În sfârşit, Fanny, în şcoala românească

Fanny a venit la o şcoală din Bucureşti într-un pardesiu din cel mai obişnuit. Am recunoscut-o de la început. Probabil că nimeni nu a fost atent la trupul ei micuţ. Elasticitatea lui, atât de rafinată, de felină, de calmă, i se citea doar când se îndepărta.

Din faţă, fiecare centimetru de frumuseţe amestecat cu inteligenţă i se valorifica brusc sub cozorocul unei şepci. Niciodată n-am să pot preciza materialul din care a fost făcută haina. Sau croiala modernă sau decadentă, şmecheră. Ochii ei rotunzi, foarte rotunzi, foarte puternici, îmi spintecau dorinţa netedă, voinţa crâncenă. Aveam impresia că îmi va frânge gâtul, răsucindu-l dintr-o dată, ca într-o priză precisă de luptător iscusit, dacă nu-mi astâmpăr gândurile. Ştia că o recunosc. Eram un părinte ca oricare altul al celor două sute de copii, care se răspândeau înaintea ei. Mi-o închipuiam astfel cu cei o mie de copii ai şcolii, care fug mâncând pământul de frica ei. N-am să povestesc ce s-a întâmplat până la urmă. Fanny a devenit un model de cel mai mare succes. Acesta-i începutul unei poveşti despre învăţătoarea dură, pe care a tinut să mi-o împărtăşească un prieten recent. Am trei copii şi eu, şi fiecare, cred, a avut-o pe Fanny la catedră. Măcar o dată, într-o zi.

Şi eu am avut-o pe Fanny în clasa a patra un an întreg. M-a stors pur şi simplu de tot ce aveam mai bun. A fost prima prima învăţătoare care mi-a pus numai nota maximă. Mă temeam pur şi simplu de Fanny în fiecare moment. Tot anul acela luminează straniu în a mea minte şi acuma. E o lumină concentrată, îmi feliază ca un cuţit creierul: matematică-română, matematică-română. Nu îmi mai amintesc nimic de educaţie fizică sau de muzică. Mă pândea în fiecare clipă să nu greşesc. Prin ochii ei, a ieşit o lume ciudat de exactă şi de obişnuită. Citea mult, era inteligentă, harnică. Era atât de slabă şi de rafinată, încât şi eu am slăbit foarte mult. A trezit astfel în mine sentimentul iubirii. Unul prematur. O luasem razna deodată. Mă îndrăgostisem, de fapt, de învăţătoarea din clasa paralelă. Arăta cu totul şi cu totul altfel. Avea o frumuseţe blândă, iar această frumuseţe îi aşeza faţa, umerii, mâinile, întocmai cum mi-am închipuit că arată o femeie bună. Cealaltă, Fanny, dimpotrivă. Cea de care m-am îndrăgostit semăna cu mama. Semăna cu mama mai ales când era tristă puţin. Îi murise mama de la 4 ani şi ne repeta asta într-un fel anume. Când ne povestea, uneori, avea blândeţea asta. În rest, şi ea era cam o Fanny. Era o femeie cu o voinţă puternică. Nemulţumită, totuşi. Dorise să se facă moaşă de plasă. Asta mi-o repetă şi acuma, la 75 de ani. Ştia să scrie şi să socotească mai bine decât învăţătoarea noastră. Cu ea mi-am făcut lecţiile, cu ea am început să scriu compunerile. Ea, însă, a putut să meargă la şcoală doar până în clasa a treia. Din cauza lui Fanny. Fanny cea mai rea a fost mama ei vitregă. De fapt, tata, puternic, a răpit-o pe mama la 18 ani. A scăpat-o de Fanny tocmai când Fanny a ei se făcea tot mai rea. A privat-o astfel şi de visul ei de copil prea matur. Eu am simpatizat mereu cu visul ei ratat de la început.

Fanny, cum să spun, este un personaj important din proza lui J.D. Salinger. Pus pe glume, Salinger a botezat-o Franny. Numai el ştie ce mult contează o consoană plasată anume într-un cuvânt. Salinger începe povestea lui Franny când ea soseşte iritată într-o gară pustie, undeva, în America. Îşi întâlneşte acolo prietenul. De fapt, prietenul, foarte melancolic, vorbeşte cu această Franny, cam în stilul în care am început eu prezentarea acestei învăţătoare standard din România. Cea care sperie copiii cu prea multe cunoştinţe, pure informaţii, cu prea multe teme date acasă. Grasă, subţire, îmbrăcată în toate stilurile, dar e prea solemnă, parcă prea rece sau prea harnică. În preajma ei, copiilor li se trezeşte prea uşor instinctul maturităţii sau al plictiselii. Şi asta doar printr-o uşoară atingere cu aerul încordat din preajma ei. Nu-i ciocăneşte în frunte când nimeni nu vede, cum face învăţătoarea dură, stigmatizată în unele filme americane, dar nu-i iubeşte cum trebuie să iubeşti copiii.V-o amintiţi de Miss Trunchbull, diectoarea rea din şcoala Matildei, din filmul lui Danny DeVito? Nu vreau să merg nici aici prea departe cu filozofarea. Nu suport însă învăţătoarea încruntată cu copiii, care-şi etalează hărnicia, care-i ameţeşte pe copii în doi timpi: matematică-română şi tot mai mult.

Salinger, însă, merge mult înainte,  într-un mediu sufletesc subţire şi diafan, cu descrierea lui Franny. Citiţi cartea „Franny şi Zooey". Câte ciudăţenii şi câte gânduri abstruse ni se oferă acolo. De exemplu, eu, după ce am citit cărticica asta a lui Salinger, am făcut o pasiune ciudată pentru tehnicile de meditaţie Zen. Apoi, am descoperit cea mai frumoasă carte despre rugăciunea continuă. Nu vă spun titlul. Mergeţi la sursă singuri.