1915. Foto: Reportajele mele de F. Brunea-Fox

Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează „La conscience malheureuse“/„Conştiinţa nefericită“. Alte trei lucrări semnificative sunt: „Monografia Rimbaud le voyou“/ Rimbaud vântură-lume“ (traducere, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora), „Faux Traité d'Esthétique“/ „Fals tratat de estetică“ (traducere, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora) şi „Baudelaire et l'expérience du gouffre“/ „Baudelaire şi experienţa abisului“ (traducere, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora).

Creaţia poetică  în limba franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic „Le mal des fantômes“ (1980). Autorul a ales titlul şi i l-a trimis soţiei sale, Genevieve, prin intermediul unei scrisori testament, pe care a scris-o în lagărul de sortare a evreilor de la Drancy. Scrisoarea conţinea şi indicaţii precise asupra modului în care trebuia editată opera sa. 

În timpul ocupaţiei germane în Franţa, Fondane şi Lina, sora sa mai mare, au fost arestaţi de Gestapo. Amândoi au fost închişi în lagărul de la Drancy, de unde câţiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, „Exerciţii de admiraţie“, Stephane Lupasco şi Paulhan, au obţinut eliberarea sa, dar nu şi pe a Linei, care nu avea încă cetăţenia franceză. Fondane a refuzat să părăsească lagărul fără sora sa. Ei au fost deportaţi la Auschwitz, în mai 1944.  Pe 2 octombrie 1944, Fondane a fost gazat la Birkenau.

Benjamin Fondane. Pictură realizată de Victor Brauner, după dispariţia prietenului său. 

Foto: forward. com

natură moartă

de Benjamin Fondane

o sticlă de porto şi un banjo

trupeşe gutui din Van Gogh pe o masă

inima în topire lămpile -

ăst han troienit pe-o vâlcea din Tyrol -

unde sunt palmierii şi nisipurile

prospectele de călătorii

a fost de ajuns ca un tren s-o ia razna de şine

am făcut 8 km noaptea pe jos

viforul era un matelot în ştreanguri

tovarăşii mei din tren erau iugoslavi

nişte studenţi

vorbeau de ciorba lor de sfeclă

vorbele noastre erau păsări moarte de ger

o sticlă şi un banjo pe perete -

fiică a hangiului accent austriac

arbust din Adlersberg fruct de zăpadă

cutezanţă de a te pârgui printre catastrofe

ţâşnire a gleznelor

ghicesc acolo pielea ta tulbure ca o privire

inima mea sau pendula

drăguţul tău ce ţi l-aş lua-n cuţit

n-am omorât niciodată pe nimeni

alcoolul mi se urcă la cap sau gleznele tale                              Foto: poeziile.com

Ilarie Voronca, de la constructivism la suprarealism

Poetul

 a editat revistele „75 HP“ şi „Integral“. Revista literară avangardistă „75 HP“ cuprindea atât elemente de constructivism, cât şi elemente de dadaism. Singurul număr al revistei, care a fost dedicat pictopoeziei, a apărut în octombrie 1924 şi a fost editat de Ilarie Voronca, Stephan Roll şi Victor Brauner. 

Ilarie Voronca şi-a început activitatea literară la cenaclul Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu. Acesta a debutat în revista „Sburătorul literar“, în 1922, cu versuri simboliste, iar un an mai târziu a publicat „Restrişti“, primul volum de poezii. Trecerea de la constructivism la suprarealism a avut loc după câţiva ani, după ce a apărut la Paris poemul „Colomba“ (1927), cu două portrete de Robert Delaunay. 

 „Colomba“, Colecţia Integral, Paris, 1927. Copertă de Sonia Delaunay şi portrete de Robert Delaunay

Foto: avangardaromana

Constructivismul, iniţiat în România de poetul Ion Vinea şi de revista „Contimporanul“, a fost o ramură a avangardismului. Printre cei care au colaborat la revista „Contimporanul“se numără: Stephan Roll, Felix Adelca, B. Fondane şi Ilarie Voronca.

Poetul Ilarie Voronca s-a stabilit în Franţa, în 1933, unde a publicat volume precum: „L'Apprenti fantôme“ (1938), „Beauté de ce monde“ (1940) şi „Arbre“ (1942). Voronca s-a sinucis pe 8 aprilie 1946, în Paris, pe când lucra la un „Manual al perfectei fericiri“. În 1972, la editura Minerva din Bucureşti, au apărut, sub îngriţirea lui Saşa Pană, două volume de „Poeme alese“.

Alt calendar    

de Ilarie Voronca      

Numele tău pe buză sau în minte

Cum taie unda păstrăvul mai iute

Chiar mută gura n-are să te uite

(Ciungul mişcă-n gând braţul ca-nainte).

Speriosii ochi rămaşi ca două ciute, 

Şi păsările, câte, prinse-n ţinte

Nu ştii? Treceam prin vad şi-ţi spuneam: „Ţin-te

De gâtul meu”. Te luam în braţe: „Uite”.

Râsul se lua la-ntrecere cu râul.

Ce fu mai fraged? Unda sau cuvântul?

Cocorii-si desfăceau în zare brâul.                                           Ilarie Voronca şi Victor Brauner. 

                                                                                                 Foto: exhibitions.europeana.eu   

Ion Vinea şi contimporanii

Absolvent al Facultăţii de Drept, Ion Vinea (1895 -1964) a condus revista „Contimporanul“ în perioada 1922-1932. Pe lângă Stephan Roll, Felix Adelca, B. Fundoianu şi Ilarie Voronca, au mai publicat texte autori precum Paul Éluard, Philippe Souppault, Robert Musil, Joyce Trake şi Kassak Lajos, întrucât Ion Vinea ţinea legătura cu numeroşi scriitori avangardişti europeni.

Poetul şi-a adunat într-un volum versurile abia în 1964, când a fost tipărită, de către Editura pentru Literatură, cartea intitulată „Ora fântânilor“. Ion Vinea a încetat din viaţă pe 6 iulie, la vârsta de 69 de ani, înainte de a-şi vedea volumul pe rafturile librăriilor. 

Revedere

de Ion Vinea

- Mă dor în mine drumurile înapoi. 

- Esti palidă, ochii tăi sunt mai mari. 

- Te-am aşteptat, fiindcă te-am gonit. 

- Am fugit să găsesc o depărtare mai adevărată. 

Peste tot locul e deopotrivă de departe şi de aproape de tine.

- Mai sunt în sufletul tău aceeaşi? 

În ce întuneric am rătăcit... 

- Am smuls împleteala cântecului nostru care 

s-a pierdut ca firele unui izvor dezbinat de stânci. 

- Tu, care ai stins celelalte poveşti 

te-am urmărit cu visul în oraşe mari cu steaua ta deasupra. 

- Am vrut să-mi crească numele ca o veste către tine. 

- Te-am vrut frumos ca un catarg care se-ndepărtează

şi te-am lăsat să pleci. 

- Te-am regăsit ca o rugăciune din copilărie, dar gândurile 

mele nu mai cred.

Gherasim Luca, citat de filosofii francezi

 teoretician al suprarealismului şi poet, a aderat din tinereţe la mişcarea avangardistă. În cadrul celui de-al doilea val suprarealist, s-a alăturat grupului din care făceau parte Gellu Naum, Victor Brauner şi Jack Herold. Artistul călătorea frecvent la Paris, unde avea prieteni din cercurile mişcării suprarealiste. 

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi accentuarea antisemitismului în România l-au determinat să se autoexileze în Franţa. La Paris a colaborat cu artişti precum Jean Arp, Paul Celan, François Di Dio şi Max Ernst, producând un numeroase colaje, desene, obiecte şi texte-instalaţii. Gherasim Luca şi-a făcut cunoscute creaţiile atât în Europa, cât şi în America.

 Portretul lui Gherasim Luca, realizat de Jules Perahim (1932). 

Din 1967, a citit fragmente din opera sa la Stockholm, Oslo, Geneva, New York City şii San Francisco. Mai mult, poetul era apreciat de filosofii francezi Gilles Deleuze si Félix Guattari, care îl citau deseori în operele lor. Documentarul TV despre Gherasim Luca, intitulat „Comment s'en sortir sans sortirdin“, realizat în 1988 de Raoul Sanglas, a devenit foarte popular în Europa.

După ce a locuit  40 de ani în Franţa, fără acte, a fost evacuat din apartamentul său în 1994. Pe 9 februarie, la vârsta de 80 de ani, Gherasim Luca s-a sinucis, sărind în Sena, la fel ca prietenul lui, poetul Paul Celan.

Tragedii care trebuiesc să se întâmple 

de Gherasim Luca

Sunt liber

şi pot observa cu deosebită atenţie lucrurile care mă înconjoară

degetele mele tremurătoare ca nişte plopi şi scurte ca nişte gloanţe

au strâns cu putere gâtul alb de femeie

aşa cum poeţii vechi strângeau în obişnuitele lor accese de dragoste

pentru natură

florile – oile – câmpul şi stelele

poeţii de azi, poeţii cu degetele tremurătoare ca nişte plopi şi scurte ca nişte gloanţe

au fiecare acasă câte un gât alb de femeie care trebuie asasinat

luciditatea cu care vom privi după aceea lucrurile care ne înconjoară

e atât de necesară

şi limba lor violetă, ce spectacol caraghios.

Gherasim Luca (dreapta), în atelierul lui Victor Brauner

Foto: rfi.ro

Saşa Pană şi revista de avangardă „unu“ 

, pseudonimul literar al lui Alexandru Binder, a obţinut în 1927 diploma de medic militar. Cu toate acestea, literatura a rămas adevărata sa vocaţie. A debutat în 1926 cu volumul de poezii

simboliste „Răbojul unui muritor“. După câţiva ani, din veniturile proprii, Saşa Pană a publicat revista de avangardă „unu“ şi a înfiinţat o editură sub aceeaşi siglă, unde a tipărit volume proprii şi cărţi ale unor autori avangardişti precum Urmuz, Tristan Tzara, Stephan Roll, Ilarie Voronca şi Vasile Dobrian.

Printre volumele publicate în anii '30 se numără: „Diagrame“ (1930), „Echinox arbitrar“ (1931), „Viaţa romanţată a lui Dumnezeu“(1932), „Cuvântul talisman“ (1933) şi „Călătorie cu funicularul“ (1934). În 1966 a apărut prima antologie din opera sa poetică, „Poeme şi poezii“, iar mai târziu, în1973, a publicat un volum de memorialistică, ce cuprindea aproape 700 de pagini, intitulat „Născut în '02“. 

Cine n-ar dori să moară visând că moare?

de Saşa Pană

Se încrucişează în trup două trenuri

ultimul fulger al minţii

şi replica vidului

Nici o clipă şi un univers mai puţin

unde era ascuns plutonul de execuţie?

Sângele cade din artere în inimă

cum în rădăcina termometrului alcoolul

(sângele sperietoare pentru copii când se zgârâie)

acum inima e un burduf hidos

de cărămidă măcinată

pe vestejite buze glasul jar stins

şi-un pergament în locul plecatelor culori din obraji.

Privirea a rămas în portretul din hol

alături cu zâmbetul aevea

însăilat din zbârcituri

fotoliul mai aşteaptă indiferent pe cine

câteva zile oglinzile vor purta pleoape rituale

pantonimă în ciorapi

eroii absenţi fără dorinţi

unde e tăcere se trezesc amintiri                                             „Iubitului Saşa Pană“

(din volumul „Călătorie cu funicularul“, 1934)                           Portret de Victor Brauner (1930)

Irealitatea lui Max Blecher

Max L. Blecher (1909-1938) a fost un romancier român de origine evreiască, considerat de critica literară drept principalul reprezentant al literaturii autenticităţii. Opera sa, pe care a scris-o până la vârsta de 29 de ani, când a încetat din viaţă din pricina tuberculozei, are tendinţe existenţialiste şii suprarealiste.Max Blecher şi mama sa, pe plaja din Berck. Foto: diariopoliticoyliterario

După ce a aflat că suferă de o boală pe atunci incurabilă, morbul lui Pott (tuberculoză la coloana vertebrală), M. Blecher şi-a întrerupt cursurile la Facultatea de Medicină din Paris şi s-a internat în mai multe sanatorii -  la Berck-sur-mer, în Franţa,  la Leysin, în Elveţia şi în sanatoriul de la Techirghiol. Despre suferinţele lui din perioada respectivă a scris şi Mihail Sebastian în „Jurnalul“ său.

Întâmplări din irealitate imediată (fragmente)

de M. Blecher

Câteodată, pentru a stăvili valul de lucruri şi culori ce-mi inundau creierul, imaginam evoluţia unui singur contur, sau a unui singur obiect. Îmi imaginam de pildă, - şi asta ca un repertoriu corect al lumii, lanţul tuturor umbrelor de pe pământ, ciudata şi fantastica lume cenuşie ce doarme la picioarele vieţii. (...)

Într-un rând cinematograful luă foc. Pelicula se rupse şi se aprinse imediat încât timp de câteva secunde apărură pe ecran flăcările incendiului ca un fel de onest avertisment că cinematograful arde şi în acelaşi timp ca o continuare logică a rolului aparatului de a prezenta „actualităţile" şi care misiune îl făcuse astfel, printr-un exces de perfecţiune, să reprezinte ultima şi cea mai palpitantă actualitate, aceea a propriului său incendiu. Izbucniră din toate părţile ţipete şi strigăte scurte de „Foc ! Foc" ca nişte pocnete de revolver, într-o singură clipă ţâşni din sală atâta zgomot încât se părea că spectatorii, până atunci în linişte şi întunecime, nu făcuseră alta decât să îngrămădească în ei urlete şi huet, ca nişte acumulatoare calme şi inofensive ce explodează când capacitatea lor de încărcare a fost violent depăşită.

Autoportret de Max Blecher (dreapta).     Foto: diariopoliticoyliterario

Gellu Naum, reprezentant de seamă al suprarealismului european

Gellu Naum (1915-2001), eseist, poet, prozator şi dramaturg român, de origine aromână, a debutat cu poeziile publicate în revista „Cuvântul“. Între 1933 şi 1937, a studiat filosofia în cadrul Universităţii din Bucureşti. Apoi, la îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu Naum a plecat, în 1938, la Paris, continuându-şi studiile la Sorbona. Până în 1939, când s-a întors în ţară, a luat parte la întâlnirile grupului suprarealist animat de André Breton.

În 1941 s-a format grupul suprarealist român, din care făceau parte Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu şi Paul Păun. Activitatea  intensă a grupului, dintre anii 1945-1947, l-a determinat pe André Breton să afirme: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la Bucureşti“. Grupul s-a destrămat după 1947, când a fost impus realismul socialist. 

Gellu Naum şi Lygia, la Comana. Foto: gellunaum.ro

În această perioadă, Naum a publicat mai multe cărţi de literatură pentru copii, precum „Cartea cu Apolodor“. A scris în continuare poeme suprarealiste, însă pe ascuns - unul dintre acestea a fost  „Heraclit“(1958). După publicarea romanului „Zenobia“(1985), Gellu Naum a fost recunoscut drept unul dintre cei mai importanţi scriitori români. Opera sa a fost tradusă în germană, franceză, engleză, greacă şi italiană. 

Dedublarea timpului în elementele simple

de Gellu Naum 

Rămas cam singur m-am mutat într-o broască

duminica pun furtunul spăl şi alunec mai departe

nuferii acoperă străzile se întind pe trotuare

cerul şi-a rupt rotiţa să punem alta să pornim pe vechiul drum

pe lângă piatra care macină fără să ştie ce

(mănâncă spuneau asasinii nu e peşte n-are ce să strice şi uşa se deschidea vorbeau încet ciuleau urechile apoi se duceau paşii aceia se depărtau)