Michele Bressan: „Fiecare fotografie e ca un bilet la film“

Michele Bressan: „Fiecare fotografie  e ca un bilet la film“

Michele Bressan: „Fiecare fotografie e ca un bilet la film“

Nominalizat de curând la Premiile Henkel pentru Artă, Michele Bressan este unul dintre cele mai active nume când vine vorba de fotografia practicată în România. Proaspăt întors de pe litoral, Bressan pregăteşte „Trip la două stele“, parte din proiectul RO Archive. În cele zece zile petrecute în hotelurile de două stele de la Marea Neagră, Michele Bressan a secţionat, prin fotografii, înregistrări video şi audio, o zonă foa


Care este povestea proiectului „Trip la două stele”?

În primul rând, el face parte din proiectul-mamă RO Archive, gândit de Iosif Király şi Raluca Nestor. Iniţial, a fost o idee a mea, dar a devenit un proiect comun odată cu aportul lui Bogdan Gîrbovan, cu care colaborez adesea. Reuşim să lucrăm fără să ne „suprapunem” cadrele, rezultând un material care îţi permite să vezi totul la 360 de grade.

Acum o lună am plecat, timp de zece zile, pe litoralul românesc, în ideea de a documenta nu neapărat tranziţia de la ce a fost către ce este şi ce va fi, ci chiar stadiul în care se află astăzi aceste foste perle ale litoralului românesc. „Trip la două stele” se concretizează în jurul clişeelor fotografiilor de familie şi ale amintirilor de vacanţă. Mi-am construit proiectul pornind tocmai de la acele vremuri în care fotografia era folosită activ şi, până la urmă, este vorba de secţionarea unei zone de memorie colectivă.

Am folosit aparate de fotografiat de mii de euro, încărcate cu cele mai ieftine filme, din acelea care se cumpără doar ca să surprinzi momentul. La fel ca şi proiectul meu cu „Anii ‘80”, şi acesta  creează un fel de arhivă personală pe un anumit sector, care ar putea fi foarte bine integrată într-un discurs mai larg despre arhivarea imaginii unei anumite ţări, într-o anumită perioadă ş.a.m.d.

Cum te-ai simţit în „Trip la două stele”? Ai avut senzaţia că eşti cumva „undercover”? Ţi-a fost greu să interacţionezi cu oamenii pe care i-ai fotografiat?

Mă regăsesc foarte bine în lumea pe care am cunoscut-o în  „Trip la două stele”. Mi s-a părut imaginea perfectă a normalităţii, un hotel nici scump, dar nici ieftin, cu aer socialist. Iar dacă vrei să captezi această imagine, este locul perfect. Stând acolo, n-am avut senzaţia de infiltrat, pentru că mi-am dat seama că nu trebuia să mă adaptez. Exista şi o senzaţie de intruziune când, într-o atmosferă vidată, apare cineva ca noi, deja estetic diferiţi, cu aparate foto ca-n filmele cu paparazzi.

De regulă, nu fotografiez prea mulţi oameni pentru că mă deranjează actul de a le cere permisiunea şi posibilitatea refuzului, dar cam asta a fost strategia de abordare: atâta vreme cât nu îi surprind în ipostaze compromiţătoare, de ce să nu fie de acord? Iar până la urmă se întâmplă fără prea multe explicaţii. Există însă şi o dorinţă ascunsă de exhibiţionism şi e clar că îi influenţează zecile de ziare care zilnic construiesc imaginea de stat supravegheat.

„Eu fotografiez viaţa“

Bănuiesc că ai, la rândul tău, o amintire foarte puternică legată de clasicele vacanţe pe litoral, practicate, ca normă, înainte de ’89.

Îmi amintesc că pe atunci locuiam încă în Italia şi, atunci când veneam în România, cu un background aproape retoric, ce nu trebuia detaliat - doar veneam din străinătate -, toţi cei de-aici pe asta mizau: să plecăm două săptămâni la mare. Înainte de ’89 era un semn de bunăstare să-ţi permiţi un sejur de două săptămâni la mare, un fel de vârf de cristal în care ajungeai după un an de muncă.

„Trip la două stele” propune o abordare personală, impresionistă, la care am ajuns după ce am văzut un documentar despre un fotograf care îmi place foarte mult. Miroslav Tichy a trăit mulţi ani într-un sanatoriu pentru boli mintale, chiar el spune că a făcut şi închisoare, iar acum, la vârstă deja înaintată, trăieşte pe stradă, în stilul homeless. În acelaşi timp, picta, scria şi fotografia, dar doar cu aparate făcute de el din improvizaţii, folosind cutii de pantofi şi lentile de plastic. A fost găsit de un galerist, iar eu i-am văzut de curând o expoziţie la Centre Pompidou. El nu este conştient de nivelul lucrărilor sale, dar creează ceea ce alţii consideră artă.

Tichy a spus la un moment dat ceva foarte important despre munca lui, afirmaţie pe care mi-am inclus-o şi eu în statement-ul meu. Întrebat de ce nu este mai riguros şi de ce nu caută cadre mai alese, el a răspuns foarte simplu: „Pentru că eu fotografiez viaţa”. Şi asta am încercat să fac şi cu „Tripul la două stele”. Evident, există nişte aspecte tehnice instinctive şi, după atâta antrenament, ştiu automat cum să compun imaginile. Dar imaginile sunt cu oameni obişnuiţi, nu unele căutate, care să-ţi dea impresia că sunt făcute în locuri unde nu vei ajunge niciodată. 

Cum reacţionează publicul în faţa acestui stil de fotografie, care nu marşează pe spectaculos şi nici pe artificii estetice?

Eu fotografiez ceea ce toţi vedem şi mi se par foarte interesante reacţiile pe care oamenii le au adesea în faţa unor cadre atât de comune: îşi dau seama că sunt lucrurile pe lângă care trec zi de zi, fără să le mai observe. Nu este vorba despre evenimente dramatice, cum ar fi un tanc care intră în mulţime sau evenimente de proporţii pe care, oricât de prost le-ai fotografia, sunt importante prin valoarea lor documentară, ci despre viaţa obişnuită.

Dacă întrebi pe cineva ce îi place la o fotografie cu mai multe persoane stând pe o bordură, nu prea ştie ce să-ţi răspundă.  Îmi poate spune „îmi place pentru că este natural” sau pentru că „seamănă cu oamenii de la mine de la ţară”, începând să-şi construiască un fel de hartă mentală. Şi, în fond, despre asta este vorba. Imaginile mele nu sunt construite după o formulă de argumente.

Eu propun, în primul rând, o fotografie impresionistă, care trebuie să-ţi transmită în primul rând o stare, chiar dacă în primă instanţă această stare nu este definită. La un moment dat,  în aceste imagini există şi alte trimiteri, dar pe care nu oricine le poate descifra.

Multe dintre fotografiile tale sunt suspendate într-o atmosferă greu de reperat temporal. Cum îţi construieşti acest discurs?

De multe ori uit ce simţeam în momentul în care am făcut o fotografie. Când aleg un cadru, pentru o fracţiune de secundă, închid ochii când declanşez. Mai târziu, când ai multe filme pe care le duci la developat, începi să reconstruieşti starea asociată fiecărei fotografii şi totul se transformă într-un fel de „ping-pong” foarte puternic.

Iar despre asta este vorba şi în estetica pe care o propun, fără procesare, fără Photoshop, încercând să obţin efectele din film. În primul rând, o cromatică ce te trimite înapoi în timp, care-ţi dă senzaţia că fotografia, deşi este realizată în 2009, ar fi putut fi făcută în anii ’80-’90. Tocmai asta încerc adesea, să exclud din fotografie, elementele care ar putea trăda perioada şi contextul în care se află ele de fapt.

Uitându-te la imaginile astea, ai sentimentul de déjà-vu şi nostalgie pentru unii, depinde de generaţie, dar în acelaşi timp există şi un mic element capcană, faptul că sunt imagini atemporale. Unele foarte dure, altele foarte poetice. Te trimit undeva, iar despre asta este vorba în fotografie. Fiecare fotografie ar trebui să fie un fel de bilet la film. Şi se întâmplă aproape de fiecare dată. 

Pentru MNAC, ai nevoie de recunoaştere

Există piaţă de fotografie în România?

Nu. Tendinţa galeriştilor de la noi este de a se concentra foarte mult pe pictură. Pictura vinde, există o şcoală de pictură consolidată, ceea ce poate fi un argument solid, pe când, dacă te axezi pe fotografie, o artă cu o istorie foarte recentă oricum, nu ai cum să vorbeşti despre o tradiţie care să susţină piaţa.

Cred că ar trebui mai mult curaj pentru promovarea fotografiei româneşti şi mai multă iniţiativă pentru promovarea fotografilor români într-o reţea mai mare. Dar la noi, ca să ajungi, de exemplu, să expui la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, trebuie să fii mai întâi un artist recunoscut în străinătate. Adică, după ce te-ai afirmat pe cont propriu, poţi expune şi la tine în ţară la un anumit nivel.

Şi eu mă confrunt cu criza, pentru că vreau să fac artă, dar mă întreb, totuşi, din ce pot să trăiesc. Dacă facem un raport al compensaţiilor, nu există un balans între cât am muncit şi cât am obţinut. După mine, marea capcană a artei este faptul că nu-ţi permite o siguranţă lunară. Poţi vinde lucrări şi să scoţi cât într-un an sau se poate întâmpla să nu câştigi nimic şase luni, timp în care trebuie să-ţi continui proiectele şi să-ţi păstrezi vizibilitatea.

Istoria fotografiei româneşti, live

Cum ar arăta, după tine, schema unei istorii a fotografiei româneşti?

Unii ar putea să spună că primul fotograf de la noi este Andrei Pandele, cu fotografiile lui din timpul comunismului, fotografii care trimit mai degrabă spre stilul unui securist, asociate tendinţei Magnum Photos, cu Bresson & co. Alţii ar putea spune că este Dinu Lazăr, alţii că este Iosif Király, însă alegerile sunt subiective, aşa cum subiectivă este şi această „hartă a istoriei fotografiei româneşti”, eu propunând câteva repere care au funcţionat pentru mine.

Primul nume clar pentru mine din istoria fotografiei româneşti este Iosif Király şi tot ce a însemnat activitatea acestuia ca fotograf pe plan individual, cât şi mişcarea subREAL şi activitatea acesteia incepând cu 1990. Înainte de ’90, au existat puţine mişcări în sensul strict fotografic (aş putea aminti de Grupul Sigma sau de Ion Grigorescu şi de toţi cei care se foloseau de fotografie fără să se considere neapărat fotografi).

Dacă vorbim despre generaţia noastră, avem exemplul lui Nicu Ilfoveanu, artist vizual specializat în fotografie. Mai este Alexandra Croitoru, dar  nu este numai fotograf, ci un artist care se foloseşte de fotografie. Ce mi se pare important este că, într-un moment şi într-o ţară atât de fertilă fotografic, cum este România, rezultatele bune îţi pot consolida un loc pe această scenă şi în construirea ei. După mine, acum se scrie, live, istoria fotografiei româneşti.

Crezi că arta, aşa cum este practicată astăzi, se adresează mai degrabă cunoscătorilor sau este mai degrabă implicată social, mai de stânga?

Uite un exemplu care mi se pare foarte potrivit. În familia mea, nimeni n-a avut preocupări legate de artă. Tatăl meu munceşte de la 15 ani, când a început munca într-un magazin de panificaţie al bunicului meu. Era vorba de Italia postbelică, un ritm care seamănă foarte tare cu viaţa de la ţară, unde lucrurile sunt foarte clar stabilite.

Ei bine, şi bunicul meu, poate din nevoia de a-şi culturaliza familia, i-a dus pe toţi la o expoziţie de artă din Veneţia. Ajunşi acolo, bunicul meu se opreşte şi se descalţă de un pantof, ca să-şi scoată o piatră. Pune pantoful pe un soclu de la intrare şi, în timp ce-şi aranja şoseta, a intrat un grup foarte stilat, care a început să comenteze lucrarea de artă cu pantoful pe soclu. Eu nu fac ceea ce fac pentru a fi înţeles de alţii, ci dintr-un fel de refulare.

Dacă ulterior lucrurile pe care le fac sunt înţelese, este un plus pentru mine. Nu fac niciodată o fotografie gândindu-mă că un anume element va plăcea mai mult publicului, dar mă bucur dacă se întâmplă. Mai multe fotografii realizate de Michele Bressan, pe www.michelebressan.ro

CV-ul, garanţia obiectivă

Eşti atent la ce se scrie despre tine?

Sunt atent pentru că mi se pare interesant să urmăreşti evoluţia informaţiei legate de tine. De exemplu, am dat recent de un forum fotografic în care un thread îmi era dedicat. Unii credeau că sunt fată, alţii nu înţelegeau cine sunt, unii erau de părere că sunt foarte bun, iar alţii dimpotrivă.

În orice caz, am găsit un argument foarte interesant în intervenţia cuiva care spunea că, deşi nu îi plac neapărat fotografiile mele, nu poate spune că sunt un artist prost, analizând totul strict obiectiv şi urmărindu-mi CV-ul. Pentru că rezultatele pe care le-am avut au fost analizate de nişte specialişti în fotografie. Iar asta este o dovadă clară că te afli într-un circuit, chiar CV-ul fiind  un produs al acestui circuit, tu ajungând, în cazul în care „treaba merge”, să-ţi rezervi o părticică, la fel ca parcarea din faţa blocului. Cred că este foarte important, atunci când descifrezi o lucrare, ca artistul să aibă şi cunoştinţe în domeniul în care este activ. 

De la Premiul Essl, la Henkel

Trieste-Bucureşti. Michele Bressan s-a născut în 1980 în nordul Italiei, la Trieste. Din 1994 locuieşte la Bucureşti, iar anul acesta a absolvit Universitatea de Arte din Bucureşti, secţia de foto/video. A expus fotografie la Berlin, Praga, Paris şi Veneţia, iar scurtmetrajul său realizat în colaborare cu Nicu Ilfoveanu, „...and Bob’s Your Uncle”, a fost prezentat în cadrul Romanian Film Festival din Chicago, dar şi în cadrul TIFF 2009.

În primăvara acestui an, Bressan a fost artist rezident la Institutul Cultural Român din Paris, iar în această vară a câştigat Premiul I acordat de Fundaţia Essl. De curând, a  fost nominalizat la Premiile Henkel pentru Artă, la secţiunea fotografie. La finalul anului, o parte dintre lucrările sale vor apărea într-un album de fotografie intitulat „Future Images”, volum ce propune un review al artiştilor fotografi tineri din Europa.

„Colaborare cu Galeria H’Art. „În octombrie voi expune la Essl Museum din Viena, cât despre Henkel, am fost nominalizatul pe România la fotografie, iar marea finală va avea loc în septembrie, când se va face jurizarea participanţilor din vreo 20 de ţări. De curând, am început să colaborez cu Dan Popescu, de la Galeria H’Art.”

Primii cumpărători.„Prima serie de fotogra­fii pe care am vândut-o a ajuns la nişte italieni care au venit în România într-un fel de scouting, căutând tineri artişti. Au anunţat că deschid o sesiune pentru depunerea portofoliilor, mi l-am depus, ei m-au contactat şi am stabilit un număr de lucrări. Fotografiile au fost expuse ulterior într-o galerie, unde mai fuseseră expuşi artişti importanţi, ca Terry Richardson. Însă povestea asta n-a avut continuitate“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: