În Franţa, e un întreg scandal, cu păreri pro şi contra, legat de propunerea, ulterior retrasă, de a-l include pe Louis-Ferdinand Céline pe lista comemorărilor naţionale (Recueil des célébrations nationales) de anul acesta. Motivul retragerii de către ministrul culturii a propunerii a fost urmarea unui protest care avea în vedere antisemitismul notoriu al romancierului. Pentru păcate de tinereţe asemănătoare, Mircea Eliade şi Emil Cioran n-au fost acceptaţi pe lista aniversărilor UNESCO. Recent, dezvăluirea de către CNSAS a colaborării cu Securitatea a prozatorului Ioan Groşan a făcut să curgă multă cerneală pe aceeaşi temă: îl iertăm, cum susţin unii, pe motivul că e un scriitor important, sau îl tratăm ca pe orice turnător. Tot recent, la moartea lui Adrian Păunescu, lumea literară românească s-a împărţit în tabere opuse: de o parte, aceia care, considerându-l un mare poet, ba chiar poet naţional, au găsit că e normal să închidem ochii asupra faptului că Păunescu s-a ilustrat ca un veritabil poet de curte, întreţinând în versuri encomiastice cultul personalităţii lui Ceauşescu, de altă parte, aceia care au privit elogiul funebru ca pe o inadmisibilă apologie a comunismului.

Înainte de a-mi spune părerea, aş vrea să fac o distincţie de principiu. Răspunzând întrebărilor unui ziarist, Marine Le Pen, noua lideră a Frontului Naţional, un partid de extremă dreaptă binecunoscut pentru negaţionismul fostului său şef, a afirmat că interzicerea celebrării lui Céline în Franţa este „absurdă". Nu doar că e vorba de un mare scriitor, a precizat Marine Le Pen, dar şi pentru că măsura ar fi una de cenzură şi ne putem aştepta, dacă mergem pe aceeaşi cale, la scoaterea de pe piaţă a cărţilor acestuia. Una e una şi alta e alta: a-l tipări şi citi fiind normal, a-l celebra nu e normal. Într-un caz, avem în vedere cea mai originală operă de romancier de la aceea a lui Proust încoace, în celălalt, tratarea personalităţii autorului ca un exemplu pentru urmaşi. Reticenţa unora de a-l da drept model este explicabilă, câtă vreme spaţiul public nu coincide cu acela al istoriei literare.

Părerea mea este că miza însăşi a discuţiilor la care m-am referit la început e falsă. Ea se datorează unui mod maniheist de gândire care îşi are originea în ideologia comunistă. Un scriitor, o idee, o atitudine nu puteau fi, în perspectiva acestei ideologii, decât sau bune, sau  rele. Altfel zis, condamnabile ca duşmănoase sau acceptabile conform cu doctrina. În realitate, lucrurile fiind amestecate, e necesar să le spunem pe nume. Maniheismul cu pricina era şi o formă de a ascunde ceea ce nu convenea. Cel mai firesc lucru este de a evita extremele, adică, de a condamna sau de a glorifica fără spirit critic. Un mare scriitor rămâne un mare scriitor, chiar dacă nu şi un model, ceea ce nu ne obligă să tăcem asupra „petelor" sale din trecut ori din prezent. Şi să nu sărim calul într-o parte sau în alta. Latinii aveau o vorbă: est modus in rebus.