E vorba chiar despre importanta manifestare de cultură teatrală de anvergură naţională aruncată în deriziune şi pe nedrept ridiculizată în unele comentarii ale unor jurnalişti lipsiţi de discernământ care, incapabili să separe grâul de neghină, vrând să-l ridiculizeze pe ministrul fanfaron, au adus grave prejudicii de imagine Festivalului şi supărări nemeritate iniţiatorului acestuia, marele om de teatru Emil Boroghină.

Tocmai de aceea socotesc că sunt necesare câteva precizări.

Într-un context cultural şi teatral favorabil, în primii ani de după 1989, Emil Boroghină, omul care şi-a sacrificat propria carieră de actor managerizând impecabil Teatrul Naţional din Craiova şi făcând astfel ca, în anii săi de directorat, să fie posibilă organizarea a mai mult de 150 de turnee în străinătate ale instituţiei pe care a condus-o, a avut ideea de a crea în România „Festivalul Internaţional Shakespeare“.

Iniţiativa de a avea în România, mai exact la Craiova, o manifestare internaţională de cultură teatrală dedicată marelui dramaturg englez a fost primită de teatrocraţia românească cu sentimente amestecate, oscilând de la un entuziasm necondiţionat la un scepticism marcat de ironie căci au existat şi voci ce-au socotit-o „un moft oltenesc“ şi nimic mai mult.

Prima ediţie a Festivalului a avut loc în anul 1994 şi s-a desfăşurat sub semnul patronului său literar, dar şi sub acela al regizorului Silviu Purcărete, ce tocmai montase la Naţionalul shakespearian marele lui spectacol cu Titus Andronicus.

Emil Boroghină a ţinut ca, încă de atunci, primul gong al fiecărei ediţii să bată la data de 23 aprilie, ziua în care lumea întreagă sărbătoreşte ziua de naştere a lui Shakespeare, iar lumea creştin-ortodoxă ziua Sfântului Gheorghe, cel ce a izbutit să învingă Balaurul.

Foarte adesea, dl. Boroghină s-a aflat în ipostaza Sfântului Gheorghe, văzându-se obligat să înfrunte nu Balaurul din legendă, ci balaurul birocratic, opacitatea, dezinteresul şi indiferenţa specifice unei ţări prea adesea şi de prea multă vreme bântuită de fantomele şi capriciile deciziilor întâmplătoare, ale schimbărilor, ale lipsei rigorii în planificări de tot felul, inclusiv în alocările bugetare, ale acelui dăunător „merge şi aşa“. Adică şi fără Festivalul Shakespeare.

În pofida tuturor acestor îndoieli, oprelişti, opacităţi, cecităţi, Teatrul Naţional din Craiova a devenit nu doar locul unui festival-gazdă, ci locul în care se desfăşoară, de acum cu o periodicitate bine reglată, adică o dată la doi ani, un festival de creaţie de anvergură internaţională.

Într-o vreme în care autorităţile politice ale ţării se băteau din răsputeri, cu mai mult ori mai puţin talent ori succes, să fie recunoscute de marile instituţii, organisme şi organizaţii nu doar europene, ci şi mondiale, teatrul românesc a intrat în conştiinţa culturală şi teatrală a Bătrânului Continent graţie a două manifestări specifice: Festivalul Shakespeare de la Craiova şi Festivalului de Teatru Tânăr Profesionist de la Sibiu, cel ce va deveni, în anii următori, graţie strădaniilor altui manager de excepţie, Constantin Chiriac, celebrul Festival Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS).

Dacă au existat compatrioţi ce-au primit cu rezerve iniţiativa şi entuziasmul d-lui Emil Boroghină, critici de teatru de renume internaţional au recunoscut importanţa noului Festival. Să ne gândim, bunăoară, la Paul Taylor care i-a salutat prima ediţie într-un entuziast articol publicat în The Independent sau la John Elsom care scria că „noi nu avem în Marea Britanie festivaluri internaţionale Shakespeare de valoarea celui de la Craiova“.

Mai întâi trianual, Festivalul Shakespeare se desfăşoară de ceva vreme încoace o dată la doi ani. Organizat de Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, de Fundaţia „Shakespeare“, iar din anul 2006, adică de la a cincea ediţie şi de ArCuB, Festivalul şi-a asociat cu începere din acel an şi „etapa Bucureşti“, lărgindu-şi astfel publicul şi îmbogăţindu-şi astfel paleta manifestărilor.

O dată cu ediţia din 2010, Festivalul Internaţional Shakespeare, „opera vieţii lui Emil Boroghină“, după cum nota Alice Georgescu în revista Dilema veche nr. 326/2010, a căpătat o şi mai proeminentă tentă tematică.

Ediţia din anul 2010 s-a desfăşurat cu subtitlul Constelaţia Hamlet (Shakespeare şi noua realitate teatrală), cea din anul 2012 s-a numit Lumea-i o scenă şi toţi oamenii actori, ediţia din 2014 va purta marca de identificare Shakespeare ‒ dramaturgul întregii Lumi, iar cea din 2016 (anul comemorării a 400 de ani de la moartea dramaturgului), Shakespeare pentru eternitate.

Gândit ca o manifestare complexă şi completă, Festivalul deţine şi o importantă componentă teoretică graţie colocviilor de analiză (Seminarii de studii shakespeariene), dar şi lansărilor de carte, unele dintre ele publicate chiar pe cheltuiala şi la comanda sa.

Totul e ca şi autorităţile culturale să privească cu mare seriozitate Festivalul şi să facă astfel încât, declaraţiile de intenţie binevoitoare ori pripite, aşa cum a fost cea a d-lui Daniel Barbu, să fie înlocuite de faptă.