Stadioane şi săli construite doar pe hârtie

Şi înainte de 1947 şi după, la noi s-au făcut proiecte de baze sportive, multe nematerializate. Stadionul „23 August“ trebuia refăcut încă din 2001, însă abia după 10 ani se va inaugura „Arena Naţională“.

„Adevărul" vă prezintă povestea Stadionului „Naţional" din Bucureşti. A celui vechi, care a purtat, timp de circa patru decenii, numele „23 August". Şi a celui nou, care urmează a fi inaugurat la meciul cu Franţa (6 septembrie). Astăzi vă prezentăm câteva proiecte de baze sportive ce urmau a fi ridicate în Bucureşti, dar care au fost abandonate. În 2001, s-a pus pentru prima oară problema refacerii Stadionului „23 August" cu o firmă ce renovase arena lui Manchester United.

România ocupă unul dintre ultimele locuri în Uniunea Europeană în privinţa bazelor sportive de înalt nivel (clasa Elită). Deloc paradoxal dacă ne gândim că ­n-am reuşit să facem nici măcar autostrăzi, de pildă, care sunt vitale pentru o ţară ce se doreşte a fi modernă, la noi s-a vorbit dintotdeauna, în ultimul secol, despre ridicarea unor săli şi stadioane, însă puţine dintre aceste proiecte s-au şi materializat.

Mai mereu când s-a reuşit a se ridica un stadion, de pildă, respectivul proces s-a derulat „în pas alergător" - Stadionul „23 August" a fost construit în doar cinci luni pentru că altfel organizarea Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, în 1953, ar fi fost compromisă. Cam la fel s-a întâmplat şi cu actuala „Arenă Naţională", când riscul de a nu putea găzdui finala Europa League anul viitor i-a împins de la spate pe guvernanţi - în acest caz, însă, durata execuţiei a fost mult mai mare.

Cele două stadioane olimpice din Fundeni

La sfârşitul anilor '30, în presa bucureşteană s-a vorbit despre realizarea unui Complex Sportiv în groapa Fundenilor. Redescoperit şi prezentat după mai bine de şapte decenii, de „Gazeta sporturilor", proiectul era impresionant. Se vorbea despre realizarea a două arene, fiecare a câte 120.000 de locuri, una nautică, un teatru în aer liber şi un sat olimpic-străjeresc. Şeful proiectului era arhitectul Octav Doicescu, cel care, printre altele, avea să realizeze, tot prin 1953, Opera Română.

Exista şi macheta sălii de 12.000 de locuri de lângă „Republicii“

Respectivul complex se înscria într-un plan mai amplu de dezvoltare a ­Bucureştiului, plan la ­care lucra Primăria Capitalei. Declanşarea războiului şi apoi participarea României la el avea să amâne materializarea acelei lucrări. Iar după încheierea ostilităţilor, acesta a fost abandonat, poate şi pentru că în 1953 s-a decis construirea stadionului „23 August" în Vergului. Să nu-şi închipuie cineva că tot ce s-a promis, pe linie de sport, în perioada comunistă, s-a şi făcut. În 1962, de pildă, revista „Sport" prezenta câteva proiecte din acea vreme. Sub titlul „Să dăm copiilor ce li se cuvine", arhitectul şef-adjunct al Bucureştiului, Traian Stănescu - fost hocheist la „Telefoane", fost schior şi rugbist -, spunea că „vor fi înălţate în următorii ani baze sportive complexe, la nivelul celor mai înalte exigenţe: Palatul sporturilor, cu tribune pentru circa 12.000 de spectatori, un patinoar acoperit al cărui amplasament este în studiu, un mare complex sportiv în incinta noului Institut Politehnic (Grozăveşti - Armata Poporului) şi numeroase altele...". Din toate acestea nu s-a realizat nimic. Sau mai nimic, fiindcă o sală polivalentă s-a ridicat, prin anii '70, în Parcul Tineretului, însă cu o capacitate de trei ori mai mică decât cea plănuită.

Tot la capitolul „promisiuni neonorate" poate fi trecut şi complexul sportiv ce urma a fi amenajat în zona Mănăstirii Văcăreşti, însă aici se poate vorbi despre un caz de forţă majoră: Ceauşescu a căzut în urma evenimentelor din decembrie 1989.

„23 August" urma să fie reconstruit ACUM 10 ani

Nici în perioada ultimelor două decenii nu s-a produs o schimbare majoră în privinţa strategiei guvernanţilor noştri. Cu toate că s-au declarat pasionaţi de sport, majoritatea l-au trecut la „şi altele" atunci când s-a pus problema unor investiţii majore. La începutul anului 2001, de pildă, s-a vorbit despre reconstruirea Stadionului Naţional din Bucureşti. Complexul „Lia Manoliu" a fost vizitat atunci de reprezentanţii firmei care se ocupase şi de modernizarea arenei lui Manchester United, „Old Traford". S-a vorbit despre un parteneriat, despre rentabilizarea investiţiei, despre ridicarea de spaţii comerciale care să facă profitabil ansamblul. În cele din urmă, „Arena Naţională" avea să fie construită după 10 ani.

Campionii n-au scăpat de „ne luăm angajamentul!"

Un alt obicei instaurat în perioada comunistă a fost cel al angajamentelor faţă de partid, popor şi stat. Nici campionii nu au putut evita această modă, publicaţii din perioada 1950-1989 prezentând angajamentele acestora de a depăşi noi recorduri, de a câştiga alte şi alte medalii... E posibil ca unele dintre ele să fi fost redactate şi fără ştirea semnatarilor. Cine ar fi putut spune atunci că nu îi mulţumeşte din inimă conducătorului iubit sau partidului? „Voi căuta să contribui la afirmarea forbalului nostru, pentru a îl ridica la nivelul marilor performanţe ale sportului nostru în general", spunea fostul internaţional de fotbal Gheorghe „Profesorul" Constantin.

Spectacole pentru ... conducătorul iubit

Arena din fostul Bulevard Muncii a fost, de-a lungul existenţei sale, teatrul unor spectacole omagiale. Acestea au fost organizate şi în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi în cea a lui Nicolae Ceauşescu, însă în anii '80 s-a atins apogeul în ceea ce priveşte osanalele aduse conducătorului iubit. Până prin 1979, majoritatea mesajelor transmise de participanţii la aceste spectacole erau de genul „Slavă partidului!" şi „Trăiască prietenia româno-sovietică!". După, în majoritatea scandărilor era vorba despre Ceauşescu. Primul constructor al ţării.

Ctitorul României moderne. Tot atunci au apărut şi „tablourile umane" realizate fie pe gazonul Stadionului „23 August", fie în tribunele acestuia din trupurile participanţilor sau cu ajutorul unor panouri. Ceauşescu şi ceilalţi lideri ai PCR s-au inspirat din specta­colele omagiale la care asistaseră în timpul vizitei efectuate în Republica Populară Democrată Coreeană. 

Oricât de ciudat ar părea, moda defilărilor şi a manifestărilor zgomotoase de simpatie faţă de conducătorii ţării n-a fost instaurată de comunişti. Şi în timpul în care ţara a fost condusă de regi, în Bucureşti au fost astfel de acţiuni, doar că la ele nu se participa cu... forţa. Neavând ce face acasă - înainte de Al Doilea Război Mondial nu existau atâtea posibilităţi de a-ţi petrece timpul liber ca astăzi -, oamenii veneau la ele ca la o promenadă.

La spectacolele omagiale din timpul lui Ceauşescu au participat şi mulţi sportivi. Nu nume cu greutate din sportul nostru, ci tineri, performeri aflaţi la început de carieră. Pregătirea diverselor „tablouri umane" dura de la câteva săptămâni până la două luni şi se făcea, de regulă, în complexele studenţeşti şi în bazele pionierilor. În ultimii ani dinaintea căderii comunismului, bucureştenii, exceptându-i fireşte pe activişti, recurgeau la tot felul de strategii pentru a evita sau a scăpa de această corvoadă. Şi spectacolul dedicat conducătorului era epuizant - se stătea cu orele, în picioare, deseori pe caniculă, în afara stadionului şi nu lipseau cazurile în care oamenilor li se făcea rău.