Sportul de performanţă poate dăuna sănătăţii!

Vlad IonescuLaurenţiu Georgescu

La o primă vedere, în lumea modernă sportivii sunt nişte privilegiaţi. Au faimă, bani, se plimbă în maşini luxoase, sunt înconjuraţi de cele mai frumoase femei. Dar aproape nimeni nu se mai uită şi la ceea ce se află în spatele marii performanţe. Multe sacrificii şi suferinţă, pentru care, de multe ori, eroii arenelor trebuie să plătească cu vârf şi îndesat.
Atunci când îşi duc copiii de mână la sport, părinţii au în vedere, în primul rând, ca aceştia să crească sănătos. Dacă cei mici mai dovedesc şi ceva talent, adulţii încep să viseze că urmaşii lor ar putea călca pe urmele Nadiei sau ale lui Hagi, adică să ajungă celebri şi bogaţi, fără grija zilei de mâine. La consecinţe, unele tragice, la spectrul ratării, nu se mai gândeşte nimeni.
"Sportul de performanţă a devenit, de ani buni, o activitate ce merge până la bariera dintre patologie şi moarte. Iar majoritatea tinerilor îşi asumă cu bună ştiinţă riscurile pentru a ajunge în vârf. Îi întreb dinainte. Îmi dai zece ani din viaţă să te fac campion mondial? şi nu îi vreau pe aceia de la bătrâneţe. Peste 90 la sută îmi zic da, fără să cugete măcar. Din păcate, nu toţi reuşesc până la final să ajungă campioni", ne-a spus, sub rezerva anonimatului, unul dintre cei mai buni specialişti în medicina sportivă din România, prin mâna căruia au trecut mulţi dintre marii noştri campioni. Dacă sportul este benefic pentru organism atunci când este practicat de plăcere, când vorbim de sportul de performanţă lucrurile se schimbă. şi nu este vorba despre accidentări întâmplătoare - acestea se pot petrece şi când jucăm fotbal pe maidan -, sau despre dopaj, ci despre afecţiuni specifice fiecărei discipline în parte, comparabile cu bolile profesionale.
Se forţează limitele umane
Astăzi nu se mai pot obţine rezultate fără supraantrenamente, iar acestea forţează limitele umane. Un boxer poate slăbi până la şase kilograme într-o singură noapte pentru a intra în categorie, o gimnastă vomită la 10 minute după ce a mâncat o ciocolată, iar un înotător ajunge, după ani de antrenament, să aibă ţesutul adipos asemănător unui foci. Mai nou, s-a descoperit că şi alpinismul poate fi periculos, deoarece au loc modificări ireversibile la nivelul creierului când se coboară de la altitudine. Totul este însă calculat milimetric, iar testele care se fac permanent urmăresc să stabilească până unde merge suportabilitatea. Puţini ştiu, de exemplu, că pH-ul unui atlet coboară la finalul unei curse sub 6,9, în condiţiile în care normalul se încadrează între 7,35 şi 7,45. Această modificare poate fi în orice moment letală. Aşadar, o sfidare directă a morţii, extremele nemaicontând când este vorba despre bani şi glorie. Viaţa sexuală are loc şi ea după program, sportivii trebuind să ţină cont de sfaturile medicilor şi ale antrenorilor. Iar femeile recurg, de regulă, la medicamente pentru a amâna venirea ciclului menstrual în preajma marilor competiţii, pentru a fi în plenitudinea forţelor. Ca şi băutura, ţigările, ori tot ce este în exces, şi sportul de performanţă poate dăuna sănătăţii.
Mulţi părinţi îşi pun întrebarea care este vârsta optimă la care e bine să-şi dea copiii la sport. Potrivit aceleiaşi surse, dacă vorbim despre performanţă, este bine ca acest lucru să aibă loc mai târziu, chiar dacă la gimnastică sau înot se începe, de obicei, pe la 4-5 ani: "Mulţi sportivi care au o carieră longevivă nu au obţinut rezultate extraordinare la juniori. Cu cât începi mai târziu, cu atât cresc şansele să ai mai puţine probleme de sănătate. În ceea ce mă priveşte, eu unul nu mi-aş da copilul să facă sport de performanţă".
Pentru orice sportiv, momentul în care urcă pe podium, atenţia cu care este înconjurat şi binemeritata recompensă materială care îl aşteaptă acasă reprezintă apogeul carierei, însă foarte puţini au şansa să trăiască asemenea clipe. Majoritatea se pierd în anonimat. Unii îşi dau seama că nu au şanse şi renunţă la timp, având răgazul să se orienteze spre altceva, alţii nu o fac decât prea târziu sau niciodată. Cum între aşteptări şi realizări prăpastia este prea mare, mulţi trăiesc sentimentul ratării şi se confruntă cu probleme de integrare în societate. "În străinătate există departamente de inserţie socială pentru foştii sportivi, care sunt plătite de la bugetul statului. Acestea îi ajută să se adapteze la locul de muncă, îi consiliază în diverse probleme. Din păcate, în România nu avem încă destulă grijă faţă de sportivii retraşi din activitate", ne-a declarat aceeaşi sursă.

Liliana Genes: "Din sport nu am câştigat decât o garsonieră şi suferinţă pentru toată viaţa"
Pentru un sport cum este canotajul, care scoate campioni pe bandă rulantă, numele Lilianei Genes poate că nu spune mare lucru. A avut o carieră foarte scurtă, a câştigat o medalie la Campionatele Mondiale şi a fost obligată să se retragă la doar 21 de ani, din cauza unei accidentări de pe urma căreia suferă şi astăzi. A început canotajul la 18 ani, în 1985, la clubul CSM Iaşi. După doar câteva luni a fost cooptată în lotul olimpic, iar doi ani mai târziu reuşea, în echipaj cu Elisabeta Lipă, să câştige medalia de argint la Mondialele de la Copenhaga. A pierdut aurul pentru un cioc de barcă, dar perspectivele se anunţau frumoase pentru tânăra moldoveancă. A fost premiată cu 7.000 de lei, cei mai mulţi bani pe care i-a câştigat vreodată din sport, a primit o garsonieră de la club, Dinamo şi Steaua se băteau să-i obţină semnătura. Necazurile au venit însă prea repede. În 1988, cu doar două luni înainte de Olimpiada de la Seul, au apărut primele dureri la spate, iar diagnosticul medicilor a fost implacabil: hernie de disc în grad avansat. "La spitalul Gheorghe Marinescu din Bucureşti mi s-a spus că dacă merg la Seul risc să ajung în scaunul cu rotile. Visul de a câştiga o medalie olimpică se spulberase", îşi aminteşte fosta sportivă. A fost trimisă la tratament, a încercat să revină în 1989, dar, cum durerile persistau, s-a văzut obligată să se retragă definitiv. La doar 21 de ani. "Toţi medicii pe care i-am consultat mi-au spus că problemele mele se datorează faptului că antrenorii m-au forţat, nu au avut răbdare să mi se dezvolte musculatura spatelui şi a picioarelor. Am ajuns prea repede la lot. Dacă ar fi avut răbdare cu mine, poate că acum aş fi fost şi eu campioană, aş fi avut o rentă viageră", spune, cu regret, Liliana Genes.
A stat două luni în gips
După 1990, necazurile fostei canotoare s-au accentuat. Deşi făcea tratament în continuare, din cauza durerilor de spate avea momente când nu putea nici măcar să meargă pe stradă sau să se dea jos din pat. A trebuit să se opereze şi a stat două luni imobilizată în ghips. În anul 2003 a fost invitată de Andreea Marin la emisiunea "Surprize Surprize". şi-a spus povestea, a încercat să sensibilizeze autorităţile ca să obţină renta viageră, dar în zadar. Crede că legea îi nedreptăţeşte pe ceilalţi sportivi, care au muncit la fel de mult, dar nu au avut şansa să ajungă campioni olimpici sau mondiali.Astăzi, Liliana Genes are 39 de ani şi are în continuare probleme mari de sănătate. Face tratamente periodice şi dă milioane de lei pe lună pe medicamente. "Singurul câştig din sport este casa. Dar, privind cu luciditate la cât am suferit şi voi suferi toată viaţa, pot spune că nu a meritat", crede cea care a visat să ajungă campioană olimpică.

Susţinătoarele de efort prezintă riscuri
Medicii şi specialiştii duc o muncă asiduă pentru recuperarea sportivilor în cel mai scurt timp, deoarece concursurile nu aşteaptă, iar un performer nu se poate opri niciodată. Refacerea se bazează pe medicamente de susţinere şi de refacere după efort, procesul fiind asemănător cu pregătirea unui monopost de Formula 1 pentru cursă. Numai că, de această dată, materialul este unul uman, iar medicamentaţia se dă în funcţie de forţa organismului. Cheia succesului stă în doza de administrare, care la sportivi depăşeşte de cel puţin trei ori limita admisă!!! Periculos, dar ca şi o maşină ce are nevoie de cai putere, fizicul uman are nevoie de stimulente, care duc la un randament sporit, dar cu riscurile de rigoare. Concret, dacă după un efort intens organismul are nevoie de o anumită perioadă pentru refacerea completă, medicamentele grăbesc de câteva ori acest proces.