George Banu, scriitor: „N-am fost niciodată solicitat să fiu turnător”
0
DESTIN Scriitorul George Banu, unul dintre cei mai importanţi critici de teatru ai lumii, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, povesteşte despre copilăria trăită în România, despre drumul spre Paris, unde a ajuns în ultima zi a anului 1973, despre o seară magică de Revelion la Marguerite Duras şi despre întâlniri esenţiale.
George Banu (71 de ani) a plecat din România la sfârşitul anului 1973, după ce, nu cu mult timp în urmă, pe plaja de la 2 Mai, citise celebrele teze din iulie care-l înfioraseră şi-l făcuseră să-şi dorească să lase totul în urmă. A ajuns la Paris cu 20 de dolari în buzunar şi cu o valiză plină de conserve, iar până să devină unul dintre cei mai reputaţi profesori de la Sorbona, o vreme a făcut anchete în metroul din Paris. După o copilărie petrecută la Buzău, a ales teatrul şi a intrat la Institutul de Teatru din Bucureşti ale cărui cursuri de actorie le-a urmat într-o clasă în care a fost coleg cu Andrei Şerban, până când celebrul regizor şi profesor Radu Penciulescu i-a schimbat destinul îndrumându-l să renunţe la actorie şi să se îndrepte spre critica de teatru, aşa cum, pe Andrei Şerban l-a îndrumat spre regie. Atunci începea un drum care pe George Banu avea să-l transforme în cel mai reputat critic de teatru al ultimei jumătăţi de secol, omul are a străbătut lumea şi a văzut spectacole pe toate meridianele, devenind el însuşi cea mai vastă „bibliotecă” de teatru a lumii. Este deţinătorul Marelui Premiu al Francofoniei oferit de Academia Franceză şi a primit de trei ori premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa. De curând a lansat în România două volume autobiografice speciale, cu titlul „Parisul personal”, publicate la Editura Nemira, în care povesteşte despre locurile şi obiectele care-i populează viaţa la Paris. Şi toate astea au început într-o zi în care, în casa părinţilor lui de pe strada Democraţiei din Buzău, a ales teatrul...
Aţi lansat de curând volumul „Parisul personal. Casa cu daruri”, în care spuneţi povestea diverselor obiecte care vă umplu acum viaţa şi apartamentul de la Paris. Dar care e cel mai drag cadou care v-a bucurat o zi din copilăria dvs petrecută la Buzău?
Când eram copil fratele unui prieten de-al lui tata mi-a trimis o carte de la Bucureşti cu studii de anatomie, de sculptură şi cu o dedicaţie pe care şi-acum mi-o aduc aminte: „Sper că această carte te va mulţumi...”. Probabil că eram pe-atunci un puşti nemulţumit.
Eraţi un copil greu de mulţumit?
Eram un copil destul de agitat, dar cred că în sensul bun, nu eram răsfăţat, părinţii mei au fost duri cu mine. Eram vital, mă bucuram de lucruri, citeam, aveam prieteni. A fost o copilărie liberă, dar sub presiunea sancţiunilor familiale. Am avut o educaţie strictă, născută din teama că n-o să reuşesc, pentru că eram copil burghez. Ca să speri că reuşeşti aveai nevoie să fii foarte bun, atunci când proveneai dintr-o familie burgheză. Tatăl meu era doctor, iar mama avusese o proprietate importantă, era considerată fostă moşierită. De-asta părinţii mei au insistat să fiu competitiv. În schimb, am avut o relaţie specială cu anumiţi profesori, care au însemnat valori morale şi asta cred că e foarte important. Unul dintre ei a fost profesorul meu de rusă, un disident, care ne-a învăţat cum să fim demni şi care ne-a învăţat lucruri extrem de violente la epoca aceea într-o şcoală. De exemplu, el ne-a spus să nu confundăm limba pe care o vorbesc soldaţii ruşi din garnizoană cu limba scriitorilor ruşi. Şi asta e o frază care m-a însoţit ani de zile. Şi acum în Franţa îmi dau seama că nu trebuie confundată limba mitocanilor francezi cu limba scriitorilor francezi, care e atât de muzicală. Acest profesor ne-a învăţat să citim Puşkin. Şi Gogol. Aveam 13 ani. Iar mama nu înţelegea de ce eu, la 13 ani, mă ocupam doar de lecţiile de rusă.
