România îndeplineşte cu asupra de măsură aceste criterii şi are toate motivele să denunţe şantajul politic care neagă cetăţenilor săi libera circulaţie şi să ceară respectarea regulilor europene. Poziţia guvernului marchează, în acest sens, o premieră în diplomaţia ultimilor ani – o mişcare la risc, dar care poate da un nou ascendent Bucureştiului.

Oricum nu am fi intrat în Schengen, cu sau fără declaraţia lui Corlăţean, indignarea lui Băsescu sau anunţul ministrului de Interne de la Berlin privind blocarea României şi Bulgariei de către Germania.

Iar atât preşedintele, cât şi premierul şi ministrul de Externe de la Bucureşti ştiau deja foarte bine acest lucru. Când a spus că ţara noastră nu va mai depune eforturi pentru intrarea în spaţiul comun de circulaţie dacă nu va fi tratată corect, pe măsura îndeplinirii criteriilor de aderare, Titus Corlăţean ştia că România a pierdut deja trenul. El nu anunţa aşadar o intenţie, “în caz că”, ci reacţia guvernului la un verdict deja dat. Traian Băsescu, la rândul lui, nu cerea retractarea acestei afirmaţii în speranţa că România va primi o decizie favorabilă la Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne din 7 şi 8 martie, pentru că şi el cunoştea la fel de bine că am fost de facto respinşi deja.

Motivul respingerii n-are a face cu MCV-ul, cu romii împrăştiaţi prin Europa, cu numirea procurorilor şi în general cu nimic din ce face sau nu face România în acest moment. De aceea, afirmaţiile de ambele părţi - a USL că suntem respinşi pentru că ne vorbeşte de rău preşedintele în Europa, sau a PDL/Băsescu că MCV-ul negativ, din cauza guvernului, e de vină – sunt false şi strict manipulatorii. În plus, în afara cazului în care guvernul şi preşedintele se înţeleg în realitate atât de bine, în spatele scenei, încât fac cu UE un joc de-a „poliţistul bun, poliţistul rău”, lipsa de coeziune internă pe acest subiect aduce grave prejudicii interesului naţional, întrucât deschide posibilitatea interpretării externe a afirmaţiilor ca lipsite de seriozitate şi menite doar uzului electoral intern.

CONTEXTUL. POZIŢIA ROMÂNIEI ÎN UE

România decontează acum favoarea admiterii oarecum premature în UE.

Am intrat în UE, în 2007, fără să îndeplinim în întregime criteriile de aderare. În afara condiţiilor tehnice clare, criteriile politice sunt în mod inevitabil interpretabile. La momentul respectiv, România nu îndeplinea atât de deplin aceste condiţii politice (stat de drept, separaţia puterilor etc), încât să fie posibilă o singură interpretare, cea favorabilă nouă. Ţări ca Germania sau Olanda, care au o cultură politică şi socială bazată pe o interpretare rigidă şi exigentă a regulilor au fost şi atunci greu de convins să închidă ochii la imperfecţiunile noastre. Ţări ca Marea Britanie, cu o viziune mai degrabă geo-strategică, au împins puternic la nivel UE aderarea României, pe motive geopolitice: era importantă pentru Uniune extinderea până la Marea Neagră, închiderea flancului estic.

Grupul condus de Marea Britanie a câştigat şi am fost primiţi. Ni s-a făcut însă o favoare ale cărei costuri le plătim încă de atunci: impunerea MCV, amânarea Schengen, greutatea politică redusă a României şi Bulgariei în Consiliul European (unde la nivel politic, un vot nu e niciodată egal cu alt vot!), statutul de membru de rang doi. Să fim înţeleşi: asta nu a fost neapărat un lucru rău. În primul rând, a fost just, pentru că intrasem oarecum pe uşa din dos. În al doilea rând, am dovedit de nenumărate ori că nu ne manifestăm responsabil în planul evoluţiei noastre interne fără “biciul” extern.

Uniunea Europeană de astăzi nu mai este însă cea în care am intrat noi.

Ne-am obişnuit să avem impresia că UE este un soi de instituţie de caritate, a cărei misiune este ba să ne dea cu rigla la palmă, ba să ne mângâie pe creştet, ca să ne educe în final în spiritul valorilor şi regulilor europene. Un timp, a fost într-adevăr aşa, pentru că o convergenţă sporită între membrii UE este în interesul general. Acum nu mai este însă cazul în egală măsură. Criza economică, teama de migraţie intracomunitară sau din exterior, dificultăţile armonizării intereselor a 27 de membri (între care clivajele devin din ce în ce mai evidente: nord/sud, est/vest, euro/non-euro, contributori la bugetul comun/beneficiari etc) au accentuat competiţia între statele membre. Sigur că, raportat la restul lumii, avem interese comune cu restul Uniunii. În sânul acesteia însă, suntem în concurenţă cu toţi şi de fiecare dată cu alţii, în funcţie de dosar. Marea Britanie ne va folosi pe post de cal (!) de bătaie ca să răspundă temerilor interne de migraţie. Germania ne va folosi pentru a arăta electoratului său că nu va deconta mereu din banii acestuia indisciplina unor state ca Grecia – sau România.

MIZA SCHENGEN

În ecuaţia Schengen (dar şi în întreaga evoluţie a UE şi în negocierile pe fiecare dosar), factorul definitoriu este decizia strategică la nivelul zonei euro, cu Germania în centrul său, de a se concentra pe integrare sporită, în detrimentul extinderii. Scopul este consolidarea coeziunii acestui cerc intern, a conformităţii cu reguli mult mai stricte, care să reducă pericolul derapajelor de tipul celor care au declanşat criza. Abia mai apoi cooptarea numai a celor care pot dovedi aceeaşi disciplină şi care pot ţine pasul – restul vor rămâne într-o zonă gri, tot membri UE, dar de facto fără aceleaşi drepturi.

Din toate aceste motive, România este de mult timp respinsă pe baze strict politice (chiar politicianiste) în chestiunea Schengen. Da, avem o imagine proastă în exterior şi cetăţeni care ne fac de ruşine prin Europa. Da, avem probleme interne reale. Statul de drept, justiţia funcţională nu sunt nici pe departe pe deplin instalate în România. Nimic din toate astea nu are însă vreo legătură legitimă cu aderarea la Schengen, care nu este un proces politic, ci tehnic, ce evaluează strict capacitatea unui stat de a-şi controla graniţele, după criterii precise.

România îndeplineşte de mult timp şi cu asupra de măsură toate criteriile pentru accesul în zona de liberă circulaţie, stabilite prin tratatele UE. Purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene Mark Gray - care nu s-a remarcat vreodată prin indulgenţă faţă de Bucureşti - a declarat clar la 30 ianuarie a.c, o dată cu prezentarea evaluării MCV, că: i) România îndeplineşte toate condiţiile tehnice de aderare şi nu ar trebui să i se aplice niciun alt criteriu decât s-a aplicat tuturor celorlalte state, ii) României ar fi trebuit să i se dea deja o dată clară de aderare, iii) aderarea la Schengen nu este dependentă de MCV, cu atât mai puţin de două rapoarte pozitive despre MCV, cum a cerut Olanda. Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Durrao Barroso, a susţinut aceleaşi lucruri. În plus, România a investit enorm în securizarea graniţelor, cu sprijinul UE şi SUA. Suntem ţara care acordă vize cel mai greu cetăţenilor din afara UE, tocmai de teama de a nu fi acuzaţi că suntem poarta de intrare a traficului sau imigraţiei. SRI-ul şi poliţia au performanţe recunoscute la toate nivelurile în gestionarea frontierelor.

CE AVEM DE FĂCUT

România trebuie să facă o prioritate din ridicarea MCV. Da, există pericolul real ca, o dată lăsaţi de capul nostru, să ne facem de cap. Din nou: statul de drept este ameninţat în continuare din interior, iar asta din toate taberele politice. Putem fi liniştiţi însă: conform declaraţiilor oficialilor europeni, nu vom scăpa de tot. MCV-ul va fi aproape sigur înlocuit de un alt mecanism care va fi aplicat uniform, în toată Uniunea. Este vital însă pentru România să ceară acest tratament egal cu al tuturor. Altfel, ne condamnăm la un statut inferior şi handicap în orice negociere, pe orice temă, iar MCV-ul va fi folosit permanent, la nivel politic, împotriva noastră, pe tot felul de dosare cu care nu are de fapt o legătură, sau doar ca să ne menţină vulnerabili şi „docili”.

Nu, nu are nimeni ceva cu noi. Nu ne persecută nici Germania, nici Marea Britanie, nici UE în ansamblul ei. Acesta este pur şi simplu jocul de putere. El nu este niciodată în totalitate benign şi cooperativ. Concurenţa există şi nu este mereu loială. Iar, spre deosebire de condiţionările de criterii tehnice precise, când ai nişte condiţionări legate de justiţie, îndeplinirea criteriilor va fi întotdeauna deschisă interpretării la bunul plac al arbitrului – care nu este neutru. Suntem aşadar prizonieri.

România trebuie să întoarcă în favoarea ei insistenţa UE asupra regulilor - şi să ceară ca acestea să nu fie încălcate sau ocolite nici de parteneri. Nu suntem nici pe departe fără pată şi trişăm cât putem. Nu ne strică aşadar să fim sancţionaţi din exterior când este cazul – este una dintre foarte puţinele constrângeri la care o clasă politică din ce în ce mai rapace încă mai este sensibilă. Însă în acelaşi timp trebuie să ne asigurăm că nu suntem şantajaţi. Dacă România este pusă la colţ pentru că are un stat de drept insuficient dezvoltat, atunci nici Marii Britanii nu ar trebui să i se permită vreun fel de joc privind ridicarea restricţiilor privind piaţa muncii, nici Franţei, specula privind integrarea romilor (care este într-adevăr o problemă europeană – ceea ce nu înlătură faptul că eforturile de integrare în România s-au desfăşurat mizerabil), nici Olandei jocurile care încurajează xenofobia, nici Germaniei obiecţiile la integrarea noastră perfect justificată în Schengen, pe motiv de abuz de dreptul de liberă circulaţie.

Vara trecută, guvernul Ponta nu a înţeles că reacţia furibundă a Bruxelles-ului sau a Berlinului a fost cauzată, în mare măsură, de oroarea UE de instabilitate, mişcări bruşte şi încălcarea regulilor. Când ai de negociat la fiecare pas acordul între 27 de state cu interese şi orgolii diferite, respectarea cu sfinţenie a procedurilor şi predictibilitatea sunt adesea mult mai importante decât justeţea pe fond a acţiunilor. Bucureştiul trebuie să nu mai iasă în decor în niciun fel din acest punct de vedere – pentru a putea cere în acelaşi timp acelaşi respect pentru tratate şi reguli din partea UE, întrucât tendinţa acum este exact aceea de reinterpretare a acestora, astfel încât să permită marginalizarea membrilor mai puţin performanţi. Sigur că, din punctul de vedere al Germaniei şi chiar al interesului general al UE, este normală dorinţa de a consolida Uniunea, întărind legăturile statuate de legile comune. Interesul României este însă de a insista ca acest lucru să nu se facă în detrimentul membrilor mai slabi, ci în sensul sprijinirii lor pentru a recupera cât mai repede decalajele faţă de nucleu.

Realitatea este că nimic nu mai este pur tehnic zilele acestea. Totul este politic, deci trebuie să jucăm şi politic, nu doar pe îndeplinirea criteriilor. Într-o atmosferă competitivă, nu putem rămâne singurii (în tandem cu bulgarii) care au tinichele de coadă, pe când multe alte state comit propriile încălcări flagrante ale regulilor (vezi indisciplina financiară a Spaniei, Italiei, Portugaliei, Irlandei etc, derapajele antidemocratice ale Ungariei, xenofobia în creştere în nordul continentului).

DACĂ VOI NU NE VREŢI, NICI NOI NU VĂ VREM

Nu ştiu care este strategia guvernului Ponta. Sper însă că declaraţia ministrului Corlăţean se bazează pe raţionamentul de mai sus. Decizii cum este cea privind aderarea României la Schengen se negociază înaintea ajungerii la votul propriu-zis, tocmai pentru a evita un veto explicit. Prin urmare, guvernul si preşedintele României ştiau deja, cu siguranţă, rezultatul. În aceste condiţii, ieşirea ministrului Corlăţean nu este neapărat o sfidare a partenerilor din Uniune, nici o proclamaţie a ieşirii României de pe traiectoria UE - de altfel ar trebui să ne maturizăm, atât la nivelul clasei politice, cât şi al opiniei publice şi să nu mai interpretăm simplist orice mişcare în linia majorităţii europene ca fiind pro-europeană, iar una neconformă acesteia, drept antieuropeană, pro-rusă şi naţionalistă.

Sper că scopul declaraţiilor guvernului de la Bucureşti este unul strict tactic. Când o ţară care de ani de zile a făcut explicit din aderarea sa la Schengen principalul obiectiv de politică europeană spune că renunţă la luptă NU pentru că obiectivul nu mai este la fel de important (iar aici ministrul Corlăţean ar fi putut formula acest lucru mai clar!), ci pentru că a fost permanent sabotată şi regulile jocului au fost schimbate în defavoarea ei în permanenţă, lovitura nu este doar pentru cel care pierde – aici România, ci şi pentru cel arătat cu degetul – Germania şi alţii care nu au jucat corect de-a lungul timpului. Imaginaţi-vă, ca o paralelă, că Serbia ar declara subit că nu mai doreşte aderarea la UE, pentru că i se impun condiţii absolut nedrepte şi abuzive. Pierderea nu ar fi doar pentru Belgrad, ci şi pentru UE, care s-ar trezi brusc că aderarea la acest „club” nu mai este la fel de interesantă încât să merite orice efort şi că a eşuat în a fi convingătoare. Într-un context în care România oricum nu mai avea ce pierde, Bucureştiul lasă astfel Berlinul în offside, arătând că acesta face exact ceea ce a reproşat României până acum: schimbă mereu regulile în timpul jocului, din raţiuni de interes propriu.

În plus, România înlătură o miză majoră a negocierilor viitoare şi o vulnerabilitate importantă. Cine a văzut „Django dezlănţuit” îşi aminteşte că prietenul neamţ (!) al negrului Django dorea să negocieze răscumpărarea soţiei sclave a acestuia fără a-i indica stăpânului actual că miza era negresa Brumhilda, ci pretinzând că vor de fapt să cumpere un negru pentru lupte, iar Brumhilda este doar o miză secundară. În mod similar, guvernul de la Bucureşti îndepărtează prin această mişcare miza cea mai importantă, obstacolul care submina puterea sa de negociere cu partenerii europeni, pentru că România putea fi mereu şantajată cu acest premiu, esenţial pentru ea.

Asta nu înseamnă că România trebuie să fie obstrucţionistă şi nu indică automat intenţii antieuropene. Dimpotrivă, îmbunătăţirea relaţiei cu Berlinul ar trebui să fie prioritară pentru Bucureşti, care a pierdut mulţi ani în a construi un parteneriat serios cu cea mai mare putere economică a Uniunii. Prin gestul legat de Schengen însă, România tocmai şi-a îmbunătăţit poziţia de negociere.