De ce aleargă mulţi după titlul de doctor

După 1990 au fost restabilite unele avantaje materiale pentru posesorii diplomelor de doctor. Spor de salariu în principal, dar şi multe altele ascunse în hăţişul legilor, cum a fost acela de a intra în barou fără examen pentru avocaţii cu doctorat în ştiinţe juridice. Inflaţia de doctori s-a produs pentru că s-au extins aceste stimulente şi la activităţi care nu au nimic comun cu cercetarea şi învăţământul superior. În anii 1970 când mi-am susţinut teza de doctorat se desfiinţase orice indemnizaţie de doctor. Nu puteai deveni conferenţiar sau profesor universitar fără a fi doctor în domeniul în care activai. La fel în cercetare pentru gradul de cercetător ştiinţific principal gradele II şi I. Nu afirm că era bine că se anulase indemnizaţia de doctor în ştiinţe. Personal, mi-ar fi prins bine si mie ani mulţi. Din 1990 au proliferat universităţi, doctorate, şi chiar conducători de doctorate, care după apariţiile lor publice cu greu pot fi consideraţi oameni de ştiinţă.

Fabricanţii de teze de doctorat

Există teze de doctorat elaborate de alte persoane decât ”doctorul” respectiv. Pe bani sau în schimbul altor avantaje. Nimeni nu va admite aceasta pedeapsa sau oprobiul public fiind mai mare decât pentru plagiat, o noţiune care probabil pentru 70% din români este ceva neclar. Unii fac lucrări pentru alţii accidental, alţii în serie – fabrici de teze. Au existat fabricanţi de teze de doctorat şi înainte de 1989. Cererea era mai mică, oferta la fel şi calitatea mai ridicată. Revoluţia digitală a adus noile forme de comunicare. Fabricile de lucrări de licenţă, disertaţii de masterat, teze de doctorat lucrează la lumina zilei. Este suficient să căutaţi oferte pe Google sau Facebook şi găsiţi multe şi pentru orice domeniu. Ca orice activitate şi aceasta este condusă de legile profitului şi productivităţii. Plagierea este inevitabil sursă de bani uşor obţinuţi. Apariţia de aplicaţii anti-plagiat (li se spune curent soft-uri!) face ca aceşti ”fabricanţi” să aibă o expertiză mai mare în a evita detectarea plagiatului, decât cei care pur şi simplu copiază texte din Internet. În urmă cu mai mulţi ani la o facultate de management aveam mulţi absolvenţi care alegeau teme de licenţă sau disertaţie propuse de mine cu legătură cu informatizarea. Oferta de lucrări ale fabricilor de lucrari de licenta de profil IT era mare şi preţurile mici. Primeam lucrări valoroase, dar bune la facultăţi de la Politehnică, şi mă uitam cu jenă la absolventul cu pricina care nu înţelegea o iotă din ce era scris în lucrare. Nu existau softuri anti-plagiat atunci, dar o simplă căutare cu Google a unui fragment de text mă conducea la original. Generalizarea acestor practici mi-a fost evidentă când un absolvent care lucra într-o instituţie publică a fost indignat că i-am refuzat o disertaţie 100% copiată după o alta găsită pe net.

Plagiatul este fără îndoială o formă de furt mai sofisticat.

Devine o problemă în societatea prezentă când sunt descoperite personalităţi publice care o practică. Grav este că fenomenul are rădăcini adânci şi stârpirea lui nu se poate face numai prin iniţiative jurnalistice punctiforme. Trebuie tăiate rădăcinile şi procedurile nu sunt complicate: desfiinţarea avantajelor materiale ale doctoratelor pentru persoanele care nu sunt universitari sau cercetători şi pedepsirea fabricanţilor de lucrări. 

Avantajele materiale de care beneficiază şi persoane din sfera publică mă fac să nu fiu optimist că se va rezolva ceva fără o voinţă politică greu de imaginat azi!