Câţi ani aţi rămas în Buzău?
Până la sfârşitul liceului.
Şi totuşi, mi-aţi povestit că acum, când v-aţi întors în Buzău, nu l-aţi mai simţit aproape...
Nu m-am regăsit eu acolo pentru că oraşul s-a schimbat şi străzile mele desfundate şi cu garduri rupte au dispărut, sunt acum betonate. Atmosfera aia de delăsare balcanică a Buzăului a dispărut. Pe strada mea, strada Democraţiei, s-au făcut vile noi şi, într-un fel, pentru mine Buzăul e ca o veche imagine mişcată. Mai bine mă gândesc la Buzău decât să mă duc la Buzău.
Care vă era locul cel mai drag din Buzău?
Crângul, ca pentru toţi puştii. Ne duceam acolo, ne sărutam cu fetele, ne plimbam cu barca pe lac, mergeam pe insulă. E locul cel mai poetic din Buzău. Iar când eram mic era Valea Buzăului, unde mă duceam cu un prieten de-ai lui tata care a fost foarte important în viaţa mea, un om extrem de straniu. Un doctor singur, care citea Mallarmé la Buzău. Era un fel de doctor cehovian.
De teatru v-aţi îndrăgostit când eraţi la Buzău?
Da, nenorocirea de acolo a început. Părinţii mei nu prea mă lăsau să ies pe la petreceri şi atunci m-am afiliat unei echipe de teatru de amatori conduse de un instructor foarte simpatic şi am făcut primii paşi cu o piesă care se chema „Ecaterina Teodoroiu” şi eu jucam un colonel care era un trădător. Aveam vreo 15 ani. Şi-mi plăcea foarte tare să recit. De aici mi-a venit ideea să mă prezint la Institut la Bucureşti.
Dar nu vă tenta deloc cariera în medicină? Tatăl dvs era medic... Nu v-a influenţat viaţa de acasă?
Mulţi colegi de-ai lui tata îmi spuneau să dau la medicină, colegi care trăiau cu iluzia unei lumi vechi care se va întoarce. Şi-mi spuneau: „Fă-te doctor, asta o să treacă!”.
„Asta” însemnând comunismul?
Da! Să mă fac doctor şi să iau clientela lui taică-meu. În schimb tata nu m-a împins deloc spre medicină. Poate că el însuşi avea o nostalgie, pentru că a fost un foarte bun violonist. Şi părăsise cariera de violonist ca să fie doctor. Iar medicii au o pulsiune spre artă. Ăsta e un simptom. Cred că pe el nu-l deranja, dimpotrivă.
MAMA A PIERDUT TOTUL, CA-N „LIVADA DE VIŞINI”
În perioada asta comunistă în care aţi trăit la Buzău, familia dvs a fost afectată în vreun fel? Spuneţi că mama dvs fusese moşieriţă...
Mamei i-au luat toată proprietatea în ’49, când a trebuit să dea cheile ca să scape. I s-a luat totul. Ca-n „Livada de vişini”! Tata era doctor de boli contagioase şi cumva a fost prudent. Adică s-a ferit să intre în conflicte. Nu s-a întâmplat nimic, dar mi-aduc aminte cum le intrase frica în oase. Tata trăia cu valiza sub pat. Se aştepta în permanenţă să-l aresteze. Vorbeam odată cu Heiner Müller, care într-adevăr a trăit această dramă: a văzut cum în camera de alături tatăl lui a fost arestat. Şi eu îi spuneam: „Eu n-am trăit asta, dar am trăit spaima lui taică-meu”. La Buzău, înainte de a ne muta pe strada Democraţiei, stăteam în centru, la o încrucişare de drumuri. Şi în jur de 11-12 noaptea, când se mai oprea câte o maşină acolo, curgea apa pe el şi se aştepta să urce cineva după el la etaj. A trăit într-adevăr cu această spaimă care a intrat şi mai tare în mama. Dar n-a făcut puşcărie, doar a rămas doctor la Buzău şi n-a putut să se reîntoarcă la Bucureşti, aşa cum îşi dorea. Au trăit cu spaima dramei, dar drama n-au trăit-o.
Aţi venit la Bucureşti la facultatea de teatru şi aţi dat examen la actorie, de care v-aţi despărţit după trei ani, la îndemnul lui Radu Penciulescu, pentru secţia de critică. Regretaţi cumva că aţi ratat o carieră de mare actor?
Mie îmi plăcea să spun cuvinte, să joc, dar am înţeles destul de repede că nu mă simţeam bine fiind altul. Însă, pe de altă parte, era greu să-ţi asumi eşecul... Radu Penciulescu ne-a distribuit atunci cu un geniu de necrezut pe mine la critică şi pe Andrei Şerban la regie. Dar într-adevăr aceşti trei ani de actorie au fost dureroşi, pentru că mă confruntam cu limitele mele şi mă confruntam într-un fel cu neputinţa mea.
La admitere sau mai târziu în facultate v-a afectat în vreun fel faptul că proveneaţi dintr-o familie burgheză...
Tot timpul. De multe am aflat după aceea. N-au fost lucruri flagrante, dar au fost. Iar momentul cel mai dureros a fost când primisem o bursă la Veneţia. Eram student la Institut. Era o bursă serioasă, eu n-avem bani atunci, era important... M-am dus la paşapoarte şi a ieşit un căpitan, unul mare, masiv, iar eu eram micuţ şi tinerel. A venit, m-a bătut pe umăr şi a zis: „Bă, tu n-o să ieşi niciodată!”. Pentru mine asta a fost trauma cea mare, când mi-a zis că n-o să pot ieşi niciodată. Pentru că eu eram foarte occidentalizat, citeam, eram conectat, şi am avut sentimentul atunci că pica pe mine un fel de destin al închiderii. Dar cumva mi-a făcut un serviciu, pentru că atunci când am ieşit nu m-am mai întors. De unde venea reacţia asta a lui, nu ştiu. Probabil din zecile de raporturi care au fost făcute. În schimb, ceea ce m-a uimit e că n-am fost niciodată solicitat să fiu turnător. N-am fost erou. Aveam colegi care erau turnători din liceu. Eu n-am avut bucuria să refuz.
DE LA ACTORIE LA CRITICĂ DE TEATRU
Dar de la Buzău la Bucureşti, a fost greu să vă mutaţi, să căpătaţi celebrul buletin de Bucureşti?
Intrasem la facultate, bunicii mei aveau o casă aici, un apartament împărţit cu nişte chiriaşi. Şi când am venit, am avut o cameră de 8 metri pătraţi. Ca să-ţi dea buletin trebuia să ai 12 metri... Şi a venit o fată foarte simpatică să măsoare şi eu i-am cumpărat prăjituri. Tremuram.
Şi ea a măsurat 12 metri?
Da, era o fată foarte generoasă şi a înţeles şi a trecut în hârtii 12 metri. Bunicii mei stăteau cu un etaj mai jos, aveau o cameră şi o bucătărie. Eu aveam sus o cameră de servitori, în care mi-am făcut toate studiile. Studenţia a fost perioada cea mai împlintă pentru mine... Eram liber! Iar când am trecut la critică s-a produs un salt în viaţa mea.
N-aţi resimţit ca pe un eşec faptul că a trebuit să mergeţi la critică?
În primul moment aşa am simţit, ca pe un imens eşec şi o panică uriaşă că am pierdut trei ani din viaţă. A fost o rană narcisică extrem de puternică. Dar pe urmă mi-am regăsit statutul, eram iar printre primii şi mă simţeam bine în acel mediu. Am colaborat de foarte tânăr cu Secolul XX, pe urmă la Scânteia Tineretului, unde făceam cronică. Acum simţeam că drumul era bun. Pe când primul drum fusese chinuit, cu gropi şi mă bucur şi acum că am pierdut acei ani. Erorile m-au salvat întotdeauna.
De la Bucureşti la Gara de Est din Paris, cu 20 de dolari în buzunar şi o valiză de conserve
Aţi făcut pasiuni pentru actriţe?
Nu, pentru că eram foarte timid şi credeam că nicio femeie frumoasă nu poate să fie interesată de mine. Şi mă uitam cu plăcere la colegii care nu erau timizi, dar care eşuau constant. Au fost vagi tentaţii, dar n-am îndrăznit să mă manifest.
Armata aţi făcut-o sau aţi reuşit să scăpaţi?
Am făcut-o la Caracal. A fost o catastrofă. Era la sfârşit de facultate. Am fost împreună toată clasa de actorie, cu Andrei Şerban, cu Bocăneţ. Cu Andrei jucam şeptică. Ne plictiseam să ieşim în Caracal, ce să vezi atâta în Caracal? Şi am jucat odată 135 de partide. Andrei m-a bătut, a câştigat 75. Detaşamentul nostru picase cu un maior tâmpit, care voia să avanseze şi ne chinuia pe toţi. La alţii era mai bine. Şi când m-am întors la Bucureşti m-am dat bolnav. O lună şi jumătate am făcut, atât, pe urmă am scăpat. Mi-aduc aminte că Bocăneţ avea două calendare, unul pe stânga şi unul pe dreapta, pe stânga bara ziua când începea şi pe dreapta când se termina.
De armată aţi reuşit, deci, să scăpaţi după o lună şi jumătate, dar cum aţi reuşit să-i păcăliţi şi să plecaţi din ţară?
A fost extraordinar de greu. Mi-am dat seama că trebuie să plec după ce am citit celebrele teze din iulie, într-o dimineaţă, pe plajă la 2 Mai. Eram împreună cu Ovidiu Iuliu Moldovan, el era cu fetele pe plajă şi eu am citit tezele... Aşa mergeam la mare atunci, împărţeam aceeaşi cameră, pentru că n-aveam bani. Cu Andrei (Şerban, n.r.) mi-aduc aminte că am fost odată la Constanţa şi am închiriat o cameră patru inşi. Iar peste noapte a mai venit unul şi dormea pe jos, lângă fereastră. Şi proprietara l-a văzut, fiindcă de cald dormea cu mâna afară, şi ne-a mărit tariful... Dar atunci, când am avut această intuiţie teribilă că trebuie să plec, eram la 2 Mai şi am citit Scânteia. Mulţi n-au perceput imediat amploarea acestui moment foarte violent şi în acelaşi timp comic, pentru că, după Albania, România devenea maoistă. Mulţi n-au înţeles. Un prieten de-al meu chiar îmi spunea: „Georges, istoria nu se întoarce niciodată înapoi.” Şi uite că istoria s-a întors înapoi şi mult mai rău… Pentru că noi trăieserăm o perioadă de vreo patru ani de relativă normalitate în care primeam cărţi, vedeam filme, venise Peter Brook la Bucureşti. Eu nu sunt omul deciziilor radicale. Şi nu ştiam dacă o să reuşesc. Dar atunci când am hotărât să plec ştiam că, dacă mă întorc, mă întorc pentru totdeauna. Ştiam că-mi pun cruce pe toate iluziile mele, dacă acum n-am forţa să rămân în Occident. Aşa că m-am apucat şi am lucrat enorm ca să-mi pot susţine doctoratul şi să plec cu o diplomă. Un prieten de-al meu, Eugen Simion (dar nu fostul preşedinte al Academiei Române), mi-a obţinut o invitaţie complet falsă de la Conservatorul de Muzică din Paris. Şi eu cu hârtia asta m-am dus la Institut. Colegii din facultate a trebuit să voteze dacă să-mi dea voie sau nu să merg mai departe. Eugenia Popovici, care era rector şi care mă detesta – n-am înţeles niciodată de ce – sub presiunea votului a acceptat. Pe urmă, hârtia asta s-a transmis la direcţia teatrelor, unde un domn pe nume Constantin Măciucă mi-a obţinut aprobarea de la direcţia teatrelor. Treceau săptămâni întregi între aceste operaţiuni. Şi ştiai că procesul se poate întrerupe oricând. A durat vreo patru luni cu totul. Şi în clipa în care am primit paşaportul, am zis: „Eu plec imediat”.
Părinţii dvs. ştiau?
Nu. Şi oricum le era frică...
31 DECEMBRIE 1973, ÎNCEPUTUL UNEI NOI VIEŢI
Împreună cu tatăl său...
Aşadar, aţi plecat imediat?
Da, era sfârşitul anului şi am ajuns pe 31 decembrie la Paris. Unde, graţie aceluiaşi prieten Eugen Simion, am intrat foarte repede în mediul francez. Făceam anchete în metrou, ca să câştig bani, dar pe de altă parte datorită lui l-am întâlnit pe Brook, care mi-a propus două săptămâni mai târziu să lucrez cu el. Am trăit între anchetele din metrou, pe care le făceam ziua, şi serile, când ieşeam cu Roland Barthes sau cu Bernard Dort. Una o consola pe cealaltă. Aveam o sursă financiară modestă. Şi, din fericire, o colegă a plecat în America şi am luat eu imediat postul ei la Sorbona, ceea ce mi-a permis să n-am probleme cu hârtiile şi să intru în circuitul universitar.
V-aţi simţit provincial la Paris?
Evident, dar în acelaşi timp oamenii erau foarte înţelegători. Un coleg de la Sorbona mi-a spus, atunci: „Tu vii din România, acolo toată lumea e cu biciul, studenţii stau drepţi în faţa profesorilor, vezi că aici nu e aşa. Când faci curs se mai ridică unii şi pleacă, dar să nu crezi că pleacă pentru că nu le place cursul, pleacă pentru că trebuie să lucreze să câştige bani ca să trăiască”. Oamenii simţeau că veneam din alt univers.
Cum a fost prima zi când aţi intrat cu trenul în Paris?
Mitologică. Am ajuns la ora 6.45, cu trenul din Bucureşti, la Gara de Est. Eram în ultimul vagon, mi-aduc aminte şi acum, era ceaţă la Paris. Şi în fundul peronului era o fată într-un impermeabil, o fată pe care-o cunoscusem cu câteva luni înainte la Bucureşti. Ne-am dus la ea acasă, iar casa aia era un conglomerat al Franţei. Bunicul era reaţionar, de dreapta, părinţii, de stânga, iar copiii de extremă stânga. Şi trăiau toţi în acelaşi apartament... Pentru mine a fost o întâlnire între universuri. Bunicul m-a dus pe urmă la Eugen şi pe la 5 seara am zis să mergem la restaurant şi m-a dus la restaurantul cel mai chic, al intelectualilor din Paris, la Coupole. Nu te duci acolo decât când eşti super integrat în Paris... Şi, după asta, seara am fost la Marguerite Duras la Revelion. Era lume multă acolo. Era şi un prinţ sirian, era şi Delphine Seyrig. Povestea care m-a marcat e că agăţasem o fată în seara aia şi funcţiona totul foarte bine, eram în perspective optimiste... Şi la un moment dat a venit un tip masiv şi fata m-a părăsit brusc pentru el. Iniţial n-am înţeles, mă gândeam că oricum dansam mai bine ca el şi că arătam mai bine. Numai că el era Gerard Depardieu... E un moment magic seara aia, iar eu am avut atunci un mare succes tocmai pentru că eram foarte liber. Că venisem din România şi nu-i ştiam. Singura persoană mai puţin sedusă de mine a fost Delphine Seyrig, pentru că era singura pe care o ştiam şi i-am spus: „Vă admir…” Ei bine, n-aveau nevoie de admiraţie, ei aveau nevoie de un om liber şi eu eram un om liber în seara aia, scăpat, venit după 36 de ore de tren…
Aveaţi bani?
20 de dolari...
Dar obiecte? Ce aţi luat cu dvs din România?
Conserve. Mai aveam cadouri, nişte linguri de lemn, de la Piatra Neamţ, şi o mască românească. Lor le-a plăcut la nebunie şi a rămas 30 de ani la Sorbona. În rest nimic.
Aţi lăsat totul în urmă...
Da, aveam o valiză, ca în Cehov, o valiză splendidă, din piele, cu iniţiale şi cu mânere metalice, care servise mamei în timpul internatului, care cântărea vreo 10 kg, un fel de relicvă familială, şi care a rămas la beci şi a putrezit. Când m-am mutat, valiza a murit. Dar ăsta e singurul obiect care a supravieţuit îndelung acestui traseu Bucureşti-Paris.
„UN CIORAN ALTFEL DECÂT MI-l ÎNCHIPUIAM”
După ce aţi ajuns la Paris, aţi încercat să vă întâlniţi cu românii importanţi de acolo?
Cu Cioran. L-am căutat, mi-a dat cineva numărul lui de telefon, l-am sunat şi m-a primit extraordinar de normal. A fost una dintre cele mai plăcute surprize pe care le-am avut, să văd un Cioran altfel decât mi-l închipuiam, un Cioran foarte deschis. Şi pot spune că am devenit prieteni, am fost apropiaţi, ne trimiteam scrisori, sunt mărturisiri extrem de importante pe care mi le-a făcut şi pe care le ţin secrete. După aceea l-am cunoscut pe Eliade, care era mai universitar..., iar pe Ionesco l-am văzut odată la o petrecere, dar din cauză că el mă asocia, injust, grupului de anti-ionescieni de la Sorbona nu am fost apropiaţi.
Aţi avut momente în care v-a părut rău că aţi plecat din România?
Nu, niciodată. Am avut momente de extraordinară bucurie când mi-am regăsit prieteni din România, ceea ce însemna că-mi lipseau, dar că am plecat n-am regretat niciodată. Ştiam ce se întâmplă în România, n-avea de ce să-mi fie dor.
Dacă n-aţi plecat din România, cum credeţi că ar fi arătat viaţa dvs?
Cred că s-ar fi terminat într-o foarte profundă depresie, pentru că pe de o parte nu eram gata să colaborez, să scriu articolele care se scriau atunci obligatoriu când făceai presă şi eram prea tânăr pentru a mă retrage în cercetare. Cred că n-aş fi găsit o soluţie bună. Tot timpul îmi spun „bine că am plecat”. În Franţa a trebuit tot timpul să mă lupt pentru a afirma ceva, aici, ar fi trebuit să mă lupt pentru a apăra ceva. Şi e mai pozitiv să te lupţi pentru a afirma.
„La Revoluţie, am plâns!”
Când v-aţi întors prima dată în România, după această plecare din 1973?
Am venit o dată în 1978, zece zile, de Crăciun. Aveam paşaport francez, nu era nicio problemă. La vamă era un băiat care a văzut că am nişte cutii cu anşoa. Şi m-a întrebat „Ce sunt astea?”. Şi eu zic: „Nişte peşti”. Şi el avea buzunarele uriaşe, ca Charlie Chaplin, desfăcute, aşa, ca să încapă acolo cât mai multe. Şi zice: „Vai, peştii sunt moartea mea!”. Şi i le-am dat: „Ia-le, dom’le”. Şi le-a dat drumul direct în buzunare. Iar la plecare, după zece zile, mă învăţase Ştefan Tapalagă să pun pe valiză ce trebuie dat la vameşi. Şi am pus ţigări. La vamă, era un băiat tânăr, care a deschis valiza şi eu i-am zis: „Dom’le, ia-le dumneata, că eu nu fumez”. Şi mi-a răspuns cu o frază minunată, care mi-a rămas şi acum în minte: „Fiţi mai discret, că ne văd ăştia!”. Dintr-odată deveniserăm aliaţi.
Şi cum arăta Bucureştiul în 1978, la cinci ani după plecarea dvs.?
Am o amintire sinistră de atunci. Aveam întâlnire cu Ovidiu Iuliu Moldovan şi l-am aşteptat în faţa Teatrului Naţional, unde jucase Caligula. Nu era nicio lumină în jurul Teatrului Naţional. Era ca pe dealuri, beznă totală. El striga „Biţă!!!” Şi eu strigam „Ovidiu!!!” Pe urmă ne-am dus într-o cârciumă. Săracul, jucase trei ore în „Caligula” şi a cerut o bere. Chelnerul i-a zis: „Vă dau, dar numai în ceaşcă!” Nu era voie.
Şi după asta, aţi revenit în 1990?
Da, iar atunci atmosfera era extraordinară. Şi mi-am dat seama că legătura cu adevăraţii prieteni nu se întrerupsese.
Cum s-a văzut Revoluţia română de la Paris?
Dramatic! Mie mi s-a întâmplat doar de două-trei ori în viaţă să plâng. Atunci am plâns. Andrei (Şerban, n.r.) mi-a dat telefon de la New York şi m-a întrebat ce se întâmplă la Bucureşti. Şi i-am zis: „Mă, îi împuşcă pe toţi”. Că aşa spuneau la televiziunea franceză, că sunt în elicoptere, că sunt 60 de mii de morţi. La New York nu se transmitea la fel de panicant. Da, atunci am plâns!
Vă simţiţi acasă şi aici, şi la Paris. V-a tentat gândul să vă mutaţi în România?
Nu. Eu nu abuzez nici cu sentimentele, nici cu cinismul. Eu am nevoie de amândouă, am nevoie să vin, dar am nevoie şi să plec. Perspectiva de a pleca pentru mine e necesară. Mi-a spus Cioran odată o frază: „George, nu vorbi româneşte, că limba maternă creşte ca iarba rea!” Eu cred că ceea ce poate creşte ca o iarbă pe care n-o controlezi este relaţia cu lumea. Şi e bine să fii întotdeauna cineva de altundeva.
CV
Premiat de Academia Franceză, în 2014
Numele: George Banu
Data şi locul naşterii: 22 iunie 1943, Buzău
Studiile şi cariera:
A urmat cursurile Institutului de Teatru şi Film din Bucureşti, clasa actorie şi clasa teatrologie.
A obţinut titlul de doctor în studii teatrale, la Bucureşti, şi apoi a emigrat la Paris, în 1973.
A devenit profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris.
Conduce revista Alternatives théâtrales şi colecţia Le Temps du théâtre, la Editura Actes Sud.
A publicat la cele mai importante edituri din Franţa, printre care Gallimard, Flammarion, Actes Sud, şi a primit de mai multe ori Premiul pentru Cea mai bună carte de teatru în Franţa.
A publicat numeroase volume în România şi are o serie de autor la Editura Nemira, unde i s-au tradus unele dintre cele mai importante lucrări, printre care „Japonia, imperiul teatrului”, „Livada de vişini, teatrul nostru”, „Shakespeare, lumea-i un teatru”, „Spatele omului”, „Nocturne”.
A fost ales de trei ori preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi este în prezent preşedinte de onoare al acesteia.
Este doctor honoris causa al mai multor universităţi europene şi membru de onoare al Academiei Române.
A colaborat cei mai importanţi oameni de teatru ai lumii, printre care Peter Brook, Antoine Vitez, Giorgio Strehler sau Jerzy Grotowski.
În 2014, a primit Premiul Academiei Franceze pentru promovarea culturii franceze în lume.
Locuieşte în: Paris, Franţa
Se încarcă comentariile...
