Am trăit presiunea „graniţei”, la sfârşitul anilor ʼ80, ca elev de liceu, iar apoi, la începutul deceniului următor, ca student. Atunci, opţiunile unui tânăr erau simple, sau, mai exact spus, sărăcăcioase, circumscrise spaţiului geopolitic căruia îi aparţineam. Un tânăr nu prea avea cum să viseze dincolo de aceste limite, fără să se lovească, mai devreme sau mai târziu, de „o graniţă”, fie ea de tip „viză de călătorie”, ori barieră financiară sau culturală. Capacitatea şcolii/universităţii de a sprijini elevul/studentul, dincolo de orele de clasă, de a explora spaţii noi, era puternic limitată de izolarea în care se afla ţara noastră.

Astăzi, România are o cu totul altă perspectivă. Nu se mai află plasată într-o zonă gri a geografiei politice, nu mai are constrângerile despre care discutam mai sus, iar tinerii – în special tinerii – au nu numai dreptul de a visa la viitorul lor, dar au şi şansa de a-şi urma visul. Educaţia, deşi adesea criticată, oferă oricărui elev/student, care doreşte să studieze, posibilităţi multiple. „A învăţa” şi „a descoperi” au deja o altă semnificaţie, greu de imaginat în anii ʼ80 şi chiar ʼ90. Şi pentru a susţine aceste vorbe cu cifre, mă gândesc la zecile de mii de elevi şi studenţi implicaţi anual în mobilităţile şcolare/academice, pe un spaţiu geografic cuprins între SUA şi Japonia, respectiv între Finlanda şi Africa de Sud, sau la tot atât de mulţi tineri care au ajuns să crească profesional în companii de top, din ţară sau din Europa / lume.

Aceasta este România de azi, o ţară deschisă, de care se bucură, în primul rând, aşa cum este şi firesc, generaţiile tinere: o Românie fără graniţe, ca parte a Europei fără graniţe.

Dar evidenţele nu sunt la fel de ... evidente pentru toată lumea. Mereu avem cârcotaşi şi bocitoare, pentru care tranziţia României de la un colţ al istoriei, în care se afla în 1989, spre magistrala euro-atlantică, pe care ne aflăm azi, nu a însemnat modernizare, ci „pierderea suveranităţii”, iar cei care au înfăptuit aceste schimbări nu au servit patria, ci „au trădat-o”.

Mult timp, acest tip de discurs a fost izolat, haotic, incoerent, deci nerelevant. Din păcate, însă, trăim momente în care acţiunile naţionalist-radicale (pentru a folosi un termen soft) au început să fie structurate cam peste tot în Europa, iar principalul public vizat este cel tânăr, adică exact cel pentru care construcţia euro-atlantică urmează să dea roade la nivel maxim. Din ce în ce mai multe cercetări ne arată că numărul campaniilor de propagandă şi manipulare, care utilizează într-o manieră profesionistă în special noile media, s-au amplificat, iar obiectivul central al acestora este atacarea fundamentelor spaţiului comun european. Mai simplu spus, sădirea neîncrederii, a îndoielilor şi amplificarea sentimentelor de ură în raport cu orice (idei, instituţii, categorii profesionale, cetăţeni etc.).

Iată de ce, în astfel de momente, este important să înţelegem de unde am plecat şi unde am ajuns în cei 71 de ani de construcţie europeană, să realizăm ce avem şi ce putem pierde, iar Ziua Europei să fie înţeleasă ca o formă de respect pentru toate aceste eforturi, respectiv ca o declaraţie cu privire la modul în care vrem să trăim şi direcţia în care vrem să mergem.

Prin urmare, Ziua Europei este mai degrabă ziua noastră, a tuturor – dar cu precădere a tinerilor –, este ziua celebrării dorinţei noastre de a trăi într-un spaţiu liber, fără graniţe, fără bariere, fără ură.

Textul a fost publicat şi în revista Buletin de Europa