Să ridici „pe cele mai înalte culmi” democraţia de partid, făcând din ministrul Chiţoiu „chelarul” de serviciu pentru a-i lăsa pe Tăriceanu, Orban & co. în afara sediului organizaţiei din sectorul 1!

Vor fi fiind, toate acestea, elemente ale „revoluţiei bunului simţ”, aceea sub standardul căreia prezidenţiabilul Crin Antonescu a intrat în campania pentru Cotroceni din 2009. Acum, în 2013, la un an şi-un pic de campania prezidenţială din 2014, pare că liderul PNL nu mai are, „sufocat” de timpul ce pare să treacă prea greu, răbdare.

Au resimţit acest lucru, foarte de curând, şi nişte jurnalişti. „Ce nesimţiţi!”, a putut fi auzit, privit din spate, artizanul „revoluţiei bunului simţ” din urmă cu trei ani şi mai bine. După care – să mi se fi părut? – a mimat un apel pe „firul scurt” al telefonului mobil. Să fie, şi acesta, doar un alt semn al nerăbdării „revoluţionare”?

Un semn aidoma celor pe care le vedem prin studioul de televiziune în care domină tropăiala voiculesciană a românismului excepţional, gata să trimită la plimbare „europenismul” nostru „dintotdeauna”? Dacă da, e foarte bine, ne vom bucura cu toţii şi fi-va, iarăşi, ţara-n sărbătoare! E timpul, deci, să uităm de „bunul simţ”! N-a fost, în fond, mai mult de un slogan.

Mi-este şi ne este, tuturor, foarte bine cunoscut faptul că Traian Băsescu a agresat verbal jurnaliştii. Ştim, carevasăzică: „ţigancă împuţită”, „găozar”, „tonomate” (a mai fost ceva în plus, de parcă n-ar fi fost de-ajuns?). De dinainte, rămâne în istoria politico-mediatică zicerea „măi, animalule!” a lui Ion Iliescu. Era nevoie, oare, şi de exprimarea acestei – înclin să cred, convingeri privitoare la enervanţii jurnalişti – a lui Crin Antonescu?

Finalul este, îmi spun, firesc: încă-singurul prezindeţiabil a mizat, de când s-a tot „lansat”, pe discursul relativ la „un alt fel de politică”. Problema ce pare să-l domine este însă – prin caracterizarea adresată unor ziarişti – aceea că micile sale răbufniri nervoase (al căror lux nu-l poate avea niciun politician, în mod normal) riscă să dea seama de marile sale frustrări. Sau, poate, temeri, îndrăznesc să spun.

Iar asta se întâmplă în condiţiile în care nu are contracandidaţii încă anunţaţi. Când totuşi n-a ajuns la Cotroceni, altfel decât prin suspendarea încă - „locatarului”. O fi de bine sau o fi de rău?