Klaus Iohannis a atacat la CCR legea care interzice referirea la identitatea de gen în şcoli şi universităţi: Echivalează cu instituirea unei cenzuri

Klaus Iohannis a atacat la CCR legea care interzice referirea la identitatea de gen în şcoli şi universităţi: Echivalează cu instituirea unei cenzuri

Klaus Iohannis. FOTO Inquam Photos / George Calin

Preşedintele Klaus Iohannis a contestat la CCR legea care interzice referirea la identitatea de gen în şcoli şi universităţi, anunţă Administraţia Prezidenţială. Preşedintele consideră că modificarea legii educaţiei, în sensul interzicerii în unităţile de învăţământ a activităţii în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, reprezintă o discriminare şi o îngrădire a dreptului la libera exprimare.

Ştiri pe aceeaşi temă

„În cazul de faţă, cu privire la conţinutul normativ al lit. e) a art. 7 alin. (1) al Legii nr. 1/2011, astfel cum a fost prevăzut prin legea criticată, considerăm că adoptarea de către legiuitor a legii în forma dedusă analizei instanţei constituţionale echivalează cu instituirea unei cenzuri a opiniilor/teoriilor în cercetarea teoretică pe tema identităţii de gen. Acest lucru reprezintă, de fapt, impunerea unui anumit rezultat, a unei cunoaşteri deformate în ceea ce priveşte materia identităţii de gen. Or, potrivit art. 30 alin. (2) din Constituţie, cenzura de orice fel este interzisă”, se arată în sesizarea făcută de şeful statului.  

Redăm sesizarea preşedintelui Klaus Iohannis:

Domnului VALER DORNEANU

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formulez următoarea

 

SESIZARE DE NECONSTITUŢIONALITATE

asupra

Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011

 

La data de 22 iunie 2020, Parlamentul României a transmis Preşedintelui României, în vederea promulgării, Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 (PL-x nr. 617/2019). Actul normativ, în forma transmisă la promulgare, modifică şi completează art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, în sensul interzicerii în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale, inclusiv în unităţile care oferă educaţie extraşcolară, a activităţilor „în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi”, precum şi a activităţilor care contravin principiilor prevăzute la art. 3 al Legii nr. 1/2011.

Considerăm că legea dedusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), alin. (4) şi alin. (5), referitoare la statul de drept, principiul separaţiei puterilor în stat, respectiv la respectarea Constituţiei şi a legilor, ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii în coroborare cu cele ale art. 32 privind asigurarea accesului la învăţătură şi cu cele ale art. 49 privind protecţia copiilor şi tinerilor, ale art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, ale art. 29 privind libertatea conştiinţei, ale art. 30 alin. (1) şi alin. (2) referitoare la libertatea de exprimare şi la interzicerea cenzurii, ale art. 32 alin. (6) referitoare la autonomia universitară, precum şi ale art. 61 alin. (1) teza a doua, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

1. Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 contravine art. 29 privind libertatea conştiinţei din Legea fundamentală

Potrivit articolului unic din legea criticată [referitor la modificarea şi completarea art. 7 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011], la lit. e) se stabileşte că sunt interzise în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale, inclusiv în unităţile care oferă educaţie extraşcolară, activităţile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi.

Astfel, considerăm că prin legea dedusă controlului de constituţionalitate se impune un stereotip/clişeu în ceea ce priveşte rezultatul cercetării unor anumite teorii/opinii, care trebuie să fie unul şi acelaşi, să se încadreze într-un tipar şi să nu se orienteze într-un anumit sens sau scop, în caz contrar, sancţiunea fiind interzicerea activităţii de răspândire a respectivelor teorii/opinii în mediul specific educaţional.

În cazul de faţă, învederăm că soluţia Parlamentului de a impune prin lege ce activităţi, teorii sau opinii şi cu ce scop se pot constitui acestea în activităţi educative care să poată fi desfăşurate în unităţile de învăţământ şi, prin urmare, ce discipline se pot studia în mediul şcolar sau academic, contravine libertăţii individuale de conştiinţă întrucât, prin această formă, dispoziţia normativă este de natură să îngrădească libertatea de gândire şi a opiniilor. Norma, prin ea însăşi, reprezintă o condiţionare de natură legală a libertăţii gândirii şi a opiniilor, deoarece aceasta realizează întocmai o interpretare pe cale legislativă a scopului/finalităţii procesului de gândire. Or, libertatea conştiinţei se manifestă potrivit propriului discernământ al individului.

Obligativitatea dispoziţiilor lit. e) a alin. (1) art. 7 din Legea nr. 1/2011, aşa cum sunt acestea prevăzute de legea criticată, este opozabilă nu numai furnizorilor de educaţie, ci şi destinatarilor actului educaţional. Astfel, interzicerea pentru personalul didactic şi pentru elevi şi studenţi, în toate spaţiile de învăţământ, a activităţilor care au ca scop distribuirea unor teorii sau opinii privind identitatea de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi, reprezintă eo ipso o problemă de natură a genera nerespectarea libertăţii conştiinţei, câtă vreme aceste dispoziţii determină obligaţii în sensul predării/urmării unor cursuri/discipline având ca obiect o anumită teorie/opinie cu un rezultat/scop contrar convingerilor fiecărui individ.

Apreciem că, prin conţinutul lor, dispoziţiile prevăzute la lit. e) din legea dedusă controlului instanţei constituţionale sunt de natură să afecteze libertatea de conştiinţă. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) şi (2) din Constituţie, individul se bucură de libertatea neîngrădită a gândirii şi opiniilor, libertatea conştiinţei fiind garantată.

Cu privire la situaţia avută în vedere de legiuitorul constituant prin instituirea art. 29, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 669/2014, a statuat că aceasta „conferă consistenţă liberei dezvoltări a personalităţii umane ca valoare supremă garantată de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală”.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) teza finală din Legea fundamentală, „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale” şi celor ale art. 29 alin. (6) din Constituţie, „Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine”. Cu privire la aceste prevederi constituţionale, prin aceeaşi Decizie menţionată mai sus, instanţa constituţională a constatat că „Legea fundamentală garantează părinţilor dreptul la îngrijirea şi educarea copiilor lor şi cuprinde dreptul la educarea religioasă. (…) Însă acest drept de educare nu aparţine exclusiv părinţilor, statul, căruia i s-a încredinţat controlul asupra întregului sistem şcolar, asumându-şi în mod autonom şi concurent o misiune proprie de educare, corelativă cu cea a părinţilor. Rezultă că, pe de o parte, există o obligaţie negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credinţă religioasă, iar, pe de altă parte, există şi obligaţia pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învăţăturilor unui anumit cult sau credinţă religioasă, să creeze cadrul legislativ şi instituţional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art. 29 şi art. 32 din Constituţie. Însă, în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situaţia de a-şi apăra sau proteja libertatea conştiinţei, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligaţiei negative a statului, care, în virtutea acestei obligaţii, nu poate impune studierea religiei”.

Într-adevăr, considerentele acestei Decizii au în vedere situaţia asigurării educării religioase, însă apreciem că acestea se pot aplica, mutatis mutandis, la orice situaţie legată de asigurarea libertăţii de gândire şi a opiniilor, indiferent dacă aceasta este sau nu în scop educativ, potrivit propriilor convingeri, atâta vreme cât se manifestă în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora statul garantează libertatea conştiinţei, care trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc, considerăm că întregul sistem educaţional trebuie să fie deschis pentru idei, opinii şi valori, statul trebuind să se abţină de la adoptarea unor soluţii legislative care pot fi interpretate ca lipsite de respect faţă de convingerile persoanelor, respectiv părinţilor sau tutorilor legali. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.

De aceea, în organizarea activităţilor de învăţământ, statul trebuie să vegheze la respectarea acestor libertăţi, consacrând posibilitatea elevilor/studenţilor majori de a participa la studierea anumitor discipline, teorii sau opinii, ori de a înţelege sau gândi un anumit concept, respectiv rezultat, potrivit propriei lor convingeri.

Referindu-se la libertatea de conştiinţă, în mod special la libertatea de conştiinţă religioasă, ca parte a sistemului constituţional de valori, Curtea Constituţională a statuat că acestei libertăţi îi este atribuit imperativul toleranţei, în special în relaţie cu demnitatea umană garantată de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori. Având în vedere acest motiv, instanţa constituţională a afirmat că acesta exclude, de principiu, ca activităţile şi comportamentele ce izvorăsc dintr-o anumită atitudine sau credinţe ori din convingeri filozofice non-religioase să fie supuse sancţiunilor pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament indiferent de motivele de credinţă ale persoanei în cauză (Decizia nr. 669/2014).

Prin urmare, orice constrângere a persoanei în manifestarea unei opinii, teorii, cu atât mai mult, o constrângere de natură legală, contravine libertăţii conştiinţei consacrate de Constituţie.

2. Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii în coroborare cu cele ale art. 32 privind asigurarea accesului la învăţătură şi cu cele ale art. 49 privind protecţia copiilor şi tinerilor

Considerăm că, prin impunerea unei condiţii pentru interzicerea, în unităţile de învăţământ, a activităţii în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, anume aceea ca această teorie/opinie să fie înţeleasă ca un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi, legea dedusă controlului Curţii Constituţionale este de natură să determine excluderea din sfera beneficiarilor dreptului la educaţie pe aceia care ar dori studierea teoriei/opiniei identităţii de gen, circumstanţiată însă, în mod subiectiv, de către legiuitor, în funcţie de modul în care aceasta este înţeleasă.

Având în vedere, pe de o parte, perspectiva motivaţiei instituirii normei de la lit. e) a alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 1/2011, aşa cum rezultă aceasta din expunerea de motive şi din stenograma şedinţei Senatului din data de 16 iunie 2020, iar pe de altă parte perspectiva destinatarilor normei - elevi, studenţi, personal didactic, rezultă că legea dedusă analizei instanţei constituţionale cuprinde norme care sunt în legătură cu realizarea dreptului la învăţătură în cadrul unităţilor de învăţământ, stabilite ca atare potrivit legii, precum şi cu realizarea protecţiei copiilor şi a tinerilor.

Prin prevederile nou introduse, considerăm că legea criticată are caracter discriminatoriu şi afectează dreptul fundamental privind accesul la învăţătură, stabilit de art. 32 din Constituţie, şi protecţia copiilor şi tinerilor, expres prevăzută de Legea fundamentală la art. 49. Astfel, norma în cauză are ca efect aplicarea sa arbitrară, condiţionată de modul subiectiv în care destinatarii normei pricep o anumită teorie/opinie, fiind interzise de la studiere acele activităţi care au un anumit scop, cel al răspândirii unei teorii/opinii a identităţii de gen, dar numai cea înţeleasă într-un anumit fel. Însă, în acest mod, dispoziţiile nou introduse prin legea criticată nu-şi găsesc nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Considerăm că respectarea acestor condiţii, impuse sub această formă, este aproape imposibil de realizat de către destinatarii săi, iar instituirea lor nu echivalează cu satisfacerea nevoii de protecţie a valorilor sociale.

Mai mult de atât, legea criticată condiţionează accesul la educaţie prin impunerea unor constrângeri în manifestarea unei teorii/opinii expres prevăzută prin lege, atât pentru beneficiari, cât şi pentru furnizorii de educaţie. Or, această limitare a exerciţiului unor drepturi personale în considerarea unor drepturi colective şi interese publice reprezintă o ingerinţă în realizarea drepturilor garantate de art. 29 şi art. 30 din Legea fundamentală şi de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care nu respectă principiul proporţionalităţii între măsurile luate şi interesul public ocrotit. Respectarea acestui principiu este o cerinţă imperativă în cazurile de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, iar măsura de restrângere trebuie să fie în acord cu situaţia care a determinat aplicarea ei şi, totodată, să înceteze odată cu dispariţia cauzei care a determinat-o. În acest sens, prin Decizia nr. 657/2016, Curtea Constituţională a amintit „evoluţia jurisprudenţei sale în sensul stabilirii şi dezvoltării de exigenţe constituţionale sporite pentru asigurarea unei protecţii efective a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Această evoluţie a determinat inclusiv revirimente jurisprudenţiale, de exemplu, cu privire la configurarea căilor de atac în realizarea accesului liber la justiţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017), fiind fundamentată, în temeiul art. 20 din Constituţie, şi pe evoluţiile şi valorificarea jurisprudenţei conturate în aplicarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că scopul Convenţiei constă în protejarea unor drepturi concrete şi efective, nu teoretice sau iluzorii (Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, Hotărârea din 13 martie 2008, pronunţată în Cauza Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 77, Hotărârea din 1 mai 2011, pronunţată în Cauza Dore împotriva Portugaliei, paragraful 45, Hotărârea din 10 aprilie 2017, pronunţată în Cauza Osmanoglu şi Kocabaş împotriva Elveţiei, paragraful 93). În concordanţă cu această interpretare, Curtea constată că, în cauză, protecţia oferită elevilor în privinţa realizării dreptului lor la învăţătură devine iluzorie dacă pentru a beneficia de aceasta sunt instituite condiţii imposibil sau foarte dificil de realizat”.

În consecinţă, considerăm că legea criticată instituie o reglementare cu caracter discriminatoriu şi afectează drepturile fundamentale sus-menţionate.

3. Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 contravine prevederilor art. 32 alin. (6) din Constituţie referitoare la autonomia universitară

Analizând într-o manieră de perspectivă legea criticată, considerăm că, în realitate, efectul probabil al acesteia ar putea fi ca prin norma criticată să se impună ce anume se poate studia în centrele/unităţile de învăţământ, în concret, ce teorii/opinii pot fi studiate în cadrul programelor de învăţământ/studii sau de cercetare, fapt ce interferează cu dispoziţiile care consacră autonomia universitară, prevăzute atât la nivelul Legii fundamentale, cât şi prin Legea-cadru a învăţământului.

Din analiza în ansamblu a Legii nr. 1/2011 rezultă că autonomia universitară este consacrată la nivel de principiu, fiind un concept complex, cu mai multe elemente constitutive. Astfel, legea mai sus menţionată prevede dispoziţii exprese referitoare la autonomia universitară atât prin art. 123, cât şi prin alte dispoziţii complementare. Potrivit acestora, instituţiile de învăţământ superior se organizează independent de orice ingerinţe ideologice, politice sau religioase, universităţile având dreptul să-şi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare, aspectele fundamentale ale autonomiei exprimându-se în Carta Universitară, aprobată de Senatul universitar şi avizată de Ministerul Educaţiei Naţionale.

Analizând dimensiunile principiului autonomiei universitare, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 2/2011, a subliniat importanţa acestuia prin raportare la mai multe documente internaţionale din domeniu, precum Declaraţia de la Bologna, semnată de către miniştrii educaţiei din 29 de state europene, inclusiv România, care are ca scop principal crearea unui Spaţiu European al Învăţământului Superior cu luarea în considerare şi respectarea autonomiei universitare, potrivit căreia „independenţa şi autonomia universităţilor asigură adaptarea continuă a învăţământului superior şi a sistemelor de cercetare la nevoile în schimbare, la cerinţele societăţii şi la progresele ştiinţifice” şi Declaraţia de la Praga din 2009 a Asociaţiei Universităţilor Europene, care prevede că universităţile trebuie să îşi întărească autonomia pentru a servi mai bine societatea şi în particular să asigure un cadru de reglementare care să permită conducătorilor universităţilor să adopte o structură internă eficientă, să selecteze şi să instruiască personalul lor, să elaboreze programele academice şi să utilizeze resursele financiare, toate acestea trebuind să fie în concordanţă cu misiunile şi profilurile lor specifice.

Aşadar, având în vedere jurisprudenţa constituţională în materie şi examinând principalele componente ale acestui principiu, stabilite potrivit legii, constatăm că autonomia universităţilor presupune, în primul rând, dreptul acestora de a-şi organiza singure facultăţile, departamentele sau centrele de cercetare, în acord cu standardele de calitate din învăţământul superior. Astfel, comunitatea universitară este îndreptăţită să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţiei, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, cu respectarea legislaţiei în vigoare. În ceea ce priveşte misiunea asumată, în vederea îndeplinirii obiectivelor ce decurg din aceasta, instituţiile de învăţământ superior trebuie să asigure criteriile şi standardele de calitate, să gestioneze eficient activităţile de învăţământ, de cercetare şi transfer cognitiv.

Or, potrivit art. 131 din Legea nr. 1/2011, pentru îndeplinirea obiectivelor sale, orice instituţie de învăţământ superior poate cuprinde componente organizatorice, precum facultăţi, departamente, institute, centre sau laboratoare, unităţi de cercetare ş.a., iar, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, unităţile de cercetare pot fi înfiinţate pe perioadă determinată şi pe proiecte, care au autonomie şi statute proprii. De asemenea, potrivit alineatului următor al art. 131, senatul universitar aprobă regulamentul privind activitatea profesională şi calendarul activităţilor educaţionale specifice. În acelaşi context, art. 114 al Legii nr. 1/2011 stabileşte că orice program de studii autorizat funcţionează pe principiul calităţii necesar pentru satisfacerea încrederii beneficiarilor direcţi şi indirecţi din societate.

Toate aceste dispoziţii legale amintite mai sus arată dimensiunile complexe care îmbracă conceptul de autonomie universitară. Astfel, considerăm că acţiunea Parlamentului, prin adoptarea legii supuse controlului de constituţionalitate, reprezintă o ingerinţă în activitatea de organizare a studiilor universitare şi, deopotrivă, o încălcare a autonomiei universitare. În fapt, în cazul de faţă, potrivit legii deduse controlului de constituţionalitate, o teorie academică devine interzisă prin lege. Aşadar, pentru a se încadra în limitele legii, instituţiile de învăţământ superior sunt împiedicate să abordeze studiul teoriei respective sau să organizeze, de exemplu, unităţi de cercetare cu acest obiect. Or, pentru a răspunde nevoilor în permanentă schimbare ale societăţii, instituţiile universitare trebuie să elaboreze, să îşi adapteze programele academice şi să-şi utilizeze resursele financiare în mod eficient. Prin urmare, este evident că dispoziţiile normei criticate sunt de natură să submineze autonomia universitară, astfel cum aceasta este garantată la nivel constituţional, prin art. 32 alin. (6).

Ţinând cont de cele de mai sus, considerăm că legea criticată împiedică realizarea obiectivelor comunităţii academice şi, în consecinţă, o îndepărtează de la îndeplinirea misiunii sale asumate public, ceea ce determină nerespectarea autonomiei universitare, ca dimensiune constituţională a dreptului la învăţătură prevăzut de art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală.

4. Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 contravine dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie referitoare la libertatea de exprimare şi la interzicerea cenzurii

Considerăm că prevederile lit. e) alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 1/2011, astfel stabilite prin legea criticată, contravin dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, întrucât instituie o normă care este de natură să determine restrângerea dreptului la liberă exprimare, prin aceea că aplicarea sa se realizează în funcţie de criteriul subiectiv al exprimării unei anumite teorii/opinii, într-un anumit sens, expres prevăzut de lege.

În cazul de faţă, cu privire la conţinutul normativ al lit. e) a art. 7 alin. (1) al Legii nr. 1/2011, astfel cum a fost prevăzut prin legea criticată, considerăm că adoptarea de către legiuitor a legii în forma dedusă analizei instanţei constituţionale echivalează cu instituirea unei cenzuri a opiniilor/teoriilor în cercetarea teoretică pe tema identităţii de gen. Acest lucru reprezintă, de fapt, impunerea unui anumit rezultat, a unei cunoaşteri deformate în ceea ce priveşte materia identităţii de gen. Or, potrivit art. 30 alin. (2) din Constituţie, cenzura de orice fel este interzisă. Mai mult de atât, norma criticată, prin modul în care va fi aplicată, va avea ca rezultat interzicerea prin lege a unei teorii academice şi echivalează cu prestabilirea rezultatului cercetării ştiinţifice în materia respectivă, cu scopul ca acesta să se încadreze în limitele legale stabilite. De aceea, apreciem că această normă este contrară şi art. 123 alin. (5) din Legea nr. 1/2011, care prevede că în instituţiile de învăţământ superior este asigurată libertatea cercetării, inclusiv în ceea ce priveşte valorificarea rezultatelor acesteia. Norma, aşa cum este stabilită prin legea dedusă atenţiei Curţii Constituţionale, este de natură să impună o educaţie dogmatică în interiorul spectrului preuniversitar şi universitar, ceea ce duce şi la încălcarea principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţământ, astfel cum a fost acesta stabilit de Legea nr. 1/2011. Toate aceste aspecte sunt de natură să contravină, de asemenea, şi cerinţelor de calitate a legii.

Potrivit art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea libertăţii de opinie şi libertăţii de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, în calitate de componente ale libertăţii de exprimare, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

În jurisprudenţa sa, analizând respectarea libertăţii de exprimare, Curtea Constituţională a avut în vedere prevederile privind libertatea de exprimare, cuprinse în art. 30 din Constituţia României, art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În acest sens, prin Decizia nr. 62/2007, instanţa constituţională a reliefat că: „Limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care „«Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]», precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora”.

Aşadar, atât legiuitorul constituant, prin conţinutul art. 30 alin. (6) şi (7) din Legea fundamentală, instanţa constituţională, cât şi convenţiile internaţionale în materie au stabilit expres limitele libertăţii de exprimare. Drept urmare, într-o societate democratică instituirea oricăror alte limitări prin lege nu poate fi admisă.

5. Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (4) referitoare la respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi ale dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării

Referitor la învăţământul preuniversitar, potrivit art. 64 şi art. 65 din Legea nr. 1/2011, disciplinele şi domeniile de studiu sunt cuprinse în planurile cadru de învăţământ care, alături de programele şcolare din învăţământul preuniversitar constituie curriculumul naţional, care este aprobat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în conformitate cu dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. e) din legea mai sus menţionată.

În ceea ce priveşte învăţământul universitar, Legea nr. 1/2011 stabileşte la art. 138 că organizarea programelor de studii este de competenţa instituţiilor de învăţământ superior, cu respectarea legislaţiei în vigoare, iar nomenclatorul domeniilor şi al programelor de studii universitare, domeniile şi programele de studii universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, locaţiile geografice de desfăşurare, numărul de credite de studii transferabile pentru fiecare program de studii universitare, formă de învăţământ sau limbă de predare, precum şi numărul maxim de studenţi care pot fi şcolarizaţi, propus de către agenţiile de evaluare a calităţii care au evaluat fiecare program, se stabilesc anual prin hotărâre a Guvernului, promovată de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, înaintea datei de 31 martie a anului respectiv.

Având în vedere dispoziţiile legale prezentate mai sus, rezultă că stabilirea disciplinelor, domeniilor de studii, atât la nivel preuniversitar, cât şi universitar, se circumscrie politicii naţionale în domeniul învăţământului preuniversitar, respectiv cadrului naţional al calificărilor, aceste atribuţii aparţinând exclusiv executivului, iar orice modificare a curriculumului se poate face numai în condiţiile stabilite potrivit legii. Or, în cazul de faţă dedus analizei instanţei constituţionale, Parlamentul impune prin lege ce activităţi, care propagă anumite teorii sau opinii într-un anumit scop, se pot constitui în activităţi educative care să fie interzise în unităţile de învăţământ şi, în consecinţă, ce discipline se pot studia în mediul şcolar sau academic. Aşadar, studiile care implică asemenea teorii/opinii reprezintă o parte a curriculumului.

Ţinând cont de toate aceste aspecte, considerăm că instrumentul juridic prin intermediul căruia s-a impus interzicerea în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale, inclusiv în unităţile care oferă educaţie extraşcolară, a activităţilor prevăzute la lit. e) a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, astfel cum sunt acestea stabilite prin legea dedusă controlului de constituţionalitate, contravine Constituţiei întrucât această reglementare constituie, în fapt, o modificare a curriculumului preuniversitar şi universitar, care însă nu poate fi impusă şi/sau realizată printr-o lege iniţiată şi adoptată de Parlament, ci reprezintă exercitarea unei competenţe legale a executivului în materia politicii de învăţământ, ce se poate realiza doar printr-un act care emană de la nivelul executivului, respectiv prin ordin al ministrului educaţiei şi cercetării sau prin hotărâre de guvern, după caz.

De aceea, învederăm faptul că Parlamentul, acţionând în acest fel şi arogându-şi competenţa de iniţiere şi adoptare a demersului legislativ, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea menţionată, a acţionat ultra vires, intrând în aria de competenţă a autorităţii executive, singura cu atribuţii în domeniul sus-menţionat, ceea ce contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitoare la respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi ale dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

În acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia „acceptarea ideii ca Parlamentul să îşi poată exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă. În plus, instanţa constituţională consideră că o astfel de interpretare este contrară celor statuate în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale” (Decizia nr. 777/2017).

6. Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie referitoare la statul de drept şi la respectarea Constituţiei şi a legilor, precum şi art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, astfel prevăzut de Legea fundamentală

Potrivit expunerii de motive care a însoţit legea dedusă controlului de constituţionalitate în forma iniţiatorilor, „o dată cu apariţia ideologiei de gen, fenomenul prozelitismului, atât pe baza criteriului de sex cât şi a celui de gen, a devenit un pericol real în sistemul de învăţământ” şi că „în consecinţă, propunerea legislativă completează enumerarea interdicţiilor cu interdicţiile prozelitismului pe baza criteriului de sex şi a prozelitismului pe baza criteriului de gen”. Camera decizională, Senatul, a adoptat cu modificări, legea criticată, în forma în care aceasta a fost transmisă la promulgare. Analizând Raportul suplimentar al Comisiei pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport din Senat, cu Nr. XXVIII/44/05.06.2020, prin care au fost adoptate amendamente asupra legii deduse controlului instanţei constituţionale, observăm că lipseşte motivul pentru care aceste soluţii de amendare legislativă au fost adoptate.

Din stenograma şedinţei Senatului din data de 16 iunie 2020, în cadrul căreia au fost continuate dezbaterile şi adoptarea legii criticate, reiese că soluţia legislativă, în forma supusă votului şi adoptării Senatului, are drept fundamentare securitatea/protejarea spaţiului şcolar, iniţiatorul său fiind de acord că propunerea sa este „despre interzicerea unui concept, unei opinii, unei teorii, teoria de gen”.

Analizând această motivare prevăzută în stenograma amintită mai sus, considerăm că soluţia legislativă adoptată pe calea amendamentelor introduse la Senat, şi care au devenit lege, nu cuprinde o justificare reală socială şi juridică, ci, - din contră, - aceasta a determinat o reglementare contradictorie, incoerentă şi neinteligibilă, care alterează înţelegerea şi aplicarea legii. În condiţiile în care legislaţia în vigoare include dispoziţii clare, suficiente şi în concordanţă cu obligaţiile asumate de România ca parte semnatară a unor tratate internaţionale, referitoare la domeniul materiei „identităţii de gen”, apreciem că legea criticată indică cu atât mai mult expresia unei pure voinţe politice care, în lipsa vreunui studiu de impact, a oricărei fundamentări de ordin economic, juridic şi social, rămâne în sfera subiectivităţii. Motivarea noii soluţii legislative este, de fapt, contrară unor norme în vigoare, ce au surprins o nevoie socială ce s-a bucurat deja de consacrare legislativă, nefiind legată de o nevoie socială nouă sau de perspectivă. Această tehnică de fundamentare a soluţiei legislative preconizate, echivalează, în esenţă, cu lipsa motivării. Or, potrivit art. 7 din Legea nr. 24/2000, evaluarea preliminară a impactului proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a celorlalte proiecte de acte normative reprezintă un set de activităţi şi proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a iniţiativelor legislative şi presupune identificarea şi analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările propuse.

Astfel, cu privire la problematica lipsei de fundamentare temeinică a actelor normative, Curtea Constituţională a statuat că: „În lipsa motivării, în sensul arătat, a legii adoptate, nu se poate cunoaşte raţiunea legiuitorului, esenţială pentru înţelegerea, interpretarea şi aplicarea acesteia. Or, explicarea clară a soluţiilor legislative propuse şi a efectelor preconizate este cu atât mai necesară, din perspectiva principiului legalităţii invocat, în condiţiile în care obiectul iniţiativei legislative în această cauză apare ca fiind pronunţat tehnic, de strictă specialitate, cu efecte pe un segment sensibil al economiei de piaţă, şi anume cel financiar-bancar, iar legea însăşi este lipsită de claritate. Sub acest aspect, art. 6 din Legea nr. 24/2000 stabileşte, în alin. (1), că „«Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului», iar în alin. (2) că «Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare». Caracterul sumar al instrumentului de prezentare şi motivare, precum şi lipsa de fundamentare temeinică a actelor normative au fost sancţionate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în raport cu aceleaşi exigenţe de claritate, predictibilitate a legii şi securitate a raporturilor juridice impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu invocarea deopotrivă a normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.” (Decizia nr. 139/2019).

Prin aceeaşi Decizie, Curtea Constituţională a mai arătat că „Fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de dispoziţiile constituţionale menţionate, întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale. Accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrarului, iar rolul controlului de constituţionalitate este de a asigura aceste garanţii, opuse oricărei intervenţii legislative arbitrare. Astfel fiind, Curtea reţine că lipsa motivării soluţiilor legislative este de natură să aducă atingere şi dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi principiul dreptăţii, în sensul argumentelor anterior prezentate”.

În concluzie, ţinând cont atât de motivele precizate, cât şi de jurisprudenţa constituţională în materie, obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, considerăm că legea dedusă controlului de constituţionalitate eludează valorile statului de drept, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie. Totodată, apreciem că legea criticată conţine dispoziţii ce afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Dintr-o altă perspectivă, învederăm instanţei constituţionale că legiuitorul, prin adoptarea acestei soluţii legislative, orientează rezultatul studiului/cercetării respective într-un anume sens şi îi stabileşte condiţiile pentru a se încadra în limitele prevăzute de lege. Or, această reglementare impusă prin legea criticată echivalează cu o interpretare legislativă a unei teorii ştiinţifice, ceea ce nu poate face obiectul unei legiferări şi contravine respectării rigorilor actului normativ, neputându-se identifica cu precizie raţiunea acestuia sau conduita destinatarilor acestor norme. În aceste condiţii, considerăm că legea dedusă controlului de constituţionalitate aduce atingere principiului previzibilităţii şi clarităţii normelor, aşa cum acesta îşi găseşte expresia în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, o soluţie legislativă trebuie să ţină cont de cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Or, în ciuda acestor dispoziţii, legea criticată, prin norma introdusă la lit. e), vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, prin care este detaliat conceptul idealului educaţional al şcolii româneşti şi intră în dezacord şi cu unele dispoziţii ale art. 3 şi art. 118 alin. (1) din acelaşi act normativ care prevăd principiile ce guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, precum şi cu cele ale art. 118 alin. (2) din legea amintită, potrivit căruia în învăţământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepţia măsurilor afirmative prevăzute de lege.

Astfel, analizând efectul aplicării normei, în forma stabilită la lit. e) de către legea supusă controlului de constituţionalitate, considerăm că acesta constă în interzicerea implicită prin lege a unor teorii la nivel preuniversitar şi superior, ceea ce contravine, în mod special, dar nelimitându-se la acestea, şi principiului libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice şi principiului libertăţii academice, astfel cum sunt prevăzute acestea de art. 3 lit. n), respectiv art. 3 lit. l) din Legea nr. 1/2011. Potrivit dispoziţiilor legii cadru a învăţământului, libertatea academică este garantată prin lege. Aceasta presupune exprimarea liberă a opiniilor academice, nesuportând îngrădiri de natură ideologică, politică sau religioasă. Totodată, libertatea academică presupune obiectivitate în cunoaştere şi formare ştiinţifică adecvată, universităţile având libertatea de a impune anumite standarde ştiinţifice şi etice. De asemenea, personalul didactic, didactic auxiliar şi de cercetare se bucură de libertatea academică, iar membrilor comunităţii universitare le este garantată libertatea academică în baza căreia, ei pot exprima liber opinii academice în spaţiul universitar şi au libertatea de predare, de cercetare şi de creaţie, în conformitate cu criteriile de calitate academică, în conformitate cu prevederile art. 304 alin. (3) din Legea nr. 1/2011.

Prin urmare, apreciem că, prin modificările şi completările aduse Legii nr. 1/2011 de către legea supusă controlului de constituţionalitate asupra prevederilor art. 7 alin. (1), prin introducerea lit. e), se creează un cadru legislativ confuz, cu reglementări şi condiţionări diferite pentru aceeaşi ipoteză normativă – materia identităţii de gen, ceea ce afectează claritatea şi predictibilitatea legii, aspect contrar cerinţelor de calitate ale legii, instituite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, raportat la Legea nr. 24/2000, aşa cum rezultă din interpretarea dată de instanţa constituţională.

De asemenea, considerăm că dispoziţia normativă dedusă atenţiei Curţii Constituţionale contravine şi Strategiei naţionale privind promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi prevenirea şi combaterea violenţei domestice pentru perioada 2018-2021, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 365/2018 care prevede, în Anexa nr. 1, la Capitolul VII intitulat „Direcţii de acţiune”, pct. 1 – Educaţia, integrarea perspectivei de gen în manualele şcolare, ca direcţie de acţiune în creşterea gradului de conştientizare a copiilor şi tinerilor cu privire la prevederile legale din domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi.

Analizând şi prevederile art. 4 lit. d2) şi lit. d3) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, apreciem că legiuitorul a prevăzut o soluţie legislativă în sensul delimitării prin definiţie, de natură legală, a acestor două noţiuni: cea de „sex” şi cea de „gen”.

Având în vedere aspectele precizate mai sus, considerăm că legea supusă controlului de constituţionalitate determină consecinţe juridice care nu se corelează cu cele ale altor dispoziţii prevăzute de actele normative antereferite, ceea ce echivalează cu promovarea unor soluţii normative ce se exclud reciproc. Stabilirea unor soluţii juridice diferite pentru aceeaşi situaţie normativă reprezintă o contradicţie de concepţie a legiuitorului, care nu poate fi acceptată. Însă, contradicţiile cu alte acte normative, apte să creeze incertitudine sub aspectul dispoziţiilor reglementate, generează o lipsă de coerenţă, claritate şi previzibilitate a normei legale, care este de natură să înfrângă principiul securităţii juridice, sub aspectul componentei sale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, ceea ce încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În plus, considerăm că legea criticată întră în contradicţie şi cu prevederile art. 6 - Politici sensibile la dimensiunea de gen, din Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, ratificată de România prin Legea nr. 30/2016, care stabilesc că părţile se vor angaja să includă o perspectivă de gen în implementarea şi evaluarea impactului dispoziţiilor prezentei convenţii şi pentru a promova şi implementa în mod efectiv politicile de egalitate între femei şi bărbaţi şi emancipare a femeilor. Totodată, potrivit art. 14 – Educaţie, din aceeaşi Convenţie, părţile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme, cum ar fi egalitatea între femei şi bărbaţi, rolurile de gen nestereotipe, respectul reciproc, rezolvarea nonviolentă a conflictelor în relaţiile interpersonale, violenţa de gen împotriva femeilor şi dreptul la integritate personală, adaptate capacităţii în evoluţie a elevilor, în curriculumul formal şi la toate nivelurile de educaţie.

Având în vedere aceste contradicţii şi ţinând cont de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 24/2000, suntem de părere că actul normativ adoptat în forma dedusă controlului Curţii Constituţionale, nu respectă cerinţele legale privind integrarea sa în ansamblul legislaţiei şi corelarea cu tratatele internaţionale la care România este parte. În acelaşi timp, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, apreciem că legea criticată conţine dispoziţii neconcordante cu reglementările art. 6 şi art. 14 din Convenţia de la Istanbul, prevederi ce trebuie însă, aplicate cu prioritate. De aceea, considerăm că legea criticată contravine şi soluţiei instituite de legiuitorul constituant la art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală.

Cu privire la existenţa unor soluţii legislative contradictorii, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 1/2014, că se încalcă principiul securităţii juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum este consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

Ţinând cont de motivele anterior precizate, precum şi de jurisprudenţa instanţei constituţionale în materie, obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, apreciem că legea criticată este contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie referitoare la statul de drept şi la respectarea Constituţiei şi a legilor.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 este neconstituţională.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările