Tocmai asemenea precizie de radar miop a stors dintr-un euro-sondaj recent o concluzie alarmantă de mirosul ereziei: sîntem eurosceptici! Mai mult! Colac peste pupăza de pe coliva de sub bomboană: sîntem eurofobi! Rata de respingere a UE a crescut de la 14 la 21%! În nomenclatorul ruşinii, numai negaţionismul climatic şi refuzul bărbătesc aruncat în faţa celui ce îţi cere mîna mai ating asemenea cotă de nemernicie. Ce ne facem?

Mai întîi, ne distrăm. Grimasa jignită a eurocorecţilor îi confirmă pe supuşii canini al lui Pavlov: la aprinderea procentului nefavorabil, subiecţii secretă acuzaţia de euroscepticism.

Într-adevăr, 21% e mult dar numai pentru cine insistă pe unanimităţi festive. Dacă nu şi-ar fi dinamitat bunul simţ, panicaţii de euroscepticismul românesc ar fi sesizat imediat inconsistenţa procentului.

Da, 21% din cei întrebaţi dau cu UE de pereţi, dar nu cristalizează politic. Imediat în coada Marii Britanii la euroscepticism, România, a cucerit argintul fără să aibă urmă de partid, ideologie sau lider eurosceptic. Cum s-ar zice, sîntem o mare putere eurofobă fără imn, doctrină şi armată. Ceea ce e totuna cu a susţine că, la un moment dat, Prunariu a fost pe punctul de a înghiţi NASA.

Din ce s-a adunat, atunci, negaţia urcată pînă la 21%? Cel mai cinstit răspuns e: nu ştim, dar ne place să ne închipuim. De aici, răspunsuri ieftine ca un spectacol cu acrobaţi încuiaţi în cabinele din care strigă că sînt gata să se arunce în gol. Unul din aceste răspunsuri spune că trăim un frison anti-UE provocat de PSD. Ceea ce înalţă PSD la rangul de generator de ideologie, ascultat cu gura căscată de un popor cum nu se poate mai atent la chestiuni de euroscolastică.

România oficială s-a branşat, de la bun început, la uger şi înţelege din UE exact cît curge sau pică.

Să nu ne îmbătăm cu apă caldă din congelator!

Din motive care ţin de realitatea istorică românească - şi prin urmare invizibile pentru militanţii eurofili - PSD nu are nici interese, nici vocaţie eurosceptică. Dealtfel, PSD împarte acest agnosticism indolent cu toate celelalte mari partide ale României.

Aşa cum se va vedea la sfîrşitul timpurilor şi - pentru nerăbdători -  la încheierea acestor rînduri, nu ne pasc nici o primejdie şi nici un ajutor. Nu putem articula ameninţări, sabotaje şi cruciade etice sau etnice: vom rămîne în UE, aceiaşi, fără să schimbăm altceva în afara felului în care îl punem în scenă şi în viaţă pe Caragiale.

România oficială s-a branşat, de la bun început, la uger şi înţelege din UE exact cît curge sau pică. Sîntem, adică, un stat-client, după modelul aplicat, acasă, de o trupă politică lipită de buget. Restul e secundar sau nu e deloc. O mică, dar influentă minoritate crede că UE are valoare de corector etic şi va clădi o justiţie ca soarele de pe cer, dar uită că şi politica europeană ştie să caute umbra, deşi se pricepe să producă impresia contrară.

În acest moment, după dezastrul socialist de la alegerile din Bavaria, toată lumea pariază pe auto-incinerarea stîngii europene. Ceea ce face din PSD unul din foarte rarele partide socialiste capabile să aducă voturi şi mandate la europarlamentare. Odorul va fi protejat.

În plus, UE ştie prea bine că România nu are capacitate politică şi doctrinară pentru fronda estică, aşa cum e ea ilustrată de Polonia, Ungaria şi Cehia. România e figurantul fără pretenţii, premeditare şi păreri. Diferenţa explică indiferenţa. 

Conflictul europenilor cu UE e provocat de trei împrejurări critice: moneda euro, migraţie şi cultură internă. Euro şi migraţia produc ulcer şi furii în Italia, Austria, Grecia, Germania şi Marea Britanie.

Polonia, Ungaria, Cehia şi România nu au, încă, migraţie şi monedă europeană. Dar Polonia, Ungaria şi Cehia au altceva: o cultură naţională veche, profundă şi vehementă la contactul cu liberalismul sterp promovat de UE. De aici şi conflictul. În termeni politici, Jaroslaw Kaczynski şi Victor Orban sînt lideri ideologici susţinuţi de un partid doctrinar alimentat de convingerile unei majorităţi sociale. UE e în conflict cu valorile lumii europene clasice, aşa cum a rămas ea vie în societăţi ca Polonia şi Ungaria.

România nu are nici monedă europeană, nici migraţie dar aici se termină avantajele. Spre deosebire de turbulenţii polonezi şi maghiari, România nu stă pe o cultură internă clară şi activă. Politicienii noştri sînt acuzaţi degeaba de delictul de nereprezentare. Lipsiţi total de convingeri şi valori, liderii noştri traduc, în mod patologic, starea de fapt în care trăieşte o societate lipsită de încredere şi valori comune. Nu sîntem catolici şi asta înseamnă că sîntem pasivii unei credinţe care nu organizează şi nu reacţionează. Nu am făcut anti-comunism la vedere şi asta a surpat ultima şansă de a construi societatea cu care am intrat în vremurile de după decesul suspect al comunismului.

Golul nostru de poziţie şi convingeri e mult prea mare. Atît de mare încît cere un substitut: o pastă lozincardă, un alibi inatacabil şi onorant. Această funcţie a fost preluată perfect de fidelitatea noastră exemplară faţă de UE. Altfel spus, de palavro-europenismul oficial. De aici, situaţia stranie în care europenismul, adică unicul şi presupusul nostru tezaur, e, de fapt, un mod de manifestare a vidului politic intern.

UE ştie prea bine că are în faţă un partener oportunist. Nu avem convingeri. Avem numai datorii, goluri şi dependenţe.

Pînă şi panglicarii care ne propun să ieşim din UE fac parte din aceeaşi tabără. Şi argumentele lor sînt compensatorii. Deopotrivă fake. Astfel, faimosul Romexit propagat recent prin presă de gînditorul D. Dragomir e un fel de a ne sugera să stăm în aer cu sumanul pe noi. Romexit! În numele căror valori? Periniţa, frunză verde, prapuri şi şpăgi? Şi prin cine? Prin securişti absolvenţi ai Institutului de Studii Avansate Pavel Coruţ?

Nu asistăm la o dezbatere şi, cu atît mai puţin la o dramă ideologică. În ce ne priveşte, atît simpatia, cît şi ostilitatea faţă de UE sînt circumstanţiale. La rîndul ei, UE ştie prea bine că are în faţă un partener oportunist. Nu avem convingeri. Avem numai datorii, goluri şi dependenţe.

N-ar trebui să ne mirăm. Lipsa noastră de voce şi argument e veche. Mult mai veche decît ne place să credem, în clipele de euforie în care ne credem ba naţionalişti, ba europeni.

Ne vom înţelege mai bine dacă vom accepta că, de pildă, retragerea trupelor ruseşti în 1958 a fost semnul care spunea că nu sîntem rebeli ci, dimpotrivă, sovieto-conformi. Puterea sovietică era foarte sigură că nu vom face probleme şi că nu vom da dureri de cap. Ceauşescu a fost un gardian exemplar al stalinismului. Într-atît de docil încît căderea lui a venit abia cînd staliniştii înşişi au pierdut partida în URSS.

De asemenea, n-ar trebui uitat că ultima noastră schimbare de regim a fost provocată, în 1989, de o nomenclatură politică sătulă de austeritate ideologică. Ştăbimea şi-a dorit acces liber la bani, prin capitalism cu dedicaţie. După 30 de ani, aceeaşi Ştăbime & Fiii a remarcat că nu are sens să fugă cu conturile UE, aşa cum a făcut-o cu puşculiţa lui Ceauşescu. Dimpotrivă, banii vin singuri dar numai pentru cine stă cuminte în UE.

De aici şi moderaţia abia iritată a UE. Toată lumea ştie, la Bruxelles şi Berlin, că România nu are tradiţia anti-programelor. Iată de ce, acolo unde Polonia şi Ungaria au fost afurisite şi împinse spre rug. România a fost şi va fi periată cu o răzătoare moale.

Cu o vorbă etern reconfirmată de tradiţia relaţiilor noastre cu noi şi cu ceilalţi: fie pîinea cît de rea, tot mai bună feliată!