INTERVIU Detectivul Aubrey St. Angelo: „Nu există crima perfectă. Fiecare caz mă uzează şi mă consumă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Aubrey St. Angelo explică ce face diferenţa în cazul unui bun detectiv FOTO Discovery Channel
Aubrey St. Angelo explică ce face diferenţa în cazul unui bun detectiv FOTO Discovery Channel

Detectivul Aubrey St. Angelo se va afla în prim-planul primului documentar Discovery în care vor fi prezentate şi anchetate cazuri reale de crimă. Într-un interviu obţinut de „Adevărul“, specialistul vorbeşte despre ce înseamnă „crima perfectă“, despre un caz nerezolvat de două decenii, dar şi despre cât de greu sau uşor este să faci dreptate.

„Investigaţii criminale“, care va purta telespectatorii pe urmele unei anchete în derulare, va avea premiera la Discovery Channel vineri, 25 martie, de la ora 21.00. Printre cazurile prezentate se numără unul rămas nerezolvat de mai bine de două decenii, în micuţa comunitate Iberville Parish din Louisiana. Pentru această investigaţie a fost delegat detectivul pensionat Rodie Sanchez, care va lucra cu un detectiv tânăr şi foarte bine pregătit, Aubrey St. Angelo, care se pricepe să „citească“ oamenii şi nu se teme să pună întrebări incomode, dar şi cu cei mai buni detectivi de la Biroul Şerifului din Iberville Parish. Mai multe detalii despre documentarul „Investigaţii criminale“.

Într-un interviu obţinut de „Adevărul“, detectivul Aubrey St. Angelo vorbeşte despre ce înseamnă meseria lui, despre ce calităţi definesc un detectiv bun, dar şi despre cum au decurs filmările documentarului „Investigaţii criminale“. 

„Adevărul“: E adevărat că nu există crima perfectă?

Aubrey St. Angelo: Da, eu aşa cred. Evident, e doar părerea mea. Din experienţa mea de 19 ani, am ajuns să cred că nu e posibil să comită cineva crima perfectă. Evident, într-un fel sau altul, va încălca nişte reguli şi va lăsa un soi de dovezi sau ceva ce criminaliştii vor putea analiza. În fond, o crimă nu se comite în vid. Dacă urmăriţi seria, o să mă auziţi spunând asta. O crimă nu se comite într-un mediu controlat, închis, ci în lumea reală. Şi când comiţi o crimă în SUA, oricine poate să vadă, iar eu sunt gata să găsesc o dovadă – oricât de mică.

E corectă imaginea pe care ne-o prezintă filmele şi serialele poliţiste? Seamănă acea imagine cu investigaţiile reale?

Eu nu urmăresc prea multe serii TV despre cazuri reale de crimă. E drept, urmăresc câteva, de pildă „Forensic Files“, unde cazurile sunt rezolvate cu ajutorul criminaliştilor, dar nu am mai văzut până acum nicio producţie care să se compare cu „Investigaţii criminale“, când vine vorba despre o anchetă în derulare. Unele dintre seriile despre cazuri de crimă reală sunt doar nişte reconstituiri, adică se reconstituie anumite evenimente, dar cei care apar în film doar joacă nişte roluri – agresori, victime. Niciuna dintre aceste producţii nu se compară cu „Investigaţii criminale“, după părerea mea.

Care a fost prima impresie când vi s-a cerut să vă implicaţi în acest proiect? 

Adevărul este că nu-mi doream să fiu implicat într-un program de divertisment inspirat de meseria mea, dar am primit această misiune pe cale ierarhică, la nivel administrativ. De când am început să lucrez la acest proiect, privesc cu alţi ochi oamenii de presă şi îi apreciez pentru modul în care au prezentat cazul, pe noi şi, cel mai important, victima. Categoric, am trăit această schimbare de percepţie după ce am început să lucrez la „Investigaţii criminale“.

Deci vi s-a schimbat părerea de când aţi început să lucraţi la acest proiect.

