Am fost calomniat că proiectul este ba comunist, ba fascist, când dreptul angajaţilor la profit lărgeşte, de fapt, democraţia economică într-o ţară cu un managment destul de autoritar atât în companii, cât şi în sfera politică.

Am fost acuzat că proiectul este un atac la adresa proprietăţii private, pentru că profitul este apanajul strict al proprietarului. Dar uităm că taxăm profitul şi nimeni nu urlă, în afara unei extreme drepte libertariene, că profitul nu trebuie taxat pentru că e proprietate privată. Discuţia se poartă pe nivelul optim al taxării.

Participarea salariaţilor la profitul unităţii nu este o noutate pe care vrea să o introducă în legislaţie acest proiect. Participarea salariaţilor este deja reglementată prin OG 64/2001, însă într-un mod discriminatoriu, fiind repartizarea unor procente din profitul net către salariaţi  „în limita a 10% din profitul net, dar nu mai mult de nivelul unui salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul agentului economic, în exerciţiul financiar de referinţă”. Participarea salariaţilor la profit este prevăzută numai pentru regii autonome şi firme de stat, angajatorii privaţi având la dispoziţie doar mecanisme mult mai puţin favorabile fiscal de motivare şi cointeresare a salariaţilor (bonuri de masă, stock options plan). Iar Codul Fiscal are şi el de mulţi ani reglementat conceptul şi regulile aplicabile „participării salariaţilor la profit, potrivit legii”, numai că legea actuală omite facilităţile şi face mecanismul nefuncţional.

Se poate desigur discuta dacă unele cifre sau termene din proiect sunt oportune. De aceea, nu este o problemă a dezbate în comisii posibila reducere a procentelor obligatorii şi eventuala amânare pentru 2022 a datei de intrare în vigoare a noilor facilităţi pentru a putea fi bine pregătită aplicarea măsurii. Apoi, putem dezbate cu amendamente la lege astfel încât să atenuăm efectele crizei economice asupra angajatorilor prin instituirea unei scheme de ajutor de stat care să acopere în primii ani o bună parte din cota de profit repartizată de angajatori salariaţilor, căci acei bani oricum se întorc în consum şi deci inclusiv în taxe şi impozite. Statul oricum dă tot felul de subvenţii şi ajutoare de stat angajatorilor privaţi, dar măcar în forma aceasta ar fi o intervenţie mult mai „smart” decât o simplă subvenţie clasică, pentru că ar finanţa un mecanism cu impact strategic, ce strânge legătura între angajaţi şi angajatori în vremuri în care menţinerea locurilor de muncă ar trebui să fie o mare prioritate. Astfel de discuţii trebuie să aibă loc, nu simpla taxare kompromat a semnatarilor legii drept comunişti sau fascişti pentru a eluda orice dezbatere politică mai serioasă în spaţiul românesc.

Consider că trebuie lăsat investitorul în primul rând să decidă ce face cu profitul, dar trăim într-o cultură (pseudo)antreprenorială în care investitorul nu investeşte suficient nici în firmă, nici în resursa umană, ci preferă să încaseze dividende, pe care nu le taxăm suficient. Gândirea multora dintre investitorii noştri e pe termen scurt, nu e strategică, din moment ce îşi devalizează propria firmă. De aceea, cadrul fiscal trebuie modificat astfel încât să încurajăm antrepreborii să investească în forţa de muncă, mai ales că în România angajaţii sunt plătiţi prost, un sfert fiind pe salariul minim. În Uniunea Europeană există un echilibru între forţa de muncă şi capital, raportat la PIB. În ţările mai dezvoltate, forţa de muncă primeşte peste 50% din PIB. În România, forţa de muncă primeşte doar 40%.

Dreptul angajaţilor la profit nu obligă doar acţionarii, ci şi pe angajaţi, care devin mai loiali companiei dar şi mai productivi pentru că iau o cotă parte din profit. În Franţa, companiile cu peste 50 de angajaţi sunt obligate să dea cotă parte din profit. În România, 100 de companii publice dau cotă parte din profit, sute de firme private dau cotă parte, practică benefică ce merită generalizată.

Pentru ca angajaţii să ştie ce profit are firma, dar şi să fie informaţi şi consultaţi cu privire la ce se întâmplă în firmă, am depus în aceeaşi zi încă un proiect legislativ prin care angajaţii sunt implicaţi în procesele decizionale din companie. Aşa cum arăt în expunerea de motive, 18 state membre ale UE au prevederi pentru reprezentarea lucrătorilor în consiliile de administraţie ale companiei. Ţările bine dezvoltate economic au înţeles că o economie puternică pe termen lung are la bază o cultură organizaţională în care lucrătorii sunt mulţumiţi şi încrezători că îşi pot influenţa propria soartă printr-un dialog real cu angajatorul.

Societăţile de piaţă ale secolului XXI sunt în criză nu doar din cauza crizei climatice, ci şi din cauza unei crize a teoriei valorii, privită îngust, neoliberal, în care dictează acţionarii. Dar numeroase practici arată că firmele mai reziliente pe timp de criză economică sunt cele organizate pe orizontală, nu pe verticală, într-un context în care valoarea produselor şi serviciilor într-o companie e dată de valoarea produsă de lucrători, alături de acţionari şi management, împreună cu stakeholderii. O perspectivă asupra valorii de piaţă ori a procesului decizional în firmă doar din perspectiva capitalului e nu doar eronată, ci şi profund imorală pentru că ne privează de cea mai importantă democraţie: cea zilnică, economică, de la locul de muncă, şi nu doar o dată la patru ani.

PS: Detalii legi -

Propunere legislativă privind participarea salariaţilor la profit, precum şi pentru modificarea Legii nr.127/2015 privind Codul fiscal

Propunere legislativă privind unele măsuri de îmbunătăţire a implicării angajaţilor în procesele decizionale la nivelul angajatorilor