Da. Primul meu gând, când am auzit că urma să se filmeze un program TV, a fost să dau înapoi. Nu voiam să apar într-o serie TV de divertisment şi nu ştiam prea bine ce presupune chestia asta. Iniţial, nici n-am vrut să particip. Dar în final mi-am dat seama că stilul meu este să mă implic întotdeauna 100% în orice misiune pe care o primesc. Aşa încât, dacă această misiune urma să includă şi prezenţa camerelor de filmat, atunci asta era, urma să lucrăm cu camerele de filmat lângă noi.

Ca investigator, ca funcţionar public, am învăţat că există lucruri care pur şi simplu îţi apar în viaţă – şi trebuie să nu ţii cont de ele, ci să-ţi vezi doar de treaba ta, să te informezi şi să continui ancheta. Cât despre camerele de filmat din jur, le-am lăsat să-şi vadă de treaba lor, iar eu mi-am văzut mai departe de treaba mea, de investigaţia la care lucram.

investigatii criminale
investigatii criminale

Detectivul Aubrey St. Angelo, în timpul unei investigaţii FOTO Discovery Channel

Programul prezintă o investigaţie reală. Ce pregătiri s-au făcut însă pentru filmări?

În materie de pregătiri, după ce au fost aduse şi instalate camerele de filmat, am deschis dosarul cazului şi am început să ne ocupăm de el exact aşa cum am fi făcut cu orice alt caz. Am studiat datele, am inventariat dovezile existente şi am decis în ce direcţie să ne îndreptăm cu ancheta, apoi am încercat să ajungem la o concluzie.

Ce diferenţe există între rutina dv. zilnică, modul cum lucraţi la un caz obişnuit, şi felul cum aţi lucrat la acest caz, pentru că a fost filmat?

Prima dată când ni s-a încredinţat acest caz, nu am fost prea încântaţi că trebuia să ne ocupăm de un caz vechi, în loc să preluăm incidente de mai mare interes, produse recent, însă apoi ni s-a oferit şansa de a ne concentra cu adevărat asupra cazului. Ca urmare, n-au existat niciun fel de diferenţe între modul cum am lucrat la acest caz şi rutina noastră zilnică reală. Din când în când, investigaţia era întreruptă de cazuri noi care apăreau. În cea mai mare parte, cazuri de înjunghiere sau împuşcare care au apărut în timp ce noi încă filmam, deci eram obligaţi să întrerupem filmările şi să mergem să-i ajutăm pe ceilalţi detectivi.

Cum reuşiţi să păstraţi echilibrul între ceea ce trebuie făcut pentru investigaţie şi ceea ce trebuie făcut pentru ca echipa de filmare să poată filma programul TV?

În ceea ce priveşte producţia, pot spune că am început să apreciez oamenii de media şi să-i privesc cu alţi ochi. Serios! N-aş fi crezut niciodată că media poate veni cu un produs atât de frumos. Dintotdeauna m-am gândit că, atunci când camerele încep să filmeze, sigur, se spune o poveste, însă această companie de producţie a construit un produs minunat, care a spus foarte frumos povestea acestui caz şi a victimei. Cât despre modul în care camerele de filmat ne-au afectat investigaţia, pot spune că nu au afectat-o deloc. Noi eram cei care le spuneam lor când să vină să filmeze – şi totul se întâmpla în ritmul nostru.

Aubrey St. Angelo: „Cred că oamenii sunt interesaţi să afle ce se întâmplă când nu ai o meserie obişnuită“

După părerea dv., echipa de filmare v-a îngreunat lucrul la această anchetă?

Iniţial am avut nişte rezerve, gândindu-ne că e posibil ca filmările să ne complice lucrul, dar pe parcursul investigaţiei pot spune că nu am văzut nicio situaţie în care să se fi întâmplat aşa ceva.

Echipa de filmare a fost foarte atentă şi prevenitoare. Producătorii ne-au spus să ne vedem liniştiţi de treabă, să facem exact ce am fi făcut în mod normal. Ne tot spuneau lucrurile astea. Cu timpul, am învăţat şi noi ce aspecte erau mai utile pentru echipa de filmare. De pildă, dacă mergeam într-o anumită zonă, le spuneam că îşi pot instala camera într-un loc mai avantajos, de unde să prindă un cadru mai bun. De fapt, am învăţat şi eu câteva elemente de media, ca să pot să lucrez umăr la umăr cu echipa de filmare. Dar nu mi s-a părut o misiune dificilă. Noi ne-am văzut pur şi simplu de treabă, în timp ce aveam în jur nişte camere de filmat şi eram urmăriţi de mai mulţi oameni care nu aveau o legătură directă cu investigaţia noastră.

Aţi fost încântat de rezultatele filmărilor? 

Am fost încântat de rezultate, mai puţin de faptul că mi se citea stresul pe faţă, iar vocea mi se părea că sună total diferit de vocea mea reală. Evident, când îţi auzi vocea înregistrată ţi se pare că nu sună ca vocea ta, aşa cum o ştii. Acestea au fost singurele elemente diferite. Iar când mi-am citit stresul pe faţă, mi-am dat seama ce efecte are fiecare caz asupra organismului meu, cum mă uzează şi mă consumă.

Ce tip de feedback aţi primit de la colegii dv., legat de acest program TV?

Un feedback foarte bun. Cred că în toată zona noastră de jurisdicţie, din sudul statului Louisiana, oamenii au fost foarte mândri de felul cum ne-am prezentat. Am primit personal mulţumiri pentru felul în care am apărut la TV, prezentând o imagine atât de bună a oamenilor legii şi a comunităţii noastre.

De ce credeţi că îşi doresc oamenii să urmărească programe TV despre cazuri de crimă reale?

După părerea mea, astfel de programe le dau de gândit. Cred că oamenii sunt interesaţi să afle ce se întâmplă când nu ai o meserie obişnuită, deci când nu lucrezi într-un birou de la 9.00 la 17.00.

Viaţa dv. personală s-a schimbat de când lucraţi la „Investigaţii criminale“?

După ce plec de la birou, mă întâlnesc cu tot mai mulţi oameni care mă opresc şi vor să facă fotografii cu mine.

Care ar fi principala diferenţă între acest program şi alte producţii despre cazuri de crime?

Programul nostru prezintă realitatea aşa cum e, din punctul de vedere al oamenilor legii. Şi demonstrează că un caz de crimă nu poate fi rezolvat în 60 de minute.

V-aţi dori să mai participaţi la filmări, pentru un nou sezon al programului?

Mi-aş dori să rezolvăm complet acest caz, înainte să ne apucăm de altul. Aş dori să închid cu adevărat povestea lui Eugenie Boisfontaine. Am făcut progrese importante, ce-i drept. Dar în ceea ce priveşte filmarea unui nou sezon al programului, depinde doar de administraţie dacă va dori să se ocupe de un alt caz. Personal, eu mi-aş dori ca mai întâi să închei complet cu acesta.

Au existat persoane care au venit cu noi dovezi sau noi idei, după ce au urmărit programul TV?

Am primit câteva indicii, au venit oameni dornici să ne ofere informaţii. Unii dintre ei nu păreau a fi cu picioarele pe pământ, dar chiar şi când primeşti informaţii de la asemenea persoane, tot trebuie să le verifici, ca să vezi dacă se confirmă sau nu. Am beneficiat de faptul că au venit anumite persoane care ne-au ajutat. Unele şi-au dorit să rămână anonime şi ne-au oferit informaţii care ne-au trimis într-o anumită direcţie.

Aubrey St. Angelo, despre un caz nerezolvat de două decenii

Cum a fost colaborarea cu detectivul Rodie Sanchez? 

Ştiam că e foarte important pentru caz să colaborez cu detectivul Sanchez, fiindcă el putea vorbi în calitate de narator, dându-ne informaţii despre lucrurile pe care le trăise în mod direct. Viaţa lui personală nu a afectat acest caz, fiindcă atunci când ţi se încredinţează un caz, te apuci să lucrezi la el. Nu ai timp să stai degeaba şi să aştepţi să apară altcineva. Noi înţelegem că şi ceilalţi detectivi au viaţa lor personală, au probleme de rezolvat, dar fiecare dintre noi trebuie să-şi vadă de drumul lui, să se ocupe de anchetă şi să se comporte ca un profesionist adevărat.

De ce nu a putut fi rezolvat în 1997 acest caz?

Voi răspunde pe baza a ceea ce am aflat de la detectivii mai vechi. În 1997, numărul de detectivi ai departamentului era o problemă. Nu existau foarte mulţi, dar erau copleşiţi de investigaţii. Pe măsură ce au rămas fără indicii sau noi direcţii în care să avanseze, cazul a devenit tot mai dificil şi în final a rămas nerezolvat de atunci, din 1997.

Ce anume face ca un caz vechi să fie atât de greu de redeschis şi de rezolvat?

Când e vorba despre cazuri vechi, am constatat că timpul este cea mai mare problemă, fiindcă o dată cu trecerea timpului dispar numeroase dovezi. După părerea mea, timpul a făcut să dispară multe dovezi care ar fi fost esenţiale pentru rezolvarea acestui caz. Timpul lasă urme adânci, fiindcă oamenii se îndepărtează, îşi văd de viaţa lor. De pildă, lucrătorul care i-a făcut o dezinsecţie în casă victimei, în ultima zi când a mai fost văzută aceasta, s-a mutat tocmai în Hawaii. Astfel de lucruri ridică cele mai mari probleme în cazurile vechi, rămase nerezolvate.

investigatii criminale
investigatii criminale

Detectivul Aubrey St. Angelo, alături de unul dintre colegii săi FOTO Discovery Channel

Mai există cazuri de crimă similare cu acesta în Louisiana? 

În sudul statului Louisiana avem un anumit tip de climă. Există multe zone din lume care au climate sau medii similare. Ce vreau să spun este că în zonele urbane sau în zonele rurale se vor comite infracţiuni relativ tipice pentru mediile respective. De exemplu, dacă cineva comite o crimă în mediul urban, tipic este să încere să distrugă dovezile în mediul rural, în special dacă există acolo tipul de climă pe care îl avem noi, aici, fiindcă descompunerea naturală devine o metodă rapidă de a scăpa de anumite dovezi. În plus, în zonele rurale avem şi alte elemente, cum ar fi animale de pradă, vulturi, aligatori, de toate. Şi aceşti prădători încep să devoreze dovezile pe care altfel le-am putea recupera mult mai rapid, dacă n-ar fi depozitate în astfel de zone oricum propice descompunerii şi distrugerii rapide.

Care e problema cea mai mare care face ca în această zonă din Louisiana să existe atât de multe cazuri nerezolvate?

Problema cea mare este însăşi geografia locului. Zonele rurale din Louisiana sunt locuri în care un cadavru are mari şanse să rămână nedescoperit.

Câte cazuri sunt redeschise după un interval de timp atât de lung? Şi câte dintre aceste cazuri au şansa să fie rezolvate, până la urmă?

Cred că fiecare caz are şansa de a fi rezolvat. Depinde doar de departamentul care se ocupă de fiecare caz în parte. Ştiu că, de curând, un department local şi-a format o divizie special dedicată cazurilor vechi rămase nerezolvate, adică o divizie care se ocupă numai de asemenea cazuri. Departamentul nostru nu are o astfel de divizie, dar acum am avut şi noi ocazia să încercăm acest tip de anchetă. În funcţie de celelalte cazuri cu care eram ocupaţi, ne tot întorceam şi reluam lucrul la acest caz de fiecare dată când puteam sau de fiecare dată când apăreau noi elemente. În contextul progreselor recente ale tehnologiei, înţeleg că există un feedback excelent asupra acestor cazuri mai vechi, care se pot rezolva acum mai uşor, deşi la momentul când s-au întâmplat nu existau resursele necesare pentru rezolvarea lor.

Aubrey St. Angelo, despre „tehnologiile grozave“ folosite de detectivi

Ce ne puteţi spune despre familia victimei? Cum au reacţionat rudele la ideea redeschiderii cazului?

Au apreciat această idee şi i-au acordat multă atenţie. Ne-au ajutat foarte mult, ne-au răspuns la toate întrebările pe care le-am avut, referitoare la victimă sau la alte persoane care ar fi putut fi implicate în viaţa lui Eugenie Boisfontaine.

Câţi ucigaşi aţi prins de când lucraţi la acest caz? Şi câte alte cazuri aşteaptă încă să fie rezolvate?

Nu am mai avut alte cazuri de crimă de când au început filmările, cu excepţia unui tip care a fost înjunghiat în acest interval. Am lucrat în echipă la cazul lui, care s-a dovedit a fi destul de limpede. Era un caz foarte recent, în care un tip a fost prins aplecat deasupra victimei, cu un cuţit în mână, dacă îmi amintesc eu bine. Ar trebui să mă mai uit prin dosar ca să fiu absolut sigur, dar dacă vorbim despre cazuri de omucidere din perioada respectivă, ăsta e singurul care îmi vine în minte. Au mai fost şi alte cazuri în zona noastră de jurisdicţie, dar s-au ocupat de ele alte agenţii.

Ne puteţi povesti câte ceva despre tehnologiile performante pe care le folosiţi acum?

Sunt grozave! Avem diverse metode de investigaţie de înaltă tehnologie. De pildă, când o persoană era jefuită în anii 1980, dacă poliţiştii nu reuşeau să preleveze amprentele hoţului, apelau la un desenator specializat, care să schiţeze un portret-robot. Acum, dacă obţii probe ADN, le poţi introduce în computer şi, în loc să lucrezi cu un o schiţă făcută manual de un desenator, computerul îţi oferă imagini 3D din diverse etape de vârstă ale persoanei respective, de la vârsta de 25 de ani şi până în prezent. E foarte interesant. Tehnologia se numeşte Parabon Snapshot. Tehnica prelevării amprentelor a progresat şi ea. Există noi tehnologii cu care se obţin acum amprente. De pildă, se pot obţine amprente chiar şi de pe cărămizi sau stânci. Putem face triangulaţie prin GPS pentru a localiza telefoane celulare. Toată lumea foloseşte reţelele de socializare. Toate acestea sunt progrese uriaşe înregistrate în tehnologie.

Ce calităţi trebuie să aibă un bun detectiv

Ce v-a determinat să deveniţi detectiv?

N-am pornit în viaţă cu dorinţa de a devenit detectiv. M-am înscris în Poliţie cu gândul că voi fi un simplu ofiţer de patrulă. Însă natura mea agresivă şi realizările profesionale m-au făcut să fiu avansat. Mi s-au oferit diverse oportunităţi şi le-am acceptat, lucrând la anumite proiecte ale departamentului – şi aşa am ajuns la investigaţiile pe care le fac acum.

Ce calităţi trebuie să aibă un bun detectiv?

Un simţ de observaţie ascuţit şi abilităţi sociale. Acestea sunt foarte importante ca să ştii cum să discuţi cu oamenii, să intri în relaţie cu ei, să le arăţi compasiune şi emoţie. Nu trebuie să te temi să-ţi arăţi emoţiile. E necesar şi un oarecare simţ al încrederii de sine – în ideea de a nu te lăsa intimidat. Poate şi puţină aroganţă, ca să nu fii intimidat de un interlocutor mai dur, indiferent că e vorba despre un avocat, un martor sau un agresor. Genul ăsta de calităţi sunt categoric binevenite dacă vrei să fii un bun investigator.

Ce aţi învăţat despre oameni şi natura umană, datorită meseriei dv.?

Meseria mea m-a învăţat că în spatele uşilor închise, în casele noastre se întâmplă multe lucruri rele, dar oamenii din întreaga lume nu-şi doresc prea mult să afle ce se întâmplă pe alei întunecate şi prin unghere dosnice. Am învăţat însă că acolo se întâmplă multe lucruri rele. Aţi auzit vreodată de ideea de a plăti în avans pentru cineva? Dacă stai la coadă într-un local, poţi să plăteşti pentru cel sau cea care se află în urma ta – şi se cheamă că ai făcut o faptă bună. Dar pe lume se întâmplă multe alte lucruri, nu doar asemenea fapte bune.

E posibil să nu te implici emoţional într-un caz? Şi cum este, ca detectiv, să lucrezi la un caz care rămâne nerezolvat?

E o dezamăgire enormă să lucrezi la un caz, dar să nu găseşti rezolvarea – în special dacă această meserie te pasionează aşa cum mă pasionează pe mine. Şi nu e vorba doar de pasiunea pentru job, de faptul că sunt detectiv şi că îmi doresc să pun întotdeauna lucrurile în ordine şi să găsesc soluţii. După părerea mea, nu eşti un bun investigator dacă ceea ce faci nu-ţi stârneşte emoţii.

Vă puteţi imagina o lume în care crimele nu mai există? De ce? Sau de ce nu?

Ar fi minunat să existe aşa ceva. Pot să visez cu ochii deschişi la o asemenea lume – dar nu ştiu dacă mi-o pot închipui ca pe un lucru real. Nu trăim într-o lume perfectă şi întotdeauna vor exista şi lucruri rele.

Vi se întâmplă să trăiţi un sentiment de empatie faţă de infractori? Îi înţelegeţi? Sau le înţelegeţi motivele?

Da. Încerc să înţeleg ce se întâmplă în viaţa lor, în mintea lor, ce îi determină să acţioneze… Şi, în funcţie de gravitatea faptei pe care au comis-o, încerc să le ofer sfaturi.

Criminalii se nasc aşa sau se formează în timp?

După părerea mea, un criminal se formează. E greu să demonstrezi că un bebeluş iese din pântecul mamei cu intenţii criminale. Copiii se nasc nevinovaţi, dar sunt modelaţi de educaţia pe care o primesc şi de mediul în care sunt crescuţi.

Personal, cum v-aţi descrie ca detectiv?

M-aş descrie ca fiind un detectiv tipic şi chiar agresiv. Îmi place să fac lucrurile până la capăt şi cu minuţiozitate.

Reuşiţi să vă desprindeţi de aspectele de la birou, când vă duceţi acasă, şi să le reluaţi abia a doua zi? Sau acest gen de lucruri vă preocupă în mod constant?

Sigur, încerci să pui problemele de serviciu într-un alt „sertar“ şi să-ţi vezi de viaţa personală. Însă există şi momente când eşti singur, nu-i ai lângă tine pe cei dragi sau altceva care să-ţi distragă atenţia. De exemplu, te trezeşti în toiul nopţii ca să bei nişte apă, iar când încerci să te culci la loc, rămâi cu ochii în tavan, îţi trec tot felul de gânduri prin minte, revezi în gând fotografii sau elemente de la locul crimei. Poate că nu v-am răspuns exact la întrebarea pe care mi-aţi adresat-o, dar cred că astea sunt elementele care stabilesc diferenţa dintre un investigator sau un detectiv adevărat şi o persoană care doar deţine un titlu oficial.

În toată cariera dv., a încercat vreodată cineva să vă mituiască?

Nu-mi amintesc niciun incident în care cineva să fi încercat să mă mituiască. Mă rog, unii au mai încercat să mă convingă să nu le dau o amendă sau să nu-i duc la închisoare, dar legea e lege. Eu am depus un jurământ şi îl respect. Uneori, mă doare că duc oamenii la închisoare, luându-i de lângă familiile lor, dar trebuie să faci ce e corect pentru comunitate şi să laşi deoparte sentimentele personale. Pot spune însă că nu mi s-a oferit niciodată mită.

TV



